cine e kaminski?

sebastian zöllner e un dur, doar e reporter "de artă". nimeni nu-l place, căci e hotărât să-şi facă un destin adevărat - să scrie o carte despre pictorul kaminski, discipol al lui matisse, retras prin munţi. aşa că merge în munţi.

e foarte isteţ, se descurcă - parc-ar fi român - te identifici iute cu el.

M-am aşezat pe scaunul pe care stătuse bătrânul. Pe fereastră intrau pieziş raze de soare în care jucau fire argintii de praf. Trebuie să fie frumos să locuieşti aici.Am încercat să-mi imaginez: Miriam era cu vreo cincisprezece ani mai în vârstă, dar puteam să mă obişnuiesc cu sta, arăta încă bine. El nu mai avea mult de trăit, ne-ar rămâne casa, banii lui şi, cu siguranţă, câteva tablouri. Aş locui aici, m-aş ocupa de moştenire, poate aş organiza şi un muzeu. Aş avea în sfârşit să scriu ceva important, o carte stufoasă. Nu foarte stufoasă, dar îndeajuns de stufoasă pentru rafturile importante ale librăriilor. Pe copertă aş putea pune un tablou al socrului meu. Sau mai degrabă ceva clasic? Vermeer? Iar titlul ar fi scris cu negru. Cartea ar fi cusută, hârtia ar fi groasă. Cu relaţiile mele, aş putea să-mi aranjaz câteva recenziipozitive. Am clătinat din cap, m-am ridicat în picioare şi am ieşit din cameră. (p.28)

dar pe la mijlocul cărţii, i se întâmplă ceva neaşteptat, lucrurile scapă de sub control, cartea la început foarte amuzantă devine ironică si serioasă, pe nesimţite intuieşti ca cititor că mesajul începe să fie altul, că-ncepi să înveţi.

şi la sfârşit descoperi că totul e o variaţiune pe tema unei legende despre Bodhidharma.
că trebuie să-ţi faci o poveste.

ps. acest roman, deşi tradus la noi acum, e apărut înaintea măsurării lumii, care rămâne "capodopera".

daniel kehlmann, eu şi kaminski, ed. humanitas fiction, buc, 2009, trad. corina bernic, 180 p