actualitatea lui stendhal

este destul de greu să vorbeşti despre o carte atât de clasică, stoarsă pân-acum de mii de critici, profesori, scriitori şi cititori. dar risc un pic, şi nu mă pot abţine să nu scriu câte ceva, mai ales că mi-a plăcut tare mult, recitind-o după 17 ani, din simplul motiv că este o traducere nouă, a irinei mavrodin, curajoasă după cea de-atâtea ori reeditată a lui gellu naum.

cine nu ştie subiectul? julien sorel, un sărac mediocru dar frumos vrea să parvină şi pentru asta seduce două femei - o nevastă şi o fecioară. evident, trebuie să plătească pentru asta. şi moare.

dar ceea ce vreau să spun sunt două lucruri:

1. actualitatea eroului - toţi suntem julien sorel

cum ai fi putut ghici că sub acest chip de fată, atât de palid şi de blând, se ascunde o hotărâre de nestrămutat de a muri mai bine de mii de ori decât de a nu face avere (p.37), ei bine, stendhal mi l-a făcut atât de simpatic, că mi l-am imaginat ca pe un candidat venit la biroul nostru de recrutare să-şi caute job - aceleaşi neconcordanţe între declaraţii şi fapte, aceleaşi ambiţii, aceleaşi greşeli. se trezeşte spunând prostii, face gafe, e inconstant etc.

ceea ce am învăţat de la personaj este totala sa voinţă de a învăţa de unde poate, de a experimenta situaţii care să-l ducă la poziţia socială pe care o visează. o permanentă descoperire de sine se petrece cu julien, de la început, de când deschide ochii asupra lumii, până în momentul morţii. este un monstru de luciditate şi de analiză.

stendhal e foarte blând cu julien, îl povesteşte cu ironie condescendentă: mărturisesc că slăbiciunea de care julien dă dovadă în acest monolog nu îmi dă o prea bună părere despre el. ar fi vrednicul camarad al acelor conspiratori cu mănuşi galebene, care vor să schimbe tot felul de a fi al unei ţări mari, şi nu vor să-şi poată reproşa nici o zgârietură. (p.157) da, mă voi amuza când voi ridiculiza din plin această fiinţă atât de odioasă numită de mine eu. (p.434)

mi se pare bună remarca traducătoarei din prefaţă cum că sorel ar fi un străin camusian avant la lettre. ca şi meursault, julien sorel e străin de ceilalţi, preferă de fiecare dată să fie singur, nu-i înţelege pe ceilalţi şi îşi doreşte să moară:

lăsaţi-mi viaţa mea ideală. micile hărţuieli, amănunte din viaţa reală, mai mult sau mai puţin jugnitoare pentru mine, m-ar scoate din Cer. fiecare moare cum poate; eu nu vreau să mă gândesc la moarte decât în felul meu. ce-mi pasă de ceilalţi? relaţiile mele cu ceilalţi vor fi tăiate brusc. vă rog să nu-mi mai vorbiţi despre aceşti oameni; îmi ajunge să-i văd pe judecător şi pe avocat. (p.501) este ciudat totuşi că nu am cunoscut arta de a mă bucura de viaţă decât după ce mi-am văzut sfârşitul atât de aproape. (p.502)

2. amorul raţional

în cuplurile cărţii, dragostea e aspru criticată. dacă pentru domnişoara de la mole, legătura cu julien e doar un joc de orgoliu şi voinţă, iar pentru julien, ambele legături sunt doar experienţă, eroina cărţii e doamna de rênal - doar ea se abandonează total, până la iraţiune, amorului faţă de atât de tânărul amant. ca atare, dispare şi ea la scurt timp după moartea lui julien.

mi-a plăcut însă cum stendhal se arată zgârcit cu dragostea bărbaţilor. jocurile de-a amorul ale lui julien sunt doar pariuri cu sine însuşi (chiar în clipa în care orologiul va bate ora zece, voi săvârşi ceea ce mi-am făgăduit toată ziua că voi face în seara sta, sau, dacă nu, voi urca în camera mea şi îmi voi zbura creierii - p.69). iar după prima experienţă sexuală cu doamna de rênal, se întreabă:

Dumnezeule! să fii fericit, să fii iubit nu-i decât atât? ... asemenea soldatului care se întoarce de la paradă, julien avu grijă să-şi treacă prin minte cu cea mai mare atenţie toate amănuntele purtării sale. - am făcut oare tot ceea ce îmi datoram mie însumi să fac? mi-am jucat oare bine rolul? (p.102)

iubirea bazată pe raţiune este, fără îndoială, mai înţeleaptă decât iubirea adevărată, dar ea nu are dcât puţine clipe de entuziasm; se cunoaşte prea bine pe sine şi se judecă fără încetare. (p.383)

per final, romanul şi pentru mine e o capodoperă, mi se pare surprinzător de actual, şi mă gândesc că a fost scris înaintea romanelor lui flaubert şi dostoievski. mă bucur că l-am recitit acum, după marea dezamăgire cu mănăstirea din parma.

stendhal, roşu şi negru, editura leda, bucureşti, 2007, traducere de irina mavrodin, 534 pagini.
coperta de walter riess