Se afișează postările cu eticheta modernisme. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta modernisme. Afișați toate postările

3 noiembrie 2014

urletele lui friedrich nietzsche

începând cu 1897 și până la moartea sa, în 1900, filozoful friedrich nietzsche este îngrijit de sora sa, la weimar. ziua este obiect de pelerinaj, însă noaptea, nebunia se transformă în urlete.

Noaptea răsunau „urletele nefericitului“, care-i înspăimântau pe locuitorii de la Vila Silberblick și care se auzeau până în stradă. „De două, trei ori, sunetele prelungi, răgușite ca niște gemete, pe care le slobozise cu toată puterea în noapte“, nota un oaspete în octombrie 1897, „apoi din nou era tăcere“. Un altul relata despre „sălbaticele urlete deznădăjduite, ca din pieptul unui animal rănit de moarte, care sfâșiau liniștea nopții“.*

dacă nebunia lui era doar o mască - așa cum credeau unii dintre prietenii săi - ce însemnau oare acele urlete? să fi fost acea disperare, de care era cuprins și ivan ilici a lui tolstoi?

 

*Joachim Köhler, Friedrich Nietzsche și Cosima Wagner, Ed. Paralela 45, Pitești, 2003, pag.21

24 septembrie 2014

„război și pace“ de lev tolstoi - vol.2, partea 1&2

lev tolstoi 
război și pace, vol.2 
 (Война и миръ) 
editura venus & r.a.i., buc. 1993
 trad. ion frunzetti și n. parocescu
 429 pag. broșate
 coperta de sergiu georgescu
pierre bezuhov, încornorat, duelgiu și mason

episodul 4 din război și pace (episoadele 1 aici, 2 aici şi 3 aici).

volumul al doilea e cam lipsit de fun. doar pierre bezuhov, căsătorit de alții c-o puțetă frigidă (și scăpătată pe deasupra) mai oferă ceva acțiune.
participă la un duel cu un rival cartofor, bețiv și afemeiat - nevesti-sii-i plăceau militarii! - și cât e el de gras, miop și tufă cu armele, norocu-i surâde și-l găurește pe pulărău (de altfel, acest mare crai - completează tolstoi - faimosul duelgiu Dolohov, trăia laolaltă cu bătrâna sa mamă și cu o soră cocoșată, la Moscova, și era cel mai duios fiu și cel mai bun frate (p.35). așa-i la tolstoi, nu știi cu cine să ții - și personajele „negative“ sunt cumsecade.

o altă scenă de interes este acceptarea lui pierre bezuhov în masonerie și descrierea ceremonialului de acceptare în gașcă. se pare că dezvăluirea lui tolstoi a secretelor francmasonice nu i-au prins prea bine, dar ce-i drept, a avut tupeu, ce mai. pentru personajul pierre, muncit în singurătate de întrebări esențiale despre ce dracu' să facă-n viață, chiar și după bănetu' căpătat - Ce e rău? Ce e bine? Ce trabuie să iubim și ce să urâm? De ce trăim și ce sunt eu? Ce este viața, ce este moartea? Care-i puterea care le dirijează pe toate? (p.80) - gașca masonă îi vine ca o mânușă, oferindu-i „virtuțile“ ei:

1) tăcerea, păstrarea secretelor ordinului, 2) supunerea față de gradele superioare ale ordinului, 3) bunele moravuri, 4) iubirea de oameni, 5) bărbăția, 6) generozitatea și 7) dragostea de moarte. (p.93)

duelul lui bezuhov cu dolohov, ilustrație de shmarinov, sursa

educații filozofice masculine

avem în aceste două părți ale volumului 2 din război și pace trei feluri de educații:
1) unul este a lui pierre, care, tot căutând rosturile, le găsește pe cele făcute gata de masoni și le adoptă în felul lui;
2) unul este al lui nikolai rostov, care-și găsește și el nelămuririle maturității în armată, dar care ajunge la concluzia că deseori oamenii sunt pentru regulamentele militare și nu regulamentele militare sunt pentru oameni; că războiul e inutil - că oamenii au murit în bătălii contra unui adversar care acum e aliat, adică degeaba.
3) unul este al lui andrei bolkonski, care caută nu înțelegere rațională, ci emoțională, prin sentimente. clipa aceea de la austerlitz în care, rănit, a privit cerul, i-a deschis o ușă către o existență lăuntrică nouă.

pierre bezuhov și prietenul sau, andrei bolkonski filozofând

inserțiile belice nu sunt prea numeroase, tolstoi ține să descrie împăcarea lui alexandru cu napoleon, sprijinirea acestuia din urmă cu trupe rusești împotriva foștilor aliați ai rușilor, austriecii. dar mai cu seamă starea precară a armatei rusești, în care trupele se zbăteau în mizerie, foame și boală - locuitorii sunt la sapă de lemn, spitalele ticsite de bolnavi și pretutindeni foamete (p.118)- spre indiferența ștabilor, preocupați să bea, să discute și s-o frece, pentru-o glorie deșartă.



2 septembrie 2014

„război și pace“ de lev tolstoi - vol.1, partea 2

lev tolstoi 
război și pace, vol.1 
 (Война и миръ) 
editura venus & r.a.i., buc. 1993
 trad. ion frunzetti și n. parocescu
 414 pag. broșate
 coperta de sergiu georgescu
un roman de război

urmare de aici

Am citit, uitând de toate, istoria lui Napoleon și Alexandru. Acum, ideea de a scrie istoria psihologică a romanului lui Alexandru și Napoleon m-a învăluit ca un nor al bucuriei și al conștiinței că pot face un lucru măreț. Toată josnicia, frazeologia, demența, toată contradicția oamenilor ce-i înconjurau și a lor înșiși. (19 martie 1865, jurnal, vol.1, editura univers, 1975, p.193, trad. janina ianoși) 

aşa nota tolstoi în jurnalul său când se-apucase de război și pace. n-avea nimic de făcut, doar citea, vâna, făcea gimnastică. era boier, dar a muncit la el 7 ani. avea 41 de ani când l-a terminat. asta a făcut - a citit și-a scris.

dacă în partea întâi a primului volum, războiul e doar în conversații și-n temerile oamenilor - mai ales a femeilor (mame, soții sau iubite) - în partea a doua el se apropie insidios cu miros și umbre. mai întâi în contextul alianței austro-ruse, în care austriecii și-o iau pe cocoașă, mai apoi în contextul bătăliei de la schöngrabern, unde (cu două săptămâni înainte de austerlitz) câteva batalioane rusești, sub comanda lui bagration, resping trupele extrem de numeroase ale francezilor, pentru a avantaja retragerea restului armatei rusești, conduse de comandantul suprem, ghiujul kutuzov.

învălmășeala și haosul de la început din proaspăt formata armie rusă e descrisă prin peisaje construite prin ochii personajelor. tolstoi ia câte-un ofițer și-l descrie măturându-și privirile prin jur și filozofând dostoievskian asupra rostului războiului și a omenirii. războiul e de căcat - ar fi concluzia irefutabilă la care ajunge fiecare din cei implicați - însă dacă tot sunt în el, ia să-ncerc să fac măcar ceva, să nu mor ca boul. 

un cocktail de curiozitate morbidă, de frică, de mistică și chiar de fantastic (căpitanul tușin, artileristul, vede bătălia ca pe o poveste) se mișcă prin capul oamenilor - cel puțin al celor educați (lumpenii cu pământ între degete nu sunt de interes pentru autor). bunăoară, iată ce simte omul în fața inamicului:

Un singur pas dincolo de linia aceasta, care aduce cu granița dintre vii și morți, și dai piept cu necunoscutul, cu suferințele și cu moartea. Și ce-i acolo? Cine-i acolo? Colo, peste câmp, după copacul și după acoperișul acela luminat de soare? Nimeni nu știe, dar tare-aș dori să aflu. Groaznic e hotarul acesta și totuși aș dori să-l trec; e știut, doar, că mai curând sau mai târziu tot va trebui să-l trec și să aflu ce este de partea cealaltă a hotarului, așa cum voi afla neapărat odată ce este dincolo de moarte. Mă simt puternic, voinic, voios, îndârjit și înconjurat de oameni tot atât de voinici, de îndârjiți și de plini de viață. (p.203)


bătălia de la schöngrabern

în 4 capitole, tolstoi prezintă bătălia. un talmeș balmeș de oameni, de regimente, batalioane și escadroane, ținând piept unui număr net superior de inamici. strategia rușilor, din părți - totul la mâna Domnului, presărată cu ceva instruire și, din loc în loc, cu disciplină. și - o chestie dată-n pizda mă-sii descoperită aici de tolstoi - îndoială morală, a fiecărui individ, provocată de dilema între îndeplinirea ordinului și fuga să-ți scapi curul:

Bătuse clipa de îndoială morală, cumpăna care hotărăște soarta bătăliilor: vor asculta oare aceste gloate dezorganizate de soldați glasul comandantului lor sau, mulțumindu-se să se uite la el, își vor continua fuga? (p.268)


nicolaev vladimirovici, bateria căpitanului tușin, sursa

și două personaje importante desfășurate pe scena bătăliei: nikolai rostov, puștiul cordit - rupt, prin acest război, de viața comodă de acasă, de mămițica de tăticuțu și de palatu' - și andrei bolkonski, aghiotantul lui kutuzov, exemplu de rațiune militară și corectitudine și onoare și conflict și ciudățenie. 

nicolaev vladimirovici, prințul andrei bolkonski, sursa

1 septembrie 2014

virginia woolf, despre marcel proust și james joyce

Ceea ce mă izbește la Proust este împletirea unei sensibilități foarte ascuțite cu o înverșunată tenacitate. Proust scrutează nuanțele unui fluture până la ultima particulă. E viguros ca struna unei viori, și totodată diafan ca puful de pe aripile unui fluture. Presupun că mă va influența și totodată mă va înfuria la fiecare frază pe care o voi scrie. (p.89)

***
despre doamna dalloway de virginia woolf am zis aici, iar despre orlando aici.

Am terminat de citit Ulysses și îl consider un eșec. Cred că nu este lipsit de geniu, dar geniu de o calitate inferioară. Cartea este difuză și grețoasă; pretențioasă și vulgară nu numai în sensul obișnuit, ci și în sens literar. Vreau să spun că un scriitor de înaltă clasă respectă prea mult scrisul ca să trișeze, să șocheze sau să execute acrobații. Aceasta îmi amintește tot timpul de un băiețaș nepriceput se școală primară, plin de inteligență și de daruri, dar atât de conștient de sine și de egoist încât își pierde capul, devine extravagant, afectat, zgomotos, stângaci - încât îi face pe oamenii cumsecade să-l compătimească, iar pe cei severi îi înfurie. Speri ca aceasta să-i treacă cu vârsta, dar întrucât Joyce are 40 de ani, e un lucru care pare foarte puțin probabil. N-am citit cartea foarte atent și am citit-o doar o singură dată; e foarte confuză, așa încât fără îndoială că sunt nedreaptă și că meritele ei mi-au scăpat. Este ca și cum mii de gloanțe minuscule te-ar împroșca și te-ar stropi, fără însă ca vreunul să te rănească de moarte drept în față, cum se întâmplă la Tostoi, de exemplu. Dar este cu totul absurd să-l compari cu Tolstoi. (pp. 63-64)

virginia woolf, jurnalul unei scriitoare, editura univers, bucurești, 1980, traducere de mihai miroiu


cele două fotografii aparțin gisèlei freund. alte fotografii ale acesteia cu scriitori, găsiți aici.

28 august 2014

„război și pace“ de lev tolstoi - vol.1, partea 1

lev tolstoi 
război și pace, vol.1 
 (Война и миръ) 
editura venus & r.a.i., buc. 1993
 trad. ion frunzetti și n. parocescu
 414 pag. broșate
 coperta de sergiu georgescu
un roman de moravuri

piatra de încercare te lovește-n ochi ca-ntr-un ritual de inițiere: doi prinți - una și unul - încep o vrăjeală despre napoleon și rostul rusiei și a împăratului ei de a elibera europa de franțuz. aflăm că prințesa e aghiotanta împărătesei, adică pătată pe creieri cu idei imperialiste (e.g., Rusia, ea singură, trebuie să fie salvatoarea Europei - p.9).
vrăjeala e jumate în franceză, așa că dă-i și citește notele de subsol (dacă nu știi limba lui balzac).

urmează o serată (alte vrăjeli), cât p-aci să dai paginile enervat, când descoperi câteva ironii: un viconte e prezentat societății ca un rosbif pe un taler încălzit, și presărat pe deasupra cu verdețuri (p.19); pantalonii unuia aveau culoarea cuisse de nymphe effrayeé (coapsei de nimfă speriată) (p.21); în cele din urmă, apare unul din personajele principale: pierre bezuhov, un bastard, gras, uriaș, cu ochelari, timid, dar care iese în evidență cu opiniile sale pro-napoleoniene - ceea ce umple de spume asistența cu sânge albastru.

mai apar două familii - rostov și bolkonski - fiecare cu tinerii ei bărbați-carne de tun. mai apare și o moarte simbolică - a sfârșitului unui regim - a tatălui lui pierre, bătrânul bogat bezuhov, unde apare, exact ca la balzac, o luptă pentru moștenire, și descrierea unui maslu.


nicolae vladimirovici, salonul annei scherer, sursa
dar cu ferestrele italiene ce e?

reușit mi s-a părut capitolul 19 din partea întâi - ca o călătorie într-o lume purgatorială - în care pierre, fiul bastard al muribundului, este condus, prin cotloanele din spate ale palatului, de către iscusita în intrigi dickensiene anna mihailovna drubețkaia. scurta călătorie este o inițiere nu doar spre anticamera morții. ci este ultima vizită a unei lumi vechi, pentru a face loc unei lumi noi.

mi-a atras atenția o mică frază, de nebăgat în seamă, altfel:

Intrară într-o sală de recepții bine cunoscută lui Pierre, cu două mari ferestre italiene ce dădeau spre seră, cu un bust imens și un portret în mărime naturală al împărătesei Ecaterina. Găsiră aceleași persoane, aproape în aceleași poziții, strând în sala de recepții și vorbind în șoaptă. (p.111)

ce rost are în economia povestirii această precizare? de ce cele două ferestre italiene ce dau spre seră? înțelegem admirația tatălui lui pierre față de împărăteasă, gloria maicii rusii, dar ce facem cu ferestrele? sugerează oare eclectismul culturii ruse? o fi vreo rămășiță a memoriei autorului care a participat la o serată într-o astfel de sală? totuși, este noapte și sera nu se vede decât dacă ar fi luminată. dar ne putem închipui - completându-l noi pe tolstoi - următorul tablou:

sala e uriașă, luminile palide ale serei pătrund prin ferestre și luminează urieșenia acestora; bustul imens și potretul completează măreția acum în penumbră și, constrastând cu aceasta, ca niște pitici ciudați, oamenii bârfesc despre apropierea morții.

habar n-am dacă asta a fost intenția lui tolstoi, dar dacă mi-a înfățișat asta, amănuntul ăsta îl demonstrează e TOLSTOI.


22 martie 2014

creația ca scop nietzschean în viață

     Viața este un izvor de bucurie; dar omul în care un stricat stomac vorbește, părinte-al neplăcerilor, acela vede peste tot numai izvoare otrăvite. 
     Cunoașterea este o bucurie a celor cu voință ca de leu! Dar cel ce-a obosit e obiectul altei vreri străine, e jucăria tuturor talazurilor.
     Acesta-i felul de a fi al celor slabi: se pierd pe drum. Iar dup-aceea oboseala lor întreabă: „La ce bun să pornești la drum! Toate-s la fel!“
     Acestora le place în auz să li se predice: „Nimic nu merită nimic. Ce rost are să vrei?“ Aceasta însă e o predică-a sclaviei.
     (...) Voința însă te eliberează, deoarece voință-nseamnă să creezi: aceasta este învățătura mea. Voi trebuie să-nvățați doar ca să creați!

Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, Ed. Humanitas, Buc., 1994, trad. Ștefan Aug. Doinaș, p.271

sursa imaginii

8 august 2013

portrete de scriitori de gisèle freund

dacă doriți să studiați artistic moacele unor scriitori celebri, vă invit împreună cu cea care le-a făcut, gisèle freund. poftiți:

hermann hesse, montagnlia, 1962
james joyce cu nepotul, paris, 1938.
walter benjamin, paris, 1938
virginia woolf fumând, londra, 1939
t. s. eliot, londra, 1939
victoria ocampo, paris, 1939
stefan zweig, 1939
samuel beckett, paris, 1964
iris murdoch, oxford, 1959
marcel duchamp, paris, 1939
marguerite duras, paris, 1965
andré malraux, paris, 1935
paul celan, 1970
de aici.

26 martie 2013

„autoportrete“ de francis bacon

trei studii pentru un autoportret, 1976 (ulei pe canvas)

foto de aici

priviți cele trei variante de autoportret ale lui francis bacon, pictor englez (1909-1993). nu e nevoie să știți prea multe despre pictor, că a fost bețiv, că lua morfină, că, după unii biografi, a fost sado-masochist. nu trebuie să știți că a fost socotit cubist, suprarealist sau expresionist. nu-i așa că e ceva care stârnește repulsie, dar și fascinație? ca la un cadavru stâlcit pe șosea la un accident, ca fascinația cu care trecătorii se adună în jur. 

amestecul de roz și albastru, împăstarea grăunțoasă ce șterg granițele nasului și ale obrazului stâlcesc mutra pictorului. o gaură neagră soarbe jumătate de chip pe dinăuntru sau în neant: o fi inconștientul, or fi tenebrele din noi înșine? la a doua piesă, ochiul e și el un maelstrom, e absoarbe și el ceva, sau e absorbit. sau ce văd eu gaură neagră o fi urechea lipsă a lui van gogh?

în orice caz, mie bacon îmi arată fragilitatea cărnii pe care o port și din care sunt făcut; nu văd nimic terifiant, sau distructiv. doar o neputință de a-mi stăpâni tenebrele, o neputință de a găsi răspunsuri întăritoare. omul din triptic nu e stăpânitor, ci o formă mult mai împăcată decât chipul fotografiat, plin de angoasă.

27 noiembrie 2012

„sanctuar“ de william faulkner

twitterezumat: 
în lupta cu răul, idealismul iese victimă.

william faulkner 
 sanctuar
 (sanctuary) 
editura univers, bucureşti, 1996 
 traducere de mircea ivănescu 
 223 pagini broşate
 coperta de vasile socoliuc
e ceva cu faulkner ăsta!

e al doilea roman de faulkner pe care îl încep, primul a fost absalom, absalom. l-am abandonat pentru că mi-amintesc că mă scosese din minţi. nu am făcut-o însă cu sanctuar, deşi şi aici scriitorul american m-a zăpăcit în cel mai clar sens al cuvântului.

intrigat de proaspăt apăruta carte despre faulkner a lui mircea mihăieşi (cine mai citeşte astăzi faulkner, darmite o carte despre?), mi-am amintit că ar trebui să revin la un autor nu prea popular, însă subiect de studiu în mii de cărţi, la care şi volumul criticului român se adaugă, modest sau nu.

de ce tocmai sanctuar?

motivele pentru care am ales sanctuar?
- în primul rând pentru că are numai 212 pagini;
- apoi pentru că faulkner însuşi declară că a scris romanul pentru că a vrut să câştige şi el ceva bani;
- pentru că e scris pe gustul cititorului american obișnuit - înregistrând de aceea un record de popularitate. 

unii critici nu-l numără printre capodopere, poate pentru că e vorba despre traficanţi de alcool, curve şi beţivi. însă se înscrie cu onoare - ca numărul patru, după sartoris, zgomotul și furia și pe patul de moarte - în ciclul mitologicului ţinut yoknopatawpha.

ceva anume

personajele
, la început schițate, m-au amețit. nu prea am înțeles cine e, ce caută acolo și care sunt raporturile lor unul cu altul. părea că ceva anume îi aduce acolo unde ajung, că ceva anume îi face să facă ceea ce fac. dar m-am lăsat în vraja gesturilor lor neexplicate, observate acut, ca într-un film mut: fiecare intră şi iese din încăperi, unul pe lângă altul, unul după altul, unul cu altul, nici unul parcă nu-şi găseşte locul, aleargă cu maşina, face accidente, pleacă, vine. pentru ca - drept răsplată pentru cititorul răbdător - încet-încet, istoriile lor să se dezvăluie puţin câte puţin.

acest ceva anume m-a făcut să merg mai departe. un ceva anume m-a făcut să-mi spun că un fir tainic leagă toate aceste întâmplări şi personaje, iar dacă acest fir momentan îţi scapă, până la urmă ți se va descoperi, nu se poate s-o țină atât, trebuie să existe motive pentru care personajele se mişcă atât de haotic prin fața ta, pe foaie.

de asemenea, citisem în cartea lui baricco cum trebuie citit faulkner:
pentru a pătrunde alături de cărțile sale, de ce avem nevoie? de a fi citit mai multe cărţi. într-un anume sens, avem nevoie să stăpânim întreaga istorie a literaturii: avem nevoie să stăpânim limba literară, să fim obişnuiţi cu anomalia timpului lecturii, să fim aliniaţi la un anumit gust şi la o anumită idee de frumuseţe care, de-a lungul timpului, s-au edificat în cadrul tradiţiei literare. există oare ceva exterior în raport cu civilizaţia cărţilor de care să avem nevoie pentru a întreprinde călătoria cu pricina? mai nimic. dacă nu ar exista nimic altceva decât cărţile, atunci cărţile lui faulkner ar fi, în fond, cât se poate de inteligibile. (p.79)


 
william faulkner la 20 de ani (sursa)



a trebuit să ajung la capitolul 18 (pagina 91 a ediţiei citate), ca romanul să mi se impună.
o domnişoară, fiică de judecător - temple drake (despre care va fi vorba şi în recviem pentru o călugăriţă) -, după ce va fi fost violată într-un hambar, cu un cocean, de către impotentul popeye, e sechestrată de acesta în bordelul obezei miss reba, la memphis. felul cum vede domnişoara temple bordelul - întreaga încăpere avea un aspect încărcat, prăfuit, decent; în oglinda văluroasă a unui dulap ieftin lăcuit, ca într-o apă stătătoare, păreau să adaste fantomele stinse ale unor gesturi voluptoase şi pofte moarte (p.104) -, felul cum se obişnuieşte aceasta cu violurile şi cu sexul cu alţi bărbaţi sub ochii - neimpotenţi - ai lui popeye constituie o adevărată ucenicie a răului. astfel că, atunci când vicioasa domnişoară va trebui să depună mărturie în favoarea unui nevinovat, ea minte iar nevinovatul e condamnat, apoi ucis prin linşaj.

mai există un personaj - horace benbow - avocatul care se opune rânduielii lumii, părăsindu-şi soţia, iubindu-şi fiica vitregă (o nimfetă avant la lettre?), apărând gratis un condamnat la moarte pentru omor şi îngrijind de femeia acestuia şi de copilul ei bolnav. este omul pătruns de idealuri şi de dorinţa a face ceea ce e drept. nu-i iese mai nimic, şi se întoarce la plictisitoarea-i soţie.

după ce am închis cartea


după ce am închis cartea, am rămas cu gustul amar al ratării faptelor bune în favoarea celor rele. sanctuarul lui faulkner este unul al răului şi toate personajele - chiar şi cele pozitive - vin să-şi aducă prinosul. poate sanctuarul e lumea întreagă, sau poate e doar ţinutul romanului faulknerian. dar apoi mi-am amintit câteva personaje secundare, care - după părerea mea - sunt sarea şi piperul romanului.

există bătrânul surdo-mut pap, care se plimbă ca un spectru prin decorul unui conac în ruină, senatorul clarence snopes, iubitor de târfe negre, vărul senatorului, virgil snopes şi prietenul său fonzo ce nimeresc să locuiască la bordel, fără s-o ştie, micuţa belle (nimfeta) martoră doar cu chipul vârât într-o poză:

tresări deodată. parcă de bunăvoie, fotografia se clintise, alunecând puţin din poziţia ei nesigură acolo, sprijinită de carte. imaginea deveni confuză în lumină, aşa cum se răsfrângea pe tăblie, ceva odată ştiut, văzut acum prin apele clătinate, chiar dacă mai departe limpezi. privea imaginea aceasta familiară cu un fel de oroare şi disperare reţinută, privea acum o faţă deodată îmbătrânită în păcat, mai bătrână decât avea el însuşi să fie vreodată, o faţă mai mult tulbure decât senină, privea în ochi mai mult tainic decât blâzi. întinzând mâna spre ea, o răsturnă pe birou şi atunci încă o dată fata îl privi îngândurată, tandră, din spatele măştii ţepene a gurii fardate, contemplând mai departe ceva de dincolo de umărul lui. (pp.112-113)

____________________________________________________________________

18 aprilie 2012

ilustrații pentru povestirile lui edgar allan poe

că tot au inventat ăștia filmul corbul - cu john cusack într-un neverosimil edgar allan poe -, iată câteva ilustrații la povestirile maestrului american - inventatorul genului sefe, horror și polițist.





un îngropat de viu de aici


Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...