o sâmbătă cu houellebecq

înainte de a posta câteva chestii despre particulele elementare, pe care le-am terminat taman înaintea întâlnirii în carne și oase de sâmbătă cu mizantropul francez, mărturisesc cu ce-am rămas din cele vreo două ore de ascultare (pentru că de-asta m-am și dus la bookfest).

în primul rând, am descoperit un om fragil, cu gesturi fine, ale cărui mâini - cu țigareta între mijlociu și inelar - păreau că baletează ascuțit; un om îmbrăcat neglijent, pe un trup ce se ghicea la fel de neglijent; un om care strecura, printre întrebările în limba franceză ale românilor, și printre aburii berilor băute înainte și în timpul - afirmații oneste, fără ifose și superiorități.

• dacă proza e un gen minor pentru că scapă timpului (proust),  poezia e unul major, pentru că-i rezistă (baudelaire). 
• romanele lui au și ele clipe de fericire, dar scurte, ca nefericirile și ca viața.
• personajele sale au viața lor, pe care scriitorul însuși le ține în viață după voia sa, după scopul pe care trebuie să-l joace în operă.
• e interesant să mori în propria operă.
• la un roman, îmi vine o idee, apoi el decurge firesc.

despre alte amănunte organizatorice, nu pot povesti mai bine decât a făcut-o voroncas aici.

sunt un ins inutil

... zise bruno cu resemnare. nu sunt în stare să cresc porci. habar n-am cum se fac cârnații, furculițele sau telefoanele mobile. toate obiectele astea din jurul meu pe care le folosesc sau pe care le mănânc, sunt incapabil să le produc; nu sunt în stare nici măcar să înțeleg care este procesul lor de fabricare. dacă industria și-ar înceta activitatea, dacă inginerii și tehnicienii specializați ar dispărea, aș fi incapabil să iau totul de la-nceput. scos în afara complexului economico-industrial, n-aș fi în stare nici să-mi asigur supraviețuirea: nu aș ști cum să mă hrănesc, să mă îmbrac, să mă adăpostesc de intemperii; competențele mele tehnice sunt mult mai inferioare celor ale omului de neanderthal. total dependent de societatea care mă înconjoară, eu îi sunt ei aproape inutil; nu știu decât să produc comentarii îndoielnice pe marginea unor obiecte culturale desuete. totuși, primesc un salariu, și încă unul bun, cu mult peste medie. majoritatea oamenilor din jurul meu sunt în aceeași situație. în fond, singura persoană utilă pe care o cunosc e fratele meu. 

- și el ce face așa de grozav? 

bruno se gândi, un timp își învârti bucata de brânză în farfurie, căutând un răspuns cât mai impresionant. 

- a creat noi soiuri de vaci. 

michel houellebecq, particulele elementare, editura nemira, bucurești, 2001, traducere de emanoil marcu, pp. 191-192

că tot vine în weekend la bookfest :)

ilustrații pentru povestirile lui edgar allan poe

că tot au inventat ăștia filmul corbul - cu john cusack într-un neverosimil edgar allan poe -, iată câteva ilustrații la povestirile maestrului american - inventatorul genului sefe, horror și polițist.

alberto martini

michael manomivibul

alastair 

 william mortensen

 

un îngropat de viu de aici

goncourt pentru houellebecq

şi pentru harta şi teritoriul.

l. e. romanul cică va apărea la polirom la începutul anului viitor în traducerea lui daniel nicolescu - unde o fi emanoil marcu?

crénom

observ că citesc despre muribunzi, e a doua carte după cea despre oscar wilde de aici. dar nu m-am putut abţine ştiind că autorul cărţii de faţă este cunoscut mai mult ca filozof decât ca romancier, şi lucru ciudat - e-o carte scrisă foarte bine.

în afară de câteva lecturi din jurnalul lui baudelaire şi de câteva articole critice despre estetică, nu ştiam mai nimic despre viaţa poetului. ei bine, romanul acesta a suplinit din plin lipsa. cu ingeniozitate.

nu ştiam c-a murit nebun, sifilitic, într-o mizerie cruntă, că ura belgienii şi-avea de gând să scrie sărmana belgie (o fi scris-o?), că s-a autoexilat la bruxelles, că ura "clanul" lui victor hugo, că-i plăceau femeile negre, că fusese şi prin india, că volumul său paradisurile artificiale e calchiat după cartea lui de quincey.


cartea e pasionantă, lévy a găsit bine mijloacele literare - câteva testimoniale ale celor care l-au cunoscut (jurnale sau scrisori) fie că sunt admiratori, fie amante, fie proprietărese, o mică intrigă poliţistă, amintiri ale lui baudelaire însuşi.
e importantă prezenţa ideilor poetului şi a filozofiei sale cu privire la artă şi viaţă.

charles baudelaire, foto de nadar

literatura este precum dandysmul: sterilă... scriitorii sunt ca lesbienele: nu copii, nu progenitură... artistul, cel adevărat, nu garantează decât pentru sine... nu făgăduieşte nimic, nu e înaintaşul nimănui... far izolat cu lumină intermitentă care, străbătând noaptea, nu se întoarce decât noaptea... e un sfârşit, nu un început... un capăt, nu un izvor... nu deschide niciodată calea, ci o închide... şi nimic nu îmi pare mai nătâng, mai respingător decât această imagine a unui artist care dă naştere altui artist, îl formează, îl reproduce - de ce, la urma urmelor, să nu ne închipuim, precum clanul hugo, uriaşe manufacturi de fabrica geniul în serie...? vă mai spun de asemenea că e târziu domnule... mult prea târziu... gloria le stă bine tinerilor... este însăşi floarea vârstei lor şi a făgăduielilor legate de ea... astăzi nu ar fi decât o aiureală jalnică şi indecentă... (p.242)

cartea este una ciudată - nici roman, nici eseu; nici adevăr, nici ficţiune.
şi tot ciudat este că pe cât m-am lămurit despre baudelaire, pe atât s-au născut alte nelămuriri: care sunt ideile lui baudelaire şi care ale lui bernard-henry lévy? bernard-henry lévy crede în ceea ce scrie sau doar vrea să epateze? baudelaire e doar un subiect de a transmite idei mizantropice şi strigătoare la cer sau baudelaire e un suflet afin căruia îi aduce un omagiu?

baudelaire, schiţă de manet (de aici)

bernard-henry lévy, ultimele zile ale lui charles baudelaire, editura babel, bucureşti, 1993, traducere de dolores toma, 350 pagini
coperta de wanda mihuleac

baudelaire

my heart laid bare

xiii:
aproape toată viaţa ni se iroseşte în curiozităţi neghioabe. în schimb, sunt lucruri care ar trebui să stârnească în cel mai înalt grad curiozitatea oamenilor şi care, judecând după mersul obişnuit al vieţii lor, nu le inspiră nici una.

xv:
credinţa în progres e o doctrină de leneşi, o doctrină de belgieni. e individul care se bizuie pe vecini ca să-i facă treaba. / nu poate exista progres (adevărat, adică moral) decât în individ şi prin individul însuşi.

xxii:
nu există decât trei fiinţe demne de respect: preotul, războinicul, poetul: a şti, a ucide şi a crea. / ceilalţi oameni sunt născuţi pentru biruri şi corvezi, făcuţi pentru grajd, adică pentru a a exercita ceea ce înseamnă o profesiune.

xliv:
dictatorii sunt slugile poporului, - nimic mai mult, - scârbos rol de altfel, - iar gloria este rezultatul adaptării unui spirit la prostia naţională.

xlv:
ce e dragostea? nevoia de a ieşi din sine.
... orice dragoste e prostituţie.

lii:
a fi un om mare şi un sfânt pentru tine însuţi, iată unicul lucru Important.

lxx:
a face dragoste înseamnă a intra în altul, iar artistul nu iese niciodată din sine.

xcv:
îmi jur mie însumi să iau de aci înainte regulile următoare drept reguli veşnice ale vieţii mele:
să-mi fac în fiecare dimineaţă rugăciunea către Dumnezeu, rezervor al oricărei forţe şi dreptăţi, către tata, mariette şi Poe, ca mijlocitori; să-i rog să-mi împărtăşească forţa necesară pentru a-mi împlini toate datoriile şi să-i hărăzească mamei o viaţă destul de lungă pentru a se bucura de transformarea mea; să lucrez toată ziua, sau cel puţin atât cât îmi vor îngădui puterile; să mă încredinţez lui Dumnezeu, adică dreptăţii înseşi, pentru reuşita proiectelor mele; să-mi fac în fiecare seară rugăciunea, cerându-i lui Dumnezeu viaţă şi putere pentru mama şi pentru mine; să împart tot ce câştig în patru părţi, - una pentru viaţa de fiecare zi, una pentru creditori, una pentru prieteni, şi una pentru mama; să mă supun principiilor celei mai stricte sobrietăţi, prima fiind suprimarea tuturor excitantelor, oricare ar fi ele.

charles baudelaire, jurnale intime, editura pentru literatură universală, 1968, traducere de liliana ţopa

picturi de emile deroy (1844) şi gustave courbet (1847)