un roman nu doar lăudat, dar şi premiat cu goncourt şi médicis în 1995, la noi tradus 2 ani mai târziu. scriitor francez de origine rusă. el însuşi afirmă că romanul e axat pe problema nemuririi: un copil îşi observă bunica şi crede că ea nu va muri niciodată. şi, adaug eu, nu va muri într-adevăr, prin cartea aceasta în care şi autorul şi povestitiorul e copilul însuşi.un copil rus află de la bunica sa franţuzoaică, charlotte lemonnier, despre franţa - voiam ca franţa grefată în inima mea, studiată, explorată, învăţată, să facă din mine alt om. (p.100) -. atât din poveştile ei, dar şi din cufărul ei cu ziare despre o belle epoque legendară. în contrapartidă cu anii războiului rece rusesc, îngheţat şi cenuşiu. apoi copilul creşte - o frază a pus capăt copilăriei mele: "a murit în braţele iubitei sale" (p.66) -, află ce e amorul, ce e femeia, ce e emigrarea.
în alternanţele de timp, în alternanţele de loc, în alternanţele personajelor - bunica povesteşte despre franţa, copilul despre rusia, copilul povesteşte despre bunica, copilul povesteşte şi el despre franţa lui - stă dinamismul cărţii. iar makine are ştiinţa dozării, ştie să spargă prea nostalgicul cu o anecdotă, sarabanda imaginaţiei cu o clipire de real.
când pronunţam în rusă "цар", în faţa mea se ivea un tiran crud; în timp ce cuvântul "tsar" în franceză se umplea de lumini, de zgomote, de vânt, de scânteierea lustrelor, de strălucirea umerilor goi ai femeilor, de parfumuri îmbinate. (p.39)
până la urmă, este vorba despre paradisul copilăriei versus infernul maturizării. acea castalie, acea atlantidă croită de sufletul pru al fiecăruia dintre noi, fără nici o legătură cu realul, dar în care toţi scriitorii se chinuie s-o pună în cuvinte armonioase. unii chiar reuşesc. pe alocuri, şi andreï makine.
andreï makine, testamentul francez (le testament français), editura univers, bucureşti, 1997, 204 pagini, traducere de virginia baciu
coperta de done stan
cartea e reeditată la polirom.
Am citit-o în 1997 şi posed ediţia Mercure de France din 1995. Am făcut o pasiune pentru acest roman şi pentru metafora ,,grefei franceze''. Această grefă culturală am trăit-o şi eu la scară infimă.
RăspundețiȘtergereMai precizez că traducerea regretatei mele profesoare, Virginia Baciu, trebuie să fie exemplară, căci în ,,Crima Olgăi Arbelina'' este desăvârşită.
Şi totuşi Makine este inegal în întregul operei. ,,Recviem pentru Est'' şi ,,Fiica unui erou al Uniunii Sovietice'' nu m-au atins.
Transfuzia de sânge rusesc în literatura franceză a dat rezultate bune, în cele mai multe dintre cazuri.
RăspundețiȘtergereInteleg ca asta e cartea cu care A. Makine a dat lovitura, eu n-am citit-o. Am citit insa Fiica unui erou al Uniunii Sovietice si mi s-a parut modesta. Literatura din Est pentru uzul Vestului, un fel de produse de artizanat de bagat pe gatul turistului occidental care vine cu ciunga si valuta.
RăspundețiȘtergeree cel mai bun roman - mi-a placut mult! - al prodigiosului si inegalului Makine.
RăspundețiȘtergeredupa Testament... n-a mai reusit. se intampla.
Dacă mă gândesc obiectiv, e cea mai bună carte a lui Makine din cele câteva pe care le-am citit...doar subiectiv pot spune că Femeia care aştepta m-a mişcat mai mult, deşi nu se compară cu Testamentul francez, pe care numai un rus putea să-l scrie aşa :)
RăspundețiȘtergere