despărţirea de matiora de valentin rasputin

valentin rasputin
despărţirea de matiora
Прощание с Матёрой)

editura minerva, bucureşti, 1981

col. "biblioteca pentru toţi"
traducere de mircea aurel buiciuc

280 de pagini broşate

coperta de vasile socoliuc

capodopera siberiană

 
citindu-l pe zahar prilepin, mi s-a făcut dor de nişte ruşi, din cei contemporani, dar nu chiar recenţi.
şi l-am găsit pe valentin rasputin este un scriitor rus din siberia, ca şi viktor astafiev, din a cărui generaţie şi este. cu acest roman, şi-a pus amprenta de neşters asupra literaturii ruse, pe care a îmbogăţit-o cu siberianisme, dar mai ales cu tema cărţii - ce facem cu părinţii şi cu strămoşii?

matiora nu, nu este o femeie, ci un sat dintr-un ostrov, pe râul angara. sat care, pentru construirea unei hidrocentrale, va trebui să fie înecat. aşadar, locul pustiit, pârjolit şi curăţat. dar nu sunt mulţi locuitori aici, mai mult bătrâne bătrâni. unde să se ducă ei, când neamul lor a trăit de sute de ani pe pământurile astea, de la întemeiere?

o interpretarea sovietică a romanului - scris în 1976, când m-am născut eu - ţine de pericolul mecanicizării şi a capitalismului, cea democratică ţine de socialismul care impune decizii totalitare. nimic din toate acestea, doar o capodoperă - am rămas cu gura căscată citind recviemul naturii ameninţate cu dispariţia, mi s-a pus un nod în gât când bătrâna daria îşi găteşte casa, zugrăvind-o singură şi pregătind-o de petrecanie. o carte perpetuă despre locurile de care ne lipim şi cărora nu vrem să le dăm niciodată drumul. 

avem câteva personaje: cel principal, bătrâna daria, fiul comunist pavel şi nepotul andrei, bătrâna nastasia cu soţul egor, bogodul - bătrânul sălbatic -, bătrâna sima cu micuţul ei nepot kolenka, bătrâna katerina cu fiul piroman petruha; mai sunt stăpânul ostrovului - o jiganie micuţă, "ceva mai răsărită decât o pisică şi nesemănând cu nici o altă jivină" - zădunul împărătesc - un arbore atât de gros şi de bătrân că nu poate fi nici tăiat, nici luat de foc. evident, şi un secretar de partid.

coperta ediţiei în engleză, col. european classics

la ce bun să cauţi bătrâneţea, de vreme ce tot adevărul stă în faptul că nu mai eşti de nici un folos acum şi nu vei fi nici mai încolo, că toate celea pentru care ai venit pe lume le-ai făcut demult, iar rostul tău de-acum nu-i altul decât să-i necăjeşti pe cei din jur? oare aşa să fie? aşa să fie? (p.47)

cât de buni suntem noi, oamenii, luaţi fieşcare în parte, şi cât de mare şi necugetat, într-adins parcă, e răul pe care-l săvârşim toţi laolaltă! (p.238)

pe fondul rezistenţei vechiului la "nou", tot geniul cărţii stă fie în descrierile locului, ale ostrovului / satului - el însuşi personaj - fie în gândurile şi discursurile bătrânei daria, mai profund decât ilie moromete, egal lui hamlet, un hamlet al siberiei. iată monologul ei din cimitir:

cine anume ar şti să spună adevărul despre om: a ce o fi trăind el pe lume? de dragul vieţii înseşi, de dragul copiilor, pentru ca şi copiii să lase-n urma lor copii, iar copiii copiilor să lase şi ei copii, ori poate mai e la mijloc ceva? şi va fi oare veşnică această perindare? şi dacă trăieşte de dragul copiilor, al acestei perindări, al acestui necontenit scăpătat, ce rost mai are să vie la aceste morminte? iată-i aici pe cei care zac într-însele - o întreagă oştire matioreană - zac în tăcere, după ce i-au dăruit ei, dariei, şi altora aidoma ei, tot ce-au avut, şi care-i rezultatul? ce s-ar cădea să simtă omul de dragul căruia au trăit atâtea generaţii? nimic nu simte. nimic nu pricepe. şi se poartă ca şi cum de la el ar fi început viaţa şi cu el s-ar sfârşi pentru totdeauna. spuneţi voi, morţilor: aflat-aţi au ba, dincolo de acest hotar, întreg adevărul? la ce aţi trăit pe lume? nouă, celor de aici, ne e teamă să-l aflăm, şi-apoi, nici n-avem vreme. ce anume o fi fost asta, căreia i se spune viaţă, şi cui i-o fi de trebuinţă? şi o fi ea oare de trebuinţă la ceva sau nu? căci până şi copiii noştri, din noi-înşine născuţi, când or obosi mai apoi şi-or sta să cugete, au să ne întrebe de ce i-am născut. (p.222)

sau monologul ei în faţa nepotului andrei, "omul nou", un recurs la suflet: (p.158-159)

ps. un cuvânt de mulţumire, pentru asimilarea culturii ruse în cea română, se cuvine adresat traducătorului, mircea aurel buiciuc, redactor cu ştate vechi la câteva edituri de top, antologator şi traducător de literatură rusă. în cazul acestei cărţi, încercarea de a echivala o limbă rusă siberiană s-a dovedit o reuşită - o limbă moale şi curgătoare. o altă reuşită s-a dovedit traducerea sectanţilor lui iuri mamleev, dar şi antologiile din mihail bulgakov, dostoievski, turgheniev etc. probabil că alături de regretatul emil iordache şi albert kovacs, face parte din puţinii fini specialişti în literatură rusă de la noi.