Therese se apropie, legănând din șolduri. Nu alunecă, se leagănă ca o rață. Impresia de alunecare vine așadar numai de la fusta scrobită. Therese spune bucuroasă:
- Așa de gânditor? Mda, bărbații ăștia!
Îndoaie degetul, amenință și arată cu el spre divan: trebuie să mă duc lși eu într-acolo, gândește Kien și, fără să-și dea seama cum, se trezește lângă ea. Ce trebuie să facă acum - s-o culce peste cărți? Tremură din toate mădularele de frică, se roagă cărților, ultima piedică. Therese îi surprinde privirea, se apleacă și, dintr-o lovitură învăluitoare cu brațul stâng, mătură toate cărțile, aruncându-le pe jos. Kien schițează o mișcare neputincioasă spre ele, vrea să răcnească, oroarea îl gâtuie, înghite în sec și nu poate scoate nici un sunet. O ură îngrozitoare crește încet în el: Therese a îndrăznit una ca asta. Cărțile!
Femeia își scoate juponul, îl împăturește cu grijă și-l pune peste cărți. Apoi se instalează comod pe divan, îndoaie degetul mic, rânjește și spune:
- Așa!
Kien se repedem cu pași mari, afară din cameră, se încuie în closet, singura încăpere fără cărți din apartament, își lasă mecanic pantalonii în jos, se așază pe colacul de lemn și plânge ca un copil mic.
(elias canetti, orbirea, editrua polirom, iași, 2008, p.63)
evident, el plânge după cărțile doborâte. tocmai a realizat că s-a înșelat: pentru sex, proaspăta nevastă s-a purtat necuviincios cu cărțile lui iubite. și ăsta e de-abia începutul infernului pentru kien.
elias canetti, sursa |
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu