agora este, fără îndoială, filmul care m-a emoţionat cel mai mult în ultima vreme.
nu prin subiectul politic:
- păgânii, creştinii şi evreii se luptă pentru putere în timpul prăbuşirii imperului roman;
- liderii sunt lipsiţi de scrupule iar cei creştini (viitori sfinţi ca chiril al alexandriei) folosesc scrierile sfinte după bunul plac;
- filozofii sunt măcinaţi de cunoaştere dar orbi la lumea din jur care se destamă.
nu prin subiectul filozofic scos din confesiunile lui augustin sau din minunata carte a lui marrou (sfântul augustin şi sfârşitul culturii antice).
nu prin jocul actoricesc, deşi mi-a plăcut rolul sclavului davus (max minghella).
ci prin viziunea regizorală a lui alejandro amenábar, care pune în vedere complet nepărtinitor credinţa, filozofia, ştiinţa unei vremi apuse - de care se foloseşte excelent pentru a-şi spune mesajul artistic care, cel puţin pe mine, m-a emoţionat toată seara după ce-am ieşit de la film:
omenirea nu e deloc bună şi nici lumea creată de ea, ci singurul lucru care rămâne e îndoiala şi dragostea individuală.
cum anume o face?
prin câteva cadre: o privire îndrăgostită şi furişă a unui sclav sclavului către stăpâna sa, o atingere a aeluiaşi de glezna aceleiaşi, un gest, o rugăciune, chiar o ucidere din dragoste.
la fel, prin cadrele luate de sus - ca "văzute" de Dumnezeu - omenirii microscopice sau pământului ca o minge de deasupra căreia răzbat ţipetele creştinilor, evreilor şi păgânilor. sau prin cadrele cu susul în jos în care cărţile plutesc în aer înainte de-a fi arse - imposibil să nu mă fi mişcat.
şi o scenă minunată despre ceea ce înseamnă miracolul creştin - împărţirea pâinilor la flămânzi - mi-a amintit ce anume pierdem când mergem la biserică şi ne declarăm creştini.
recomand filmul tuturor cu drag! şi pentru că nu sunt andrei gorzo :)
