un maestru spaniol

Javier Marias urmare de aici.

Am terminat în weekend cartea lui Marias, a doua citită, Inimă atât de albă*, pot spune că m-a solicitat un pic, îmi plac autorii care te obligă la puţin efort de voinţă şi de gândire, şi de-abia la sfârşit am aflat apoteoza, deznodământul, crima macbethiană care pătează inima albă din titlu.

Un om pe la vreo treizeci şi ceva de ani, la jumătatea vieţii spune el, nu şi eu care deşi am aceeaşi vârstă mă cred încă tânăr, se căsătoreşte şi începe muncile căsniciei. Şi nu numai. Are parte de o mulţime de secrete – ale unui cuplu într-o cameră vecină de hotel din Havana, ale unei foste colege ce-şi caută alinarea masculină, chiar secretele tatălui său, ultimul fiind cel mai aprig, viaţa omului nu depinde de faptele sale, de ceea ce face, ci de ceea ce se ştie despre el, de ceea ce se ştie că a făcut.
 

Este o carte despre cuvinte, mai bine zis despre spunerea lor, nu există ceea ce nu se spune, despre povestit, totul poate fi povestit, chiar şi ceea ce nu vrei să afli, şi de care nu întrebi, şi totuşi când ţi se povesteşte, asculţi, lucru foarte primejdios, să asculţi înseamnă să ştii, să afli, să fii la curent, urechile nu au pleoape ce se pot lăsa instinctiv la auzirea celor rostite.

Cum spuneam mai jos, stilul e unul proustian, adică fermecător, foarte curgător, ca o apă, în actul de a povesti e de-ajuns să începi, un cuvânt urmează după altul, nici nu ştii când ai terminat şi vrei s-o iei de la capăt.

Este clar pentru mine că această carte e capodopera lui Marias, nu ştiu dacă voi mai citi ceva, însă m-a convins că şi în Spania se scrie bine, poate el e cel mai mare scriitor spaniol contemporan, nu ştiu de altul.

*Romanul e reeditat la Rao.

Am făcut un an de blogărit...

Şiii, cu această ocazie, Radio Guerilla mi-a făcut cadou un DVD cu filmul No Country for Old Man. (E drept c-am înşirat şi câţiva actori...)

Thanks!

La lansarea Kasei poporului

Am fost ieri seară în Club A.

În cadrul Poeticilor Cotidianului, Răzvan Ţupa a prezentat cartea lui Mitoş Micleuşanu, alături de Bogdan Stănescu şi Vasile Ernu de la Polirom, de prietenii autorului de la Guerilla şi de la Planeta Moldova, dar si alti invitati.

Bârfele de după ieşire spuneau că a fost o ediţie bună - poate pentru c-a fost ultima înainte de vacanţă, de obicei cică sunt nici zece participanţi.

Din păcate, Ţupa nu s-a pregătit deloc. Totul a fost o continuă improvizaţie, dacă nu era Ernu, dacă nu eram eu - am avut impresia că eram singurul care citise cartea şi care a dat un feedback - şi Iulian Tănase, ieşea ceva cu totul plicitisitor.

Oricum mi-am lămurit câteva lucruri:

1. Cuvintele bolduite din carte alcătuiesc un poem, asupra căruia merită să te opreşti, cum a făcut şi Mitoş citind dine ele.

2. Capitolele pot fi citite separat, poţi începe cu oricare, alcătuirea finală e o variantă printre mai multe.

3. Cartea e un experiment sincer, unic la noi, pe urmele scriitorilor ruşi, printre care Mamleev.

La final, am obţinut şi un autograf, împreună cu o adresă de mail pe care sunt hotărât să-i scriu autorului.

Seara mi-a fost stricată de două afirmaţii - Mitoş n-are legătură aici -: una din timpul evenimentului, alta de după, relativ la Cărtărescu, ceea ce mă face acum să pun aici un fragment din cartea lansată ieri:

Ştiţi ce e un vreasc? Un vreasc e ăla care nu ştie ce vrea!
Un vreasc e ăla care nu poate!
Un vreasc e ăla care nu are voinţă!
Un vreasc e ăla umil, sensibil, plângăcios!
Cel urât e un vreasc, cel slav e un vreasc!
Cel care ezită e un vreasc!
Vreascuri, dom'le! (p.144)

Concluzie - mi-a plăcut să-l cunosc pe Mitoş, pe Bogdan Stănescu, să-l reîntâlnesc pe Ernu şi pe alţi câţiva prieteni.

A fost o seară excelentă!

Filmuleţul de la lansare, aici, graţie TVR.

Update: A mai scris despre eveniment, Iliuţa, aici - care a pus nişte poze şi a povestit un coşmar al autorului. Între timp, de la Mitoş am mai aflat despre un autor român, Alexandru Monciu-Sudinski.

Mă bucuresc iar. Din ciclul Vreau români fericiţi

Azi aflu că unui prieten i se va publica o carte, la o editură românească super-bună, într-o colecţie coordonată de Jean Lorin Sterian, al cărui Lorgean mi-a plăcut şi ale cărui postări îmi place să le citesc.

Mă bucură tare tare mult vestea, prietenul chiar are nevoie de un astfel de proiect, şi, mă repet, mă bucur mult mult pentru el. Îl felicit şi îi doresc să aibă mult succes cu cartea!

Vin şi io la Pamuk...

Aş vrea să citesc un roman de Pamuk, dar nu ştiu care. Am început Mă numesc Roşu, dar după vreo treizeci de pagini nu m-a convins defel, nu mai ştiam cine e cine, aşa că l-am abandonat.

Pe net am descoperit că unii - străinii - zic cum că cea mai tare e Zăpada, dar eu ştiu că e o carte politică, şi parcă n-aş vrea, alţii că cea mai tare e Cartea neagră, cu detectivistică şi cu tot felul...

Şi nu prea ştiu pe mulţi care să le fi citit pe tustrele ca să-mi poată face o clasificare.

Eu vreau s-o citesc pe cea mai tare...

Sunt într-o trilemă. Mă poate ajuta oare cineva?...

Mă bucuresc

Oarecum în legătură cu cartea de mai jos, dacă cineva mi-ar fi spus că mă pot plimba aproape desculţ într-un parc pustiu roua gâdilându-mi degetele, că mă pot uimi de zeci de vile frumoase cu parfum vetust boieresc şi grădini răcoroase dinainte, de case părăsite ca în romanele gotice, că mă pot legăna într-un balansoar cu o fată frumoasă şi veselă, admirând aerul ce se tot răcoreşte primprejur, dacă cineva mi-ar fi spus că pot face toate astea în Bucureşti, n-aş fi crezut. Dar într-o duminică dis-de-dimineaţă, toate astea se pot întâmpla, sunt clipele când nu regret că m-am mutat în capitală.

*

Am o surpriză plăcută, descoperind cartea memorialistică a lui Tolstoi, Copilăria, Adolescenţa, Tinereţea. Primul roman al lui Tolstoi, scris pe la vreo douăzeci şi şase de ani, după aceea scrie Cazacii, apoi Război şi pace şi celelalte, pe care le-aş vrea recitite. 

Am găsit aici un bun stilist, un scriitor modern, chiar postmodern, în care simţurile alunecă pe lângă paginile de profunzime, am şi râs pe alocuri, închipuiţi-vă, am râs la Tolstoi...

În Copilăria, m-a fermecat stilul atât de modern al lui Tolstoi, chiar postmodern, cu fragmente ale unei lumi apuse, pe care memoria abia la bătrâneţe ştie să le selecteze pe cele cu-adevărat importante, m-a înduioşat tare descrierea Nataliei Savişna, servitoarea iubitoare, un fel de coeur simple, mi-au plăcut descrierea vânătorii de la ţară, a primei dragoste.

Adolescenţa e însemnată prin moartea subită a mamei sale tinere - m-a impresionat descrierea acestei morţi.

Tinereţea e un regal, însă. Primele reflecţii mature, ieşirea dezastruoasă în lume, emoţiile examenelor, "picarea" unora, dragostele de dragul îndrăgostirii, vizitele la rudele bogate şi proaste, străduinţa de a fi comme il faut, adică de a pronunţa franceza perfect şi de a fi "cool" etc. m-a făcut să uit că citesc o carte „clasică”. 

Stilul e bun, cu propoziţii scurte, capitolele, la fel, uneori multă poezie, închipuiţi-vă, poezie la Tolstoi, cum spuneam, modernitate. Chiar nu m-aşteptam. Mă înarmasem cu răbdare pentru alte reflecţii despre Dumnezeu, mujici, alte tolstoisme, bla bla bla. Dar mi-a plăcut. 

Bravo, moşule!

Lev Tolstoi, Copilăria, Adolescenţa, Tinereţea, Editura Univers, 1980, 351 pag, trad. Leonid Dimov.

Extaze spanioleşti

Inimă atât de albă

Nu, încă n-am terminat-o, n-am ajuns de fapt nici la jumate, dar nu mă pot abţine, am iată, încă bucurii livreşti inocente şi scriu aici că sunt de-a dreptul şi chiar peste încântat de cartea pe care am început-o aseară, când nu m-am uitat la meci ca să nu-mi stric dispoziţia, este vorba despre Inimă atât de albă de Javier Marias, al cărui Romanul Oxfordului m-a plicitisit enorm de-am adus-o la Schimb de cărţi ca să n-o mai iau înapoi, poate bucura pe alţii, dar cartea asta e minunată, pentru că se aseamănă cu Proust, e Proust întreg, scriitorul meu cult, acţiunea e simplă, o mireasă se sinucide cu ani înainte ca personajul principal să-şi povestească luna de miere într-un apartament din Havana, seamănă puţin cu Onetti din Viaţă scurtă, abia aştept să citesc mai departe, şi-o s-o recitesc cu siguranţă.

urmare aici.

Cărticele pe câmpii...

Urmăresc în continuare:
A.P.Cehov - Livada cu vişini şi alte piese, Minerva, BPT
Milan Kundera - Arta romanului, Humanitas
Vladimir Nabokov - Ada sau ardoarea, Polirom cartonat
Mircea Cărtărescu - Roman scurt, Humanitas
Daniel Bănulescu - seria de autor la Cartea românească
Philip Roth - Viaţa mea ca bărbat, Polirom poche

PS: Nu înţeleg cum ar putea cineva citi monstruozitatea aceea de Harmonia Caelestis a lui Esterházy pe care-am văzut-o la târg...

PPS: Aflu că pe 26 Micleuşanu îşi lansează Kasa, mi-ar plăcea să merg şi să-i spun vreo două...

Pitol

Descoperii un nou autor hispanic. Din tara lui Rulfo, a lui Fuentes şi Mastretta. Iar această carte este, fără să exagerez, o capodoperă.
Şi-i o carte deloc groasă, se citeşte mintenaş, deşi trebuie gustată cu multă zăbavă, ca o prăjitură bună.
Dar hai să trec la treabă şi să dezvolt:
Totul este o poveste. O poveste spusă într-o casă oarecare, în mijlocul unei familii, o poveste spusă cui vrea s-asculte, în vreme ce-afară ploaia şi furtuna nu contenesc. Nu conteneşte nici omul cu povestea, stă pe scaun şi tot povesteşte, din viaţa lui jună. Ca s-ajungă, de fapt, la un singur eveniment, de importanţă crucială pentru el:
Îmblânzirea divinei egrete.
Unde?
Într-un reustaurant din Istambul, la o masă, apoi ]ntr-un apartament din acelaşi oraş.
De către cine?
De către el însuşi, povestitorul - Dante Chiriac de la Estrella.
Cine e egreta?
O femeie, desigur: mereu surprinzătoarea intelectuală Marietta Karapetiz, de fapt o maseuză excentrică. – Aşa cum egreta, această minunată pasăre pe cât e de frumoasă, pe-atâta e de crudă şi de scârboasă...
Acolo, la acea masă, un bărbat (povestitorul) începe un duel cu femeia, ce-i va lua apoi întreaga viaţă. Şi tot acolo începe şi o dragoste, a bărbatului, pentru Gogol.
Există şi o sărbătoare dionisiacă, cam excremenţială ce-i drept, dar plină de ironie, de să te spargi de râs.
Cum mă simţii?
Excelent! Mă amuzai teribil, sunt multe digresiuni picante – de pildă legătura povestitorului cu viitoarea soţie, balena Maria Immaculada de la Conception...
Pitol isi dozează extrem de bine discursul literar, când simte că te plictiseşti, te scutură repede cu ceva excitant, totul se povesteşte cu ritmuri întrerupte, ca bătăile inimii, ca suspinele amintirii, ca pârâul lui Proust. Gâfâi uneori, dar tragi adânc aer în piept şi mergi mai departe. Până la a două sutepatruzecea pagină.
De final?
Cartea e un regal al lecturii, musteşte de ironie şi-ţi solicită gândirea, pentru că la sfârşit te întreabă misterios:
Ţi-ai dat seama?... Ce trebuie să faci dacă ţi se întâmplă aşa ceva?...
Eu caut încă răspuns...

Sergio Pitol (foto), Îmblânzirea divinei egrete, Editura Art, Bucureşti, 2008, trad. Mona Ţepeneag, 240 pag.

Un Woody Allen impur

Cine a văzut vreun film de Woody Allen, desigur că nu se aşteaptă să găsească, în vreo carte scrisă de el, tragisme.

Aşa că, în volumul Anarhie pură (Mere Anarchy), eu am găsit mai multe povestiri, care mai de care mai amuzante.

Gândindu-mă la unele secvenţe din filmele lui Allen, la care era mai să mă-nec de râs, mă gândeam că şi-acum hohotelile îmi vor curge din gâtlej gârlă. Dar după ce-am închis cartea, mi-am dat seama: am avut aşteptări prea mari.
Nu, nu zic că povestirile nu sunt amuzante. Nicidecum. Dar unele - majoritatea, după mine - sunt cam fade.

Dar să trec acuma la izbânzi:
În Exerciţii de gimnastică, iederă otrăvită..., am găsit super-exemple de negociere epistolară; în Scumpă dădacă, am aflat că ce-ţi mai rămâne de făcut odată ce afli că dădaca te-a făcut erou negativ în romanul său e să scapi cumva de ea; în Aleluia, s-a vândut, am aflat cum te poţi îmbogăţi vânzând rugăciuni şi ce poţi păţi dup-aceea – ideea cu rugăciunile apare si la Palahniuk.
 
Dar cel mai mult mi-a plăcut Cântaţi, voi, torturi..., în care chiar am râs văzând cum vede un cult producător american un musical cu eroii Vienei din belle-epoque.
In fine, metaforele amuzante m-au amuzat, talentul lui Woody de condeier m-a convins - deşi nu de fiecare dată -, intelectul mi-a fost stimulat. Scurt pe doi, a fost o carte funny, de vacanţă, de citit în tren sau pe plajă.

Woody Allen, Anarhie pură, Humanitas, 2008, 173 pag., trad. Ruxandra Ana

Un Memleev român, thanato- şi fecalo-logia

Pentru un scriitor, să scrii o asemenea carte e un mare risc: cititorul fie o aruncă cât colo după câteva pagini; fie zăboveşte mai mult asupra ei, să înţeleagă ce dracu mai vrea să spună şi ăsta.
Eu m-am încadrat încă de la început în a doua categorie, deşi mărturisesc că de câteva ori m-a încercat şi ispita primeia.

Ceea ce m-a făcut însă să merg mai departe a fost dorinţa de a vedea până unde (se) poate ajunge, ce anume l-a făcut pe Mitoş Micleuşanu să facă un asemenea experiment literar dintre cele mai hard, faţă de care cele ale unui Adrian Oţoiu par mici copii.

Cum îi stă bine unei astfel de cărţi, cartea nu are acţiune. Sau are una, dar care nu contează - oare contează acţiunea la Vonnegut jr.?:
În România există un Kombinat şi o Kasă a Poporului -structuri socio-edilitaro-instituţionale, in care colcăie nu doar cadavrele istoriei, dar şi cadavrele vii ale prezentului, ucigaşi-nebuni-torţionari ce ies zombieceşte în lume ca încarnări ale răului, şi pe care autorul „le stropeşte, à la mamleev, cu parfum”.

Ei, şi sub acest subiect firav, se întind cu de la sine, capitolele cărţii, care mai de care mai ieşite din tipar, patologice, absurde, tare experimentale – amokalipsice.

Într-unele se stă de vorbă, în altele se visează, în unele se ucide, în altele se conversează, într-unele se violează, într-altele se ţipă...

ştiu altora cum li s-a întâmplat, dar mie nu toate capitolele mi-au plăcut, unele m-au cam plicitsit, deşi fiecare conţine fărâme din gâlceava autorului cu lumea.

Dar în mod deosebit mi-au plăcut numai două, şi a trebuit să citesc toată cartea ca să le descopăr:

Unul descrie pomana filozofului omorât Damian Rizescu.

Un altul descrie un dialog "socratic" între un vizitator şi doi meşteri, despre mirosul ubicuu de mortăciune - am fost maieutic convins că până şi florile miros a mortăciune. Există şi o parte de fecalosofie - analize pe bune în genul lui Kant şi Heidegger a căcatului - şi de fecalogică - cu lanţuri, modele şi metodologii.

Limbajul cărţii este argotic, cu multe cuvinte ce-ncep cu p şi f. Sinceritatea unor opinii este dezarmantă până la absurd..., ce mai, am citit o carte unică în literatura română de pân-acum, de un gen unic şi inefabil.

Şi dacă doriţi să vă încălziţi pentru atmosfera cărţii, măcar vizualiceşte, deschideţi blogul grafic al autorului.

Mitoş Micleuşanu, Kasa Poporului, Polirom, Iaşi, 280 pag.

UPDATE: Am înţeles de la White Noise că autorul ar fi zis că, pe lângă povestea propriu zisă mai e şi un poem, construit prin îngroşarea unor cuvinte. Citind şi io aceste cuvinte ca pe propoziţii, dădeam câteodată pe ceva atât de aberant, că la un moment dart m-am lăsat...

Un nigerian

Romanul scriitorului nigerian Chinua Achebe (foto jos) nu este o operă literară universală de dimensiunea unui Pynchon sau Grass.

Romanul scriitorului nigerian Chinua Achebe nu este o operă elaborată, deşi scriitorul stăpâneşte condeiul cum rareori o fac alţii.

Romanul scriitorului nigerian Chinua Achebe e o carte scrisă simplu, ca o poveste.

Povestea unui om simplu, dintr-un trib african – localizarea n-are importanţă, nici timpul – un om ce vrea să fie cel mai bun dintre ai lui.

Okonkwo.

În jurul lui, el vrea să creeze o lume mai bună; dar o alta, a celorlalţi, nu-l lasă. Aşa că nu-i rămâne decât să dispară. Ca şi tribul, ca şi Africa. O lume se destramă şi lumea lor, a africanilor, ne rămâne necunoscută.

Nouă, occidentalilor europeni. Ţinând cont de această falie - noi, europenii vs. ei, africanii, după ce-am închis cartea, mi-au rămas două lucruri:

1. Autorul a reuşit să-mi pună în minte o altă viaţă, a lor, altfel decât a noastră, mai instinctivă şi mult mai pătimaş „trăită”. Cu zei, strămoşi, familie, pământ, casă. Pe care noi nu le mai avem...

De pildă, ei spuneau că suntem mai buni ca animalele, pentru că avem familie (p.140) spuneau ei. Noi spunem, după Isus Cristos, lasă pe mama şi tatăl tău şi urmează-mi mie...

2. M-a făcut să-mi reconsider părerea că două lumi complet diferite pot trăi într-un relativ echilibru. Nu. Când e vorba de două civilizaţii, e care pe care, cine-i mai tare rezistă. Aculturaţie. Cealaltă, mai slabă, n-are decât să dispară. E legea nescrisă a civilizaţiei oamenilor. Să nu ne mai facem iluzii. Eu îmi făceam...

Un bun post despre aceeaşi carte, la White Noise.

Chinua Achebe, O lume se destramă, Editura Univers, 2008, col. Cotidianul, trad. Angela Dupleschi

Un eveniment pe care nu vreau să-l ratez

BUCFESTU

mâine am de gând să merg şi io ca tot bucureşteanu bengos la Bookfest, dar nu să cumpăr cărţi - n-am făcut-o nici la Gaudeamusu de anu trecut, n-am luat atunci decât o carte, însă-am luat multe-multe cataloage...

nu-mi place să mă car cu sacu plin prin aglomeraţie, reducerile în ultima vreme nu sunt semnificative ca altădată. mi-aduc aminte ce călduri suportam pe la TNB pentru a-mi lua cărţile la care râvneam tot anu - eram un student amărât...

în fine, un eveniment închinat cărţii e o bucurie pentru toţi. mă mir că nu s-au fâsâit şi evenimentele astea, la care, vai, nu participă nici iri, nici marean, nici aia de la senzual...

Refresh la nobelul egiptean

De ieri până azi m-am mai gândit la romanul lui Mahfuz şi cred că am fost putin nedrept, omiţând un lucru care pentru mine contează cel mai mult, şi pentru care cred că a şi primit Nobelul.

Este vorba despre lucrurile în care crede autorul, şi anume:

- adevărul cu orice preţ, chiar al libertăţii şi vieţii;

- progresul continuu al omului, dacă acesta are la bază adevărul şi buna credinţă.

Nobelul egiptean

E primul roman pe care-l citesc de acest autor, Naghib Mahfuz (foto jos), laureat cu Nobel în 1988.

Trebuie să spun că în 1994, când nu ştiu dacă se-auzise de Rushdie, scriitorul a fost victimă a unui atentat, când avea 84 de ani, iar romanul Paradisul copiilor - tradus la noi în Secolul 20, 1995, nr. 4-5-6 şi pe care trebuie să-l găsesc - a fost interzis sub acuzaţia de blasfemie.

Romanul pe care l-am citit acum este intitulat după numele unui cartier din Cairo, Es-Sukkariyya - Strada zahărului (1957), şi este ultima parte a unei trilogii celebre în Occident - Trilogia Cairo-ului - tradusă integral în româneşte în BPT de Nicolae Dobrişan după original (pe celelalte nu le-am citit).

A fost odată o familie de negustori din Cairo. Patriarhul acesteia a avut o viaţă aventuroasă, povestită în celelalte două volume. Dar acum el e deja bătrân şi respectat şi iubit, şi accentul e pus pe fiicele şi fiii lui, pe nepoţii şi nepoatele lui, după îndurarea lui Allah. Unii nepoţi sunt funcţionari, alţii sunt încă studenţi, dar toţi sunt animaţi de diferite doctrine şi mişcări, politice sau religioase, Allahuakbar.

Lumea veche, a dominaţiei britanice se prăbuşeşte şi dispare, ca zilele frumoase, ca tinereţea, ca sănătatea, şi cu toţii trăiesc vremuri tulburi, de multe ori copleşite de iraţionalitate, cum se obişnuieşte, după îndurarea lui Allah.

Urmează deci multe pagini ilizibile de opinii politice despre politică şi istorie. Dar există şi privat, iar Mahfuz povesteşte în stil european lumea orientală, cu oameni la fel de oameni ca oriunde, Allahuakbar.

Iată câteva tipuri de personaje:

Un dascăl filozof, blazat şi burlac, Kamal, ce pendulează între Orient şi Occident. Atâta se învârte în jurul eului său că ameţeşte de fiecare dată.

Un student, Ahmad, copleşit de vocaţia jurnalismului, ce vrea să mişte conştiinţe şi pe redactoarea mai în vârstă ca el pe care o iubeşte, Allahuakbar.

Un alt student, Abd el-Mun'im, devine bigot şi se înscrie într-o mişcare pe-atunci nu încă fundamentalistă, Allahuakbar.

Un alt student, cel mai arivist, Ridwan, se dă pe lângă un politician pederast dar influent, spre bunăstarea lui şi a familiei întregi, după îndurarea lui Allah.

Femeile nu au un rol prea mare, ele sunt soţii, concubine sau prostituate, doar redactoarea ce mai iese puţin din tipar.

Totul e un fel de Forsythe Saga orientală şi surprinzător, spre final, m-a prins chiar rău de tot. However, pentru un cititor de romane cu ştate vechi, cum mă cred eu, nu a fost nimic excepţional.

Doar că romanul descrie o lume necunoscută nouă, europenilor, după îndurarea lui Allah.

Naghib Mahfuz, Es-Sukkariyya, Editura Minerva, Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 1989, 2 volume, trad. Nicolae Dobrişan

Genialul român Camil

Înainte de a-l reciti acum, mi-aduceam aminte numai de personajul Ladima, care-n mintea mea rămăsese ca exemplu de intelectual român cu conştiinţă, condamnat atavic să sfârşească singur, părăsit în mizerie.

Dar acum, când m-am mai maturizat, am descoperit o lectură minunată, cuceritoare şi profundă. Despre dragoste, uşurătate, şi multă suferinţă.

Cred că n-ar fi potrivit să povestesc romanul, elevii/studenţii ar găsi desigur pe gugle postul şi ar da copy/paste fără să-l citească. Şi-apoi nici nu ai ce povesti.

Acest roman trebuie savurat.

Să savurezi descrierile mişcărilor erotice din trup ale midinetei Emilia, o poţi vedea aievea - înţelegi cum de s-a-ndrăgostit Ladima de ea dar nu înţelegi cum de nu s-a-ndrăgostit Fred.

Să savurezi scrisorile tragice ale singuraticului Ladima - te convingi neîndoios că mintea n-are nici o treabă cu sexul.

Să savurezi consideraţiile actuale ale marelui Camil despre politicităţi şi mondenităţi. Chiar să savurezi ştiinţificităţi despre univers şi viaţă.

Dar mai ales s-o savurezi pe Doamna T., art designer-ul modern şi monden de care eu însumi m-am îndrăgostit. Cititoriceşte, desigur. Doamna T. cea frumoasă şi misterioasă cum nici o eroină româncă nu mai este.
Ce mai, pe mine toate m-au fermecat în cel mai bun sens al cuvântului. 

Mă gândesc chiar să-mi cam reconsider topul meu best romanian novels ever - ar merita chiar locul 1. Hm.

Bonus, o poezie:

Spre tine, Doamne, gândul îmi înalţ...
Nici flori, nici aur nu mi-ai pus în smalţ.
Nici gheare. Tu mi-ai dat în loc de ele
Doar conştiinţa mişeliei mele... (p.90)

PS: Romanul acesta nu e deloc preţuit aşa cum ar merita, nu ştiu alte ediţii critice în afara celei a lui Liviu Călin. Se scoate Vintilă Corbul în ediţii de lux, dar nu Camil. Şi zic că romanul lui Camil nu e cu nimic mai prejos decât Thomas Wolfe, Scott Fitzgerald sau mai ştiu eu ce mare vedetă americană. Nici ICR n-a făcut mare lucru cu promovarea-n afară, îl traduce bunăoară pe Blecher şi pe Cimpoieşu şi nu şi pe marele Camil. În fine...

Camil Petrescu, Patul lui Procust, Editura Junimea, Iaşi, 1988, 327 pag.

Încă un booker gătat

Am văzut de câteva ori filmul, dar cartea mi se îngălbenea – la propriu – în bibliotecă. Şi nu ştiu ce m-a apucat s-o iau tocmai acum s-o citesc, probabil un déja lu plăcut...
 
N-am mai citit nimic de Kazuo Ishiguro. Scrie bine. Cum spuneam, am citit-o cu plăcere, deşi uneori consideraţiile personajului principal, majordomul Stevens, deloc asemănător personajului lui Hrabal, m-au cam plictisit.
 
Ce se-ntâmplă?
Nu prea multe, mai mult rememorări ale lui Stevens ăsta, din zilele lui în slujba unui lord englez. Şi Ishiguro, pornind de la nobleţea obligă, ajunge la nobleţea prosteşte, căci acest lord, plin de intenţii bune faţă de Germania post Versaille, organizează întâlniri diplomatice secrete, până la urmă eşecuri sublime.
 
Pe majordom însă nu-l intersează miza, ci datoria, faptul de a fi un majordom mare, demn – ceea ce înseamnă mai mult slugărit decât trăit.

Poftim exemplu de gândire:
Lumea e ca o roată care se învârte având în centru aceste case mari. Aspiraţia celor care aveam ambiţie profesională era să ne croim drum cât mai aproape cu putinţă de acest centru. Deoarece eram o generaţie idealistă pentru care problema era în ce scop îţi puneai în valoare dibăcia. Fiecare nutrea dorinţa de a-şi aduce o contribuţie cât de mică la crearea unei lumi mai bune, şi cea mai sigură cale era să-i servească pe iluştrii gentelmani cărora le fusese încredinţată soarta civilizaţiei. (p.116 – 117)
 
Ironia lui Ishiguro apare când spune că acest scop nu mai există demult, soarta civilizaţiei demult nu mai e făcută de aceşti iluştrii gentelmani.

Cu alte cuvinte, ce se-ntâmplă când tu crezi că-i slujeşti lui Dumnezeu, dar la sfârşit vezi că de fapt i-ai slujit tot timpul lui Mamona?

Iată tragedia personajului (interpretat genial de Anthony Hopkins în film).

Kazuo Ishiguro, Rămăşiţele zilei, Editura Univers, Bucureşti, 1994, 255 pag., traducere de Radu Paraschivescu