Să învăţăm de la cehi - Hrabal

Imposibilul devenit realitate. Istoria asta o spune chelnerul Ditie, cel care l-a servit pe regele Abisiniei, spărgându-şi oglinda vieţii în zeci de cioburi-istorioare care mai amuzante, care mai ironice, tandre, tragice.
Găsim aici iniţiere, sex, politică, război, familie, faimă, bani, grotesc, burlesc, absurd – ucenicia în servit, primii clienţi ciudaţi (unul îşi tepetează cu bani camera), primele amoruri, fascismul, cum e să fii milionar, apoi dizident, cum e să fii tatăl unui idiot. Apoi sihăstria, căci „adevăratul om de lume e cel ce ştie să se retragă la timp în anonimat.”
Un deliciu livresc, savurat de mine a doua oară, ecranizat cu destul succes.
O carte incredibilă – Milan Kundera spunea că e un amestec incredibil de umor popular şi imaginaţie barocă – deloc apreciată la adevărata valoare, cu mult zvâc şi multă originalitate.

Bohumil Hrabal, L-am servit pe regele Angliei, Ed. Univers, Bucureşti, 2000, col. A treia Europă, trad. Jean Grosu, 236 p.

Notă: Cartea e disponibilă la editura Paralela 45 şi e doar 10 lei. Mai jos, am pus trailerul filmului oscarizat al lui Jirí Menzel (pe care, din păcate, nu l-am văzut.)

 

Am deschis un blog nou

Pentru c-am fost încurajat - e-adevărat, în scris, şi le mulţumesc tuturor pentru asta - să-mi duc ideea blogului despre Eminescu la îndeplinire, am purces. Iată-mă deci începând un blog nou, Eminescu, mon amour.

El este, desigur, pe Blogspot şi mi-ar plăcea să se transforme într-un blog colectiv, de calitate şi nu de cantitate. Aştept orice colaborări care privesc cultura română, inclusiv desene cu ponei roşii zvasticaţi pe fund.

Sincer, n-am mari speranţe în privinţa lui, un blog fără înjurături nu e citit de nimeni. Orice seriozitate e privită ca plictiseală oribilă. Şi-apoi, mai interesează pe cineva Eminescu?

Şi, pentru că nu ştiu cât timp voi avea să mă ocup de el, aştept colaborări ah! din păcate neremunerate pe adresa eminescu.monamour@gmail.com.

Aştept cât mai multe feedbackuri, chiar şi de descurajare.

Să învăţăm de la cehi - maestrul Hašek

Dac-aţi citit Peripeţiile bravului soldat Švejk în războiul mondial când eraţi copii, aţi făcut un bullshit. Cartea nu-i pentru copii. Copiilor n-ar putea decât să le stârnească hohote, ceea ce de altfel li se-ntâmplă şi adulţilor. Eu cartea am găsit-o foarte serioasă, în sensul că bisturiul umorului lui Hašek taie în cartea putredă a imperiului cezaro-crăiesc, a kakaniei lui Musil (că tot s-a reeditat), e o oglindă întoarsă a vremurilor de azi. Aşa că dacă n-aţi fost împreună cu Švejk la vârsta adultă, căutaţi-l.

După mine, ceea ce e important în această carte este că Švejk (dimpreună cu Hašek) ne oferă o salvare în faţa inepţiilor lumii.

- Una ar fi caracterul, să modelezi lumea după tine, nu tu după ea, dar numai idioţii mai au azi caracter, şi-n plus, pentru-acest caracter, Švejk pătimeşte-al dracului.

- Cealaltă este creaţia. În sens nietzschean. Adică, în faţa realităţii crude, soluţia de supravieţuire a acestui idiot grăsun şi bonom constă în fărâme creatoare - scurte poveşti heteroclite. Fiecare întâmplare e întâmpinată de Švejk cu-o scurtă anecdotă, de cele mai multe ori teribilă. Ea singură îndulceşte amarul vieţii.

Dar ce să mai zic eu mai multe despre această carte? Că e cel mai bun remediu pentru depresii, igrasii, toamne ploioase şi singurătăţi...

PS Dacă vă sperie recitirea unui aşa tom gros, recitiţi măcar cartea întâi, În spatele frontului - e cea mai amuzantă, după mine.

PPS Au făcut şi ruşii varianta lor, Viaţa şi neobişnuitele aventuri ale soldatului Ivan Cionkin de Vladimir Voinovici, apărută la noi la Paralela 45.

Jaroslav Hašek, Peripeţiile bravului soldat Švejk în războiul mondial, 2 vol., Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1983, ediţia a V-a tradusă de Jean Grosu 
 (carte reeditată de Corint)

Îmi place, nu-mi place

Am o leapşă de la Mayuma:

Îmi plac: libertatea, cărţile bune, cartonate şi-n format normal, zăpada, ploaia, apusurile, oamenii de calitate şi conversaţiile cu ei, frumuseţea femeilor, oamenii educaţi, sacourile, pantofii care nu mă bat, transportul în comun, camerele de hotel, Brahms - mai ales concertul nr. 1 pentru pian şi orchestră, Bach - concertele pentru vioară, filmele care mă lasă lat la final, întâlnirile cu părinţii, sinceritatea copiilor, plimbările-n neştire, colindatul librăriilor, cititul în cadă, teatrul radiofonic, îngheţata cu ciocolată şi toate prăjiturile din lume, navigatul pe net, muzica continuă, mângâierile, zâmbetul, glumele/bancurile bune, umorul, teatrul, cinematograful, condusul...

Nu-mi plac: mârlănia, minciuna, călcarea cuvântului, prostia, aroganţa, încălcarea libertăţii, gunoaiele, mizeria, răutatea gratuită, suferinţa celorlalţi, politicienii, oamenii fără principii, avariţia, meschinăria, venalitatea, mirosurile tari (mai ales cele pestilenţiale), aglomeraţia, aruncatul pe jos a gunoaielor (cred că intră la mârlănie), prejudecăţile, bârfa, scenele, încăpăţânarea, prostiile care-mi consumă timpul, plafonarea, timpul pierdut, manelele, castelele ţigăneşti, cuiele din beton şi sticlă din Bucureşti...

Daţi-vă cu părerea despre Eminescu

Silviu mi-a dat o idee: Să facem un blog despre Eminescu - poate cu numele Anti-Eminescu. Există deja unul, dar e de rahat şi nu e în genul în care m-am gândit eu; şi altul hagiografic. Adică aş vrea un blog în care să se discute:
- poeziile lui - le mai citeşte cineva, mai plac cuiva?
- omul Eminescu, ce se ştie şi ce nu? - să se şteargă praful prostiei cu care a fost acoperit omul acesta foarte normal
- despre tâmpeniile/prejudecăţile literaturii române.
Voi ce credeţi? Merită sau nu? Ar fi de interes? S-ar băga cineva? Sugestii?
Singura discuţie mai de bun simţ a fost publicată de Dilema (câteva articole aici), sub conducerea lui Cezar, pe vremea când nu exista interactivitate.
Mă gândesc c-ar stârni ceva scandal cultural - ceea ce-ar fi OK, nu?

Caricatura este de Jorge Rodriguez.

Update: Dacă Cezar nu se supără, am putea să-l intitulăm Eminescu, mon amour.

Editii de opere la Polirom

Am avut o surpriză plăcută aflând iniţiativa editorială a Poliromului de a scoate ediţii de opere (sper eu cât de cât critice) ale scriitorilor români contemporani (măcar în tradiţia editurii Minerva, să nu mai spun de alte edituri de-afară). Cartonate, cu un design frunos, vor apărea:

Gabriela Adameşteanu - Opere I - Dimineaţa pierdută

Gabriela Adameşteanu - Opere II - Gara de est. Întâlnirea

Ştefan Agopian - Opere I - Insemnari din Sodoma. Drumul. Republica pe esafod. Ziua miniei. Manualul intimplarilor. Tache de catifea

Ştefan Agopian - Opere II - Tobit. Sara. Fric - pe care mi-l voi cumpăra

Emil Brumaru - Opere I şi II - ?

Radu Cosaşu - Opere I - Maimutele personale. Povesti pentru a-mi imblinzi iubita. Alti doi ani pe un bloc de gheata

Se anunţă şi Zilele regelui de Filip Florian (pe ale cărui fragmente le-am citit în Dilemateca şi-au fost destul de "tari" în buna tradiţie a degeţelelor)

Mândrie şi prejudecată

Ieri am mai descoperit încă un lucru naşpa despre mine - am prejudecata că haina îl face pe om: În staţia de metrou Unirii am văzut un poet tânăr destul de cunoscut, despre care ştiu destul şi faţă de care pot spune că am o oarecare admiraţie - cred că-i o persoană în regulă. Mi-ar fi plăcut deci să mă prezint şi să intru-n vorbă.

Dar ceva m-a oprit - mândria de-a nu mă alătura unui om aşa îmbrăcat ca el: Deşucheat, cu hainele-aruncate direct din şifonier care-l făceau teribil de caraghios!

Fantasticul Del Toro

Dacă vă e dor de un film european bun, din genul thriller, vedeţi acest film: Orfelinatul (El orfanato). Veţi vedea cum, chiar şi în thriller, europenii dau clasă americanilor.

Mi-aduc aminte cum, acum câţiva ani, aproape c-am făcut pe mine de frică, noaptea, singur în casă, văzând filmul (tot cu copii) Spinarea diavolului (El espinazo del diablo), sau cum m-a impresionat Labirintul faunului (El laberinto del fauno). Toate aceste trei filme au treabă cu Guillermo del Toro - e fie regizor, fie producător.

Trebuie să spun că-mi place tare ideea lui cum că singuri copiii au acces la lumea fantastică, paralelă cu-a noastră. Iar moartea lor nu e altceva decât păşirea în acest fantastic. Ceea ce nouă ne produce groază, pentru copii e firesc. Şi m-am convins că autorul preferat al lui Del Toro este James Matthew Barrie.

Filmele pot fi văzute şi online, piratate adică, pe Youtube (pe bucăţi):

Spinarea diavolului , Orfelinatul si Labirintul faunului.

Bucurie şi plăcere

Ieri am avut o mare bucurie. Tot căutam să-mi cumpăr şi eu Adam şi Eva lui Rebreanu, la mine pe locul 1 în topul romanelor româneşti de dragoste (a fost chiar primul roman în defuncta colecţie a editurii Eminescu "Colecţia romanelor de dragoste", colecţie ce făcea deliciul gospodinelor românce în epoca la fel de defunctă).

Şi-am găsit romanul, dar nu oricum. Ci în ediţia critică a lui Gheran, cu fişele de lectură ale autorului despre hinduism, antichitatea romană, evul mediu creştin occidental, multe note şi variante. Adică, am nu doar romanul, ci şi şantierul acestuia, ce-mi dovedeşte munca pe care Rebreanu a depus-o - din plăcere pură - scriind acest minunat roman.

Nu înţeleg de ce romanul nu se studiază la şcoală, mie mi se pare cu miză universală, e un Salammbô românesc, mai puţin plicitisitor decât al lui Flaubert. Adevărat, ideea metempsihozei e destul de uşurică pentru timpurile moderne, însă e integrată perfect în structura romanului.

În fine, pentru că-mi place Rebreanu pentru Adam şi Eva, la fel cum Camil îmi place pentru Procust, mă gândesc la o acţiune de reevaluare totală a valorilor literare oficiale, neocomuniste de azi. Căci, de exemplu, în programa pentru bacalaureat au rămas Sadoveanu (?), Rebreanu, Camil, Preda, fără ca bacalaureaţii să mai ştie ceva de Craii lui Matei, de Jocurile Daniei de Holban, sau de romanele grele ale Hortensiei...)

Câteva impresii găsite pe net despre Adam şi Eva de la alţi cititori: 1, 2, 3.

Coran

Mă enervează cum, din prostie americănească, când spui acum Islam, spui îndeobşte Jihad, ştergi cu buretele pe de-alde Al Farabi, Avicenna, Averroes, Hafez, Omar Khayyam, 1001 de nopţi, uitând uimitoarea cultură şi civilizaţie de la Cordoba până la Damasc.
Aşa că iată-mă acum, de Ramadan, reluând lectura cărţii sfinte musulmane. Fiind de loc din fostul Chiustenge - am crescut în cântecul ademenitor, din minaret, al "muezinului" - am un exemplar minunat al Coranului primit în dar de la o turcoaică bătrână, cu care-am stârnit multă invidie printre prietenii musulmani, cărora fireşte m-am lăudat - nu cu bătrâna ci cu cartea.

Tipărit de Liga Islamică din România, este adnotat în spiritul "adevăratei credinţe" a lui Allah, nefiind deci o ediţie laică, aşa cum sunt ediţia Isopescul tot retipărită la noi sau cea bilingvă a orientalistului George Grigore.
Citind Coranul, nu exagerez afirmând că este, într-adevăr, o carte ce emană sfinţenie, orice-ar însemna aceasta.

E mult legată de Pentateuc, Tora, chiar şi de evanghelii - sunt rescrise aici numeroase legende biblice - de la Adam, Iosif, Avraam, Sodoma şi Gomora, până la Isus, găseşti alte perspective.

Voi expune mai încolo câteva dintre motivele ce m-ar face să urmez şari'a - calea musulmană. Însă acum mai adaug exasperarea ce mă cuprinde - poate mai mult decât la Biblie - găsind mii de repetări, reluări, locuri comune, lipsite de imaginaţie, ce mă face să abandonez lectura. Se vede că lectorii de-acum sunt alţii decât cei pentru care aceste cărţi au fost scrise.

Coranul cel sfânt şi traducerea sensurilor în limba română, Editura Islam, Timişoara, 1999, 854 p., traducere de Liga Islamică şi Culturală din România – cartea poate fi citită şi on line aici.

Sfârşitul lumii

Nu mă pricep eu foarte bine la fizică şi nu prea înţeleg ce are Felix Motanul cu experimentul de azi. Dar, dacă aş alege cum aş vrea să pier, aş prefera să fie în urma unui experiment ştiinţific decât în urma unui război atomic sau de foame.

Mai sus e animaţia experimentului (acceleratorul de particule)

Cartea anti-somn

Dacă nu ştiai că somnul are patru stadii, vei afla din această carte. Chiar şi numai prin faptul că romanul are patru capitole. Plus un capitol corespunzător somnului REM – cel cu vise – despre care ştii deja de la Cărtărescu.
Găseşti o mulţime de chestii, ici de râs, colo tandre, dincolo cu accente chiar tragice: Cum îşi schimbă unul sexul ca să fie iubit de o lesbiană (de râs şi tragic), cum isi dedică unul viaţa scrierii despre filme (tragic), cum are loc o oră de română (tragic şi de râs), cum o eroare de redactare duce la falimentul unei reviste (de râs), cum era prin anii 80 viaţa studenţilor englezi (şi tragic, şi de râs şi tandru) – cum se distrau, cum se iubeau, cum se certau. Cum trăiau.
Iar aceşti foşti studenţi (descrişi în capitole cu soţ) ajung la maturitate oameni frustraţi şi cu complexe (in capitole fără soţ). Mai mult, toţi ajung să aibă probleme cu somnul. În fine, doar n-o să-ţi povestesc totul.
Ceea ce mi-a plăcut e talentul autorului de a-şi structura şi alcătui romanul, părţi, capitole alternative şi continue, fragmente inserate, anexe, fracturi, personaje episodice – deşi încheierea cărţii este destul de previzibilă. M-a ţinut în priză ameţindu-mă bine, casă nu mă ia somnul.
Una peste alta, un excelent scriitor englez - rara avis!

Jonathan Coe, Casa somnului, Ed. Polirom, Iaşi, 2001, 396 p., trad. Radu Paraschivescu

Io la radio. City FM.

Pentru că e o mare diferenţă între a scrie pe blog şi a vorbi despre asta, poftim s-auziţi ce-am putut eu zice la un post de radio, City FM, într-un trialog amical cu Arthur Suciu şi Adrian Ciubotaru (ce e mai fain e pe la sfârşit).

Şi apropo de Arthur, acum îi citesc cartea Contribuţii la apocalipsă, ce se va lansa aici miercuri, ora 18:00.

Fratele meu e fiu unic

Mi-a plăcut un film pe care l-am văzut ieri. Am avut o surpriză, pe de-o parte pentru că am fost pentru prima oară la Cinema Europa, pe Calea Moşilor, destul de drăguţ şi destul de curat, cu preţul biletului de numai 6 lei; pe de altă parte pentru că am găsit un film italian, care nu m-a plictisit absolut deloc, ba chiar m-a pus să-mi pun multe întrebări.

Doi fraţi, cu caractere diferite, intră în mişcările politice din anii 60 - fasciştii şi comuniştii. Cum se întâmplă în politică, una se zice, alta se face, aşa că acţiunile lor nu duc la nici un rezultat. În faţa inutilităţii publicului, nu rămâne decât satisfacţia privatului. Există şi poveşti de dragoste, şi elemente de umor, şi mult, mult imprevizibil. Filmul are parfum de neorealismul italian, a şi luat multe premii.

Oricum, filmul dă un excelent prilej de discuţii, pentru oricine.

L-aş mai vedea o dată...

Romanul după Kundera

Cartea e de fapt cinci eseuri. Dintre care, după mine, trei sunt geniale.

Din primul, Moştenirea discreditată a lui Cervantes, am extras trei trăsături ale romanului:

• romanul o şterge la nas pe filozofie, în ceea ce priveşte întrebarea despre fiinţă. Nu Husserl şi Heidegger l-au urmat pe Aristotel în metafizică, ci Don Quijote şi urmaşii săi. Mai precis, înţelegerea lumii, în roman, nu se face prin dogmă şi certitudine, ci prin relativitate. De exemplu, Anna Karenina e victima unui tiran mărginit? da. Karenin e victima unei femei imorale? de asemenea, da. Švejk se duce el pe front cu un motiv? da. ştie el motivul? nu.

• romanul central european (Kafka, Hašek, Musil, Broch) e singurul ce descoperă paradoxul lumii contemporane - ura sa iraţională ce distruge totul cu mijloace cele mai raţionale cu putinţă, de care n-ai unde să fugi.

• spiritul romanului stă în afirmaţia că "lucrurile sunt mai complicate decât crezi".

Eseul ce mi-a mai plăcut este cel în care Kundera explică ce înseamnă kafkian.

Ultimul eseu, discursul său la Ierusalim la primirea nu ştiu cărui premiu, subliniază că romanul e o caracteristică a Europei.

Un citat de final:

Dacă cultura europeană îmi pare azi ameninţată, dacă ea este ameninţată din exterior şi din interior în ceea ce are mai preţios, respectul pentru individ, respectul pentru gândirea sa originală şi pentru dreptul lui la o viaţă particulară inviolabilă, atunci cred că această esenţă preţioasă a spiritului e depusă ca într-o cutie de argint în istoria romanului, în înţelepciunea romanului. (p.202-203)

Milan Kundera, Arta romanului, Serie de autor, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, trad. Simona Cioculescu.

The british writers are falling down

Nu sunt un fan al literaturii britanice contemporane (de după anii '70), despre care cred că nu se ridică la nivelul generaţiei anterioare - William Golding, Robert Graves, Iris Murdoch şi excepţionalul Malcolm Lowry cu al său poem al morţii. Cu excepţia lui Fowles, romanele lor sunt uşurele, din plin ironice, cu multe pagini de umplutură; par făcute la repezeală, în primă variantă, deloc muncite, lucrate, gândite. Câteva exemple:
· Julien Barnes - Papagalul lui Flaubert m-a extaziat la început, fiind voba despre Flaubert, dar de multe ori m-a plictisit, tot povestind mai mult despre el în Franţa. Mai apoi culegerea de povestiri O istorie a lumii în 10 capitole şi jumătate, m-a plictisit la fel, afară de primul capitol, povestea cariei de lemn din arca lui Noe, excepţională găselniţă, după părerea mea.
· David Lodge - Schimb de dame mi s-a părut "drăguţ", mi-amintesc şi-acum scena avionului de la început - din păcate n-am continuat cu alte romane, apărute la noi în serie de autor (!).
· John Fowles (tot serie de autor) - M-a uimit Magicianul, poate şi pentru că aveam 18 ani şi nu înţelegeam eu prea multe pe-atunci. M-a extaziat în schimb Colecţionarul şi Iubita locotenentului francez, romane de neegalat, după părerea mea (mi-aduc aminte că pe-atunci cochetam cu ideea să scriu şi eu ceva în genul Iubitei...). Mi s-au părut în schimb ratate Mantissa şi povestirile din Turnul de abanos.
· Din Durrell, n-am putut depăşi douăzeci de pagini din Cvartetul din Alexandria, la fel din Banii lui Martin Amis, aceasta din urmă carte cult, cică. Hm.
· Apropo de Ian McEwan (teribil de în vogă şi nu ştiu de ce, poate şi din cauza ecranizarii Ispăşirii şi a temelor sexuale abordate), Câinii negri a fost ceva neutru, doar câteva pagini excelente, în schimb mi-a plăcut atât stilul, cât şi subiectul din Durabila iubire.
· Hari Kunzru, al cărui Iluzionist a avut ca drepturi de publicare suma de 1,25 milioane lire sterline, mi s-a părut că scrie bine, imaginativ, fără însă a-mi explica fulminantul succes.
Ce n-am citit şi aş vrea, ceva de Graham Swift şi de P.G. Wodehouse, despre care am auzit câte ceva de bine...
Şi pentru că stătea necitită Casa somnului, iar recent Poliromul a reeditat-o (la preţ dublu), mi-am zis hai să văd ce-i şi cu Jonathan Coe ăsta, a cărui dilogie - Clubul putregaiurilor şi Cercul închis, mă ispitea la un moment dat...

Voi ce părere aveţi - ce v-a plăcut şi ce nu - pe scurt?

Ce m-a-nvăţat Siegfried?

Incitat şi de opinia recentă a Andei despre această carte, mi-am întregit panoplia germană cu capodopera scriitorului german Siegfried Lenz, Ora de germană (Deutschstunde), mare bestseller al anilor '70.

Ce-am citit?
La fel ca Oscar Matzerath în închisoare, adolescentul Siegfried Jepsen e într-un centru de reeducare şi-şi compune o temă de pedeapsă pentru ora de germană, cu titlul Bucuriile datoriei. Tema este romanul însuşi şi va consta din amintirile lui din copilărie, pe când tatăl îi era poliţist de provincie într-un sat, în vremea celui de-al treilea Reich.
 
Tema unu
Alaturi de problema datoriei - pretenţie nejustificată şi oarbă -, expusă magnific în carte prin personajul tatălui, mi s-a părut importantă tema educării. Aflat în centrul pentru tinerii "greu educabili", adolescentul se întreabă de ce nu există aşa ceva şi pentru bătrânii greu educabili? Când încetează de fapt, educaţia, la optsprezece, la douăzeci şi cinci de ani? Ba mai mult: pentru viaţa de azi, nu e nici un om matur fără vină, toţi sunt vinovaţi, iar distrugerea Germaniei o confirmă.
 
Tema doi
Ce înseamnă a vedea? Siegfried răspunde: Numai copiii văd bine, chiar mult mai bine decât credem. "Lucrurile trebuie înfăţişate nude, în aşa fel încât nimeni de pe lumea asta să nu se poată declara ignorant". Şi, faţă de copiii romanelor româneşti recente ce privesc comunismul cu inocenţă şi detaşare - ca-n Băiuţeii sau Orbitor (apropo, şi-aici e vorba despre o moară dragă eroului) - copilul ia atitudine, acţionează, îşi înfruntă chiar tatăl, cu datoria lui cu tot. "Începi să vezi atunci când încetezi a juca rolul unui contemplator şi născoceşti ceva de care ai nevoie. Căci a vedea nu înseamnă a trece la dosar."

Concluzia?
A VEDEA ÎNSEAMNĂ A TE IMPLICA, CU DISCERNĂMÂNT. Aceasta e lecţia pe care Lenz mi-a dat-o prin acest minunat roman, scris perfect, pe care l-am citit cu sufletul la gură.



Siegfried Lenz, Ora de germană, Ed. Univers, Bucureşti, 1972, traducere şi prefaţă de Ion Roman, 513 pagini legate

*

Ori de câte ori voi sfârşi un roman tradus din germană, nu voi înceta să-mi declar admiraţia pentru literatura acestei limbi.
Când n-a fost vorba de romanele deja clasice şi arhicunoscute - Povestirile lui Franz Kafka, Doctor Faustus şi Povestirile târzii ale lui Thomas Mann, Jocul cu mărgele de sticlă şi Narcis şi Gură-de-aur de Herman Hesse, Omul fără însuşiri al lui Robert Musil, Moartea lui Vergiliu de Hermann Broch sau Orbirea de Elias Canetti, ultimele două din păcate mai puţin cunoscute cititorului cultivat român - am fost surprins de aceeaşi admiraţie şi când i-am citit pe Gunter Grass (Toba de tinichea), Martin Walser (Moartea unui critic), Stefan Heym (Relatare despre regele David), Max Frisch (Numele meu fie Gantenbeim), Bernhard Schlink (Cititorul, Evadări din iubire) sau pe foarte tinerii Daniel Kehlmann (Măsurarea lumii) şi Sasa Stanisic (Cum repară soldatul gramofonul) - fireşte, au fost omişi cei necitiţi. Despre nobelizaţii Böll şi Jelinek mă abţin - dar nu ştiu să zic dacă mi-au plăcut sau nu...