„lupul de pe wall street“ de martin scorsese

mi s-a părut un film slab, pe care, dacă nu ar fi fost scenele de comedie, nu l-aș fi urmărit până la final. nu pentru că „strategia“ filmului pe acumularea treptată de putere până la absurd mi-e total grețoasă, ci pentru că acestei strategii nu i-am găsit sensul. ca și cum ai mânca un tort bun, apoi încă unul și-ncă unul și-ncă unul... îi pierzi gustul de la al doilea.

bun. deci e vorba despre dicaprio care joacă rolul unui broker care își pune în aplicare „visul american“: prosperitate, ba chiar milioane de dolari, femei, orgii, droguri. și-ncă milioane de dolari, femei, orgii, droguri, și-ncă milioane de dolari, femei, orgii, droguri. ei, mai apare și un polițist acolo, o englezoaică cu ștaif... dar cam atât.

mi-au plăcut numai două scene: prima, în care maestrul broker (matthew mcconaughey) îl învață pe ucenicul dicaprio ce e important în a se îmbogăți (ați ghicit, dolari, femei, orgii, droguri), asezonate cu un ritual tribal muzical. practic, e rețeta după care scorsese face filmul. (impresionantă prestația lui mcconaughey.)

ultima scenă, în care oamenii obișnuiți (posibile victime escrocate de acest citizen kane financiar) șed într-o sală de curs ca milionarul, acum eliberat din pușcărie și trainer să-i învețe să-și fructifice potențialul pentru a avea și ei dolari, femei, orgii, droguri. privirile lor de oi fascinate de lup sunt „înduioșătoare“.

și între cele două scene, șerpuirile comice de drogați ale lui dicaprio și a prietenului său (jonah hill) mi-au amintit de stan și bran. ceea ce nu e puțin lucru.

în concluzie, dacă aș fi văzut numai aceste trei scene, aș fi considerat filmul o capodoperă. dar cu umplutura cocălaristică dintre ele, în nici un caz.  

alte impresii la cinesseur și gorzo.

„o umbră de nor“ de radu jude

o povestire cinematografică cehoviană

onorat că îmi citește modestul blog, am fost și mai onorat când am primit de la regizorul radu jude scurt metrajul (de 30 de minute) „o umbră de nor“, cu regizorul alexandru dabija în rolul principal.

pe o căldură mare, un nene merge cu mașina pe șoseaua mihai bravu și ascultă știrile la radio - războaie, meteo etc. oprește, și, mergând schiopătat, intră-ntr-un butic de cartier, în sunet de manea. vrea să-și ia un suc. prin față-i trec mai întâi trei călugărițe catolice, îmbrăcate până-n gât, mai apoi un tip borțos dezbrăcat până-n slip. și nenea intră-ntr-un bloc vechi, urcă și abia sus realizăm că-i de fapt popă, că pân-atunci era-n civil și-acum e la un muribund să-și facă meseria. numai că se va ivi o neînțelegere, iar popa-l nostru se va dovedi „cam“ incompetent în rugăciuni.

un film ca o povestire de cehov - de altfel, chipul lui cehov se va iți de după niște fotografii - la care ai pufni des în râs, dacă n-ar fi cu morți și popi. cu scene dramatice, tragice, dar și ironice - pe biroul de la protoierie, pe desktopul laptopului e neapărat o icoană, cum trebuie să fie e și pe suportul pentru mouse :)) -, chiar umoristice, de nu știi ce să crezi.

rămâi acaparat de poveste și sfârșești gândindu-te la propriul trup și la propria moarte.
un film profund, compus din fragmente ușuratice. remarcabil.

trailer:

„viața adèlei“ de abdellatif kechiche

cu sala plină de la elvira popescu, am îndurat cu greu cele două ore și ceva de film.

ideea conturată obsesiv în mintea mea, privind filmul, este că viața sexuală este - cel puțin pentru unii - viața însăși (mai ales la femei care trăiesc orgasmul de trei ori mai intens decât bărbații, după tiresias). așa se pare că e și pentru fata adèle de 17 ani care remarcă că nu-i plac băieții, ci fetele. mai precis o butch experimentată, studentă la belle arte și filozoafă pe deasupra. evident că cea matură se satură de adèla, care rămâne îndrăgostită de prima ei dragoste năbădăioasă.

prima parte a filmului (capitolul 1) ne descrie viața liceencei. aproape toate cadrele cu fata sunt nesimțit de apropiate, în spațiul intim, și acesta este - cred - singurul merit al lui abdellatif kechiche. desigur că are şi fetişuri cinematografice (cel al gurii), dar celălalt merit este al tinerei actrițe, extrem de senzuale (adèle exarcopoulos), care convinge pe tot parcursul filmului că fericirea ei e una sexuală. scenele de orgasm dintre cele două femei, cu miros pornografic reușesc să treacă proba obscenității.

a doua parte a filmului e de un anost teribil. zilele de la grădiniță (adèle a devenit educatoare), câteva serate, tensiunile dintre cele două iubite sunt de o banalitate cruntă, de mă mir de ce naiba n-am ieșit din sală. 

merita palme d'or?
habar n-am, dar în nici un caz cele două ore și ceva pe care i le-am dedicat din viață.
sentimentul de a fi mers la pomul lăudat.  

„semințele și catârul“ de abdellatif kechiche

în cadrul festivalului cannes la bucurești, am fost în seara aceasta la elvira popescu la filmul din 2007 al lui abdellatif kechiche - premiatul cu palme d'or de anul acesta la cannes.

meritul filmului constă în faptul că nici un actor nu e profesionist. cam ca în terra trema al lui visconti din 1948, unde era vorba tot de un sat de pescari. la francez, însă, lumea prezentată e cea familială arabă. și lipsesc metaforele regizorului italian.

ei bine, cam un film documentar despre viața intimă arăbească din franța. eu n-am rezistat până la sfârșit. prea lung pentru gustul meu.

aștept viața adelei.

„inside llewyn davis“ de joel and ethan coen

după muzee, teatre și alte distracții, am ajuns în seara asta la filmele festivalului cannes la bucurești, la ultimul film al fraților coen, inside llewyn davis, premiat cu marele premiu la cannes.

e al doilea lung metraj al fraților coen pe care-l văd, după stupefiantul nu există țară pentru bătrâni și adevăratul curaj (true grit). ei bine, filmul de astă seară seamănă cel mai mult cu un scurt metraj din paris, je t'aime, în care absurdul se unește cu umorul.

nu m-așteptam să văd umor la frații coen, însă în inside llewyn davis este. de fapt, unul crud, căci e vorba despre viața unui om, al unuia amenințat tot timpul de apropierea ratării. llewin davis e un cântăreț american de muzică folk, ce caută succesul pe la case de discuri sau producători. abandonat de partenerul său de cântec ce s-a aruncat de pe podul george washington, ăși caută cariera solo. în paralel, n-are nici un job și caută canapele pe la prieteni pe unde să doarmă. 

ei bine, pe un subiect așa de anost - eu urăsc muzica folk -, filmul a reușit să-mi captiveze atenția - prin actorii ce cântă live (închipuiți-vi-l pe justin timberlake miorlăind folk), prin farmecul actriței carrey mulligan spunând măscări cu fuck, prin excelentul joc al actorului secundar john goodman, și mai ales prin motanul roșcat, al cărui nume va fi dezvăluit de-abia la finalul filmului.

s-a hăhăit mult în sală, însă au existat și multe scene de tensiune - zăpadă, frig, întuneric, zloată - multe elemente ce se zbăteau în interiorul cântărețului ce s-a-ncăpățânat să meargă pe drumul său. un ulise ce-și caută ithaca, un jidov rătăcitor ce-și caută izbăvirea. cu noi alături. 
în orice caz, un altfel de „coen“.  

eminescu e un idiot

dacă societatea de azi - nu numai cea românească - e de căcat, asta se datorează și lui eminescu. e o temă bună pentru un eseu de liceu, mai ales dacă s-ar intitula EMINESCU E UN IDIOT.

numai că ideea i-a venit unui elev bulgar, care a înlocuit eminescu cu hirsto botev, poetul național al bulgariei. doar că botev a fost și revoluționar și a murit în luptă. este tema filmulețului de deyan bararev, de nici 9 minute, ce va rula în cadrul festivalului de scurt metraj BALKAN BEYOND BORDERS de la clubul țăranului din 11-13 octombrie.

iată ce va trebui să facă un licean de azi, oriunde-n lumea occidentală. ceea ce evident, încă de la ferdydurke, oripilează pe orice director, ce preferă să lingă icoana lui eminescu/botev.

scurt metrajul  mai multe despre festival aici.

circumcizia mea

filmulețul CIRCUMCIZIA MEA de arne ahrens, ce va rula în cadrul festivalului de scurt metraj BALKAN BEYOND BORDERS de la clubul țăranului din 11-13 octombrie e o bijuterie a lumii copilăriei sfârșite.

puștiul ümit vine din germania în turcia, ca să fie circumcis împreună cu vărul său. cu coșmarurile de rigoare că poate rămâne fără cocoș, găsește o lume în care străinii, adică el, chiar și turc cum e, nu sunt chiar bineveniți. așa că ceva bătăi, niște fotbal întregesc sărbătoarea bărbăției.

totul se termină totuși cu bine, cei doi băieți rămân fără pielea puții, mai bărbați și mai musulmani.
eu m-am râs!

mai multe despre festival aici.

„eu și tu“ de bernardo bertolucci

lorenzo are 14 ani și e introvertit. așa că nu-i place să meargă în excursie cu clasa. dar își minte mama că merge și alege să locuiască în subsolul blocului, mobilat de la o fostă locatară, o contesă. așa că-și ia un roman cu vampiri - de anne rice -, un terarium cu furnici, provizii de cola, sucuri și conserve și se pune pe ascultat muzică și pe calculator.

dar iată că are un musafir nepoftit: pe olivia, sora lui vitregă, cam drogată. ce pățește lorenzo al nostru e tot filmul.

desigur că, deși nu e cel mai bun bertolucci, e tot copilul lui și i-l recunoaștem cu cadre uimitoare, filtre de lumină și jocuri transparente.

filmul e o ecranizare a romanului omonim de niccolò ammaniti (autorul lui nu mi-e frică, tradus la noi și ecranizat și el) și în mod sigur romanul e scris la persoana întâi. ei bine, reușita filmului, pentru mine, este aceea că chiar am văzut, auzit și simțit prin ochii personajului adolescent. desigur că un subsol întunecat nu e un univers tocmai portivit pentru un film, însă poate fi interpretat ca lumea introvertă a unui copil singuratic, ca o lume a copilăriei / artei în lumea reală, ca unic refugiu în fața unei societăți în care mamele își cresc singure copiii, iar elevii trag jointuri în la școală.

despre un film regal al lui bertolucci - conformistul - am scris aici.

să spun că filmul e de văzut e redundant.

„mama“ de christophe honoré

hiper-erotisme cinematografice

după ce tânărul pierre (louis garrel) pleacă de la bunici - cei care l-au crescut - la mama lui (isabelle huppert) pe o insulă, tatăl său moare într-un accident. iar el va trebui să afle că mama sa e o curvă. una profesionistă și perversă, de trotuar. pân-aici pare un scenariu de houellebecq. însă nu. ci este după un roman omonim de george bataille.

ei, și iată că începe pentru eroul nostru educația sa sexuală. v-am spus că înainte frecventa biserica și se ruga des la Dumnezeu?  vă spun acum: înainte frecventa biserica și se ruga des la Dumnezeu.

și pierre se supune săruturilor în cur pe care i le aplică prietena mamei, réa; acceptă călăritul concupiscent în public al aceleiași; împarte sado-masochismul cu hansi și loulou (ăsta e băiat) - totul în cadre apropiate cu multă piele goală ce-nroșesc orice pudibonderie spectatoricească. cadre care cam excită. îngrozitor acuma, vara, dacă nu ești în vamă.

curul lui hansi m-a făcut să-mi dau seama că nu l-am iubit niciodată cu adevărat pe Dumnezeu. că mi-a plăcut doar ideea de a fi iubit de Dumnezeu. iubind-o pe hansi, sper să-mi pierd încet-încet mințile. încet-încet, dar nu lipsit de viață.

evident că punctul culminant al filmului (dar și cel mai slab, după părerea mea) este incestul, culminat cu moartea. când pierre își dă seama că libertatea pe care i-a dat-o mamă-sa (răpindu-l, prin desfrâu, de la Dumnezeu) înseamnă și moarte.

și totul pe corul muzicii lui samuel barber (agnus dei). deci, musai de văzut, măcar pentru eroticisme.

imdb și trailer:

„ofertă irezistibilă“ de giuseppe tornatore

geoffrey rush joacă rolul unui licitator de artă. prin câteva escrocherii, dar și prin talent, el reușește să colecționeze tablouri originale și extrem de valoroase cu femei. până când întâlnește o femeie adevărată. și oricât etern feminin e surprins în tablourile sale, carnea tânără provoacă mai mult.

dincolo de jocul psihologic al poveștii, există jocul imaginii cu care tornatore se descurcă magistral. este un duel al văzutului și nevăzutului, al ascunsului și neascunsului, al originalului și falsului deopotrivă. pe fundalul unui conac vechi, regizorul se folosește din plin de decorul somptuos și de simboluri pentru a-i înscena personajului principal, dar și nouă, un Spectacol.  

filmul nu-i o capodoperă, dar te încântă ca un tablou frumos, care prindebrusc glas. glasul lui ennio morricone, firește.

imdb
trailer

„poziția copilului“ de călin netzer

chiar dacă nu câștiga ursul de aur la berlin, m-aș fi dus la film, așa cum am fost la medalia de onoare, al aceluiași regizor. pentru că e o temă în care cei doi scenariști - călin netzer și răzvan rădulescu au devenit experți (primul, prin filmul amintit, cel de-al doilea prin felicia, înainte de toate): relația nevrotic-obsesivă dintre părinți și copii. un subiect cathartic, cum a afirmat, la finalul proiecției, regizorul.

la mai mult de jumătate de film, am asistat la un film românesc "clasic": cadre statice, minimaliste, cu acuratețe de documentar. limbaj frust, uneori prea colorat. gesturi tăceri. gen puiu, mungiu, porumboiu. există totuși ceva diferit, glamourul societății de astăzi, a parveniților cu bani. o aniversare într-un viloi, apartamente duplex în ansambluri rezidențiale, audi-uri și mii de euro. câteva zeci de minute, doar pentru un final apoteotic.

la final, totul se dezlănțuie și ia aspect de tragedie antică. în fața morții unui copil, maternitatea - perfect întruchipată de luminița gheorghiu (eroina din moartea domnului lăzărescu) - nu mai are frâie și izbucnește prin ceea ce are ea mai frumos - copilul ca ideal frumos. două-trei gesturi memorabile ale copilului iubit salvează urâțenia unei întregi vieți. și poate - nu avem de unde să știm - îl salvează chiar și pe fiu. 

un film puternic, al cărui final m-a impresionat puternic. de văzut.

nota 6 din 7.

„tabu“ de miguel gomes

tabu
o som e a fúria, portugalia, 2012
regia miguel gomes
 imdb

tabu este, cu siguranță, unul dintre cele mai bune filme noi văzute de mine în ultima vreme, alături de motoare sfinte, oslo 31 august, café de flore, sau băiatul cu bicicleta.

nu e un film cu efecte speciale, cu un scenariu complicat, cu tensiuni majore, și răsturnări de situație.  

prima parte, paradisul pierdut, cuprinde ultimele zile ale unui an și ale unei bătrâne, aurora. considerată de toți senilă și depresivă, ea are un păcat pe mâini și i-e teamă de infern. crede în vise și în rugăciuni. negresa santa, care-o îngrijește, i se pare a fi trimisa diavolului. când de fapt, aceasta citește robinson crusoe și învață limba. 

cea mai interesantă din această primă parte este pilar, vecina aurorei. e o femeie cu suflet bun, care caută binele, care ajută pe toată lumea, care e bună cu toți și se roagă pentru toți. în ciuda faptului că e teribil de singură și nefericită.

partea a doua, paradisul, este o poveste despre dragoste și vinovăție (așa au tradus germanii filmul), ce începe cu „aurora avea o fermă în africa la poalele muntelui tabu“. poveste povestită de fostl amant, din tinerețe, al aurorei.

această a doua parte mi-a plăcut cu adevărat. o poezie a cadrelor africane alb-negru, îmbinate perfect, cu voci mute ale actorilor, dar cu zgomotele naturii care dau impresia de basm. povestea de dragoste e spusă pe îndelete, cu lentoarea pe care o are viața, și cu rupturile pe care tot ea le are. montajul este perfect, tablourile urmează unul după altul în ritm fără cusur. nimic nu pare să tulbure povestea pe care o spune regizorul, și nimic n-o tulbură până la sfârșit.

o bucurie a ochiului și minții.

„motoare sfinte“ de leos carax

o parodie genială

în sala friguroasă a cinema-ului studio, printre vreo 20 de persoane, am văzut în seara asta holy motors.

când am ieșit de la film, ceea ce mi-a venit în cap, apoi în zâmbetul colțului gurii a fost acest gând: să vezi ce de interpretări o să găsească criticii de film! să vezi ce-o să mai scormonească după repere din istoria cinemaului, după aluzii ascunse, după înțelesuri opace!

eu am ieșit cu ideea clară a unei parodii cinematografice. pe ideea actorului ce joacă zeci de roluri, un bărbat ce se plimbă cu limuzina interpretează diferite roluri, după diferite scenarii: 

o babă cerșetoare în miezul parisului; un criminal ce-și omoară alter ego-ul; un pitic delabrat - unii au văzut un king kong, eu am văzut un grenouille mestecător - ce-ascunde o femeie frumoasă (eva mendez) în pântecele parisului; o luptă japoneză, împușcături pe banda de alergare, un act sexual simulat - toate pentru simulări pe computer; o moarte senectă sub chipul unei tinere și altele - sunt toate secvențe fără cap și coadă, doar cu punct culminant. luat de fiecare dată în derâdere, ca într-o commedia dell'arte.

de ficare dată, o întorsătură de situație - ce te lasă tablou - face să-ți alunge neînțelegerea sau plictiseala. un tată îi spune fiicei că pedeapsa pe care i-o dă e chiar îndurarea vieții ei serbede; satirul adoarme cu penisul erect în poala femeii, pe melodia căluților frumoși; după ultima promenadă muzicală, fostul amant fuge urlând în fața trupului stâlcit al iubitei; după „moarte“, bătrânul își întreabă „nepoata“ cum o cheamă, de fapt, pe ea, ca actriță. etc. iar când la finalul filmului, mașinile prind să vorbească, cum să nute pufnească râsul?

cum spune michel piccoli într-o scurtă scenă, frumusețea e în ochii privitorului. regizorul și-a spus povestea sa, după obsesiile care l-au bântuit, e rândul nostru (sau nu, căci se întâmplă ca privitorul să lipsească) să SAVURĂM frumusețea, în măsura în care o găsim, și nu s-o căutăm cu orice preț. iar fumusețea, în cazul actorului complet care este denis lavant, este impreovizația. să stăm liniștiți, pe locurile noastre din sală, doar el are cheia pentru dincolo de pădurea de mesteceni, de-acolo de sus, din balcon.

„uriașul“ de james stevens

uriașul
 (the giant) 
 warner bros., 1956 
regia george stevens
 imdb 
  TRAILER

doar dacă vă e dor de o superproducție

probabil că uriașul va rămâne în istoria filmului - dacă va rămâne - doar pentru că este ultimul film al lui james dean, fără îndoială, vedeta filmului, în ciuda frumuseții răpitoare a elisabeth-ei taylor.

prima parte a filmului poate fi revăzută cu aceeași plăcere și de către privitorul de astăzi - va vedea cum texanul bogat (rock hudson) își aduce nevasta năbădăioasă (elisabeth taylor) din nordul civilizat și verde - în sudul sălbatic și prăfos cu case-n deșert - ca s-o civilizeze. 

a doua parte însă, e de nevăzut. personajele îmbătrânite, machiate ridicol - un rock hudson cu costume largi și pernuțe la burtă, elisabeth taylor cu păr cernit și haine de babă plus un james dean cu mustăcioară ratată - se alătură unui scenariu plictisitor și previzibil, axat pe rasismul și parvenitismul american.

poate nu vedeam filmul dacă nu citeam în cartea lui david gilmour că james dean-ul din scena de aici, prin tăcerea sa încremenită și prin gesturile mâinilor  - cu funia, cu aerul - dovedește a fi cel mai bun actor (american) ever. la prima vedere, înclin să-l contrazic. dar gândindu-mă mai bine, cât de greu e să nominalizez pe cineva. brando?

până una alta, „uriașul“ merită văzut așa: prima parte integral - unde (și) james dean joacă rolul care i se potrivește cel mai bine - al rebelului introvertit - și scenele de final ale părții a doua, tot pentru james dean, în rolul (mai puțin convingător, zic eu) al uriașului (james dean e scund) alcoolic.
____________________________________________________________________

„după dealuri“ de cristian mungiu

alina vine din germania în românia s-o ia pe prietena ei voichița ca amândouă să lucreze barmanițe pe vapor. sunt amândouă orfane și au crescut la casa de copii. însă voichița e acum măicuță la o mânăstire izolată și nu vrea să plece. atunci alina își pune în cap să o convingă, căci spiritul ei șubred are nevoie vitală de un sprijin. 

scenariul - inspirat din cartea tatianei niculescu bran - mi se pare convingător prin tensiunea creată de cele două lumi, care se dovedesc până la sfârșit ireconciliabile. din faptele realității - cei cu care am fost la film nu știau că întâmplările au fost reale, la schitul tanacu, în 2005 - mungiu a dat la o parte elementele echivoce pentru a-și împărți dreptatea.

la finalul filmului, mi-am dat seama că toți au dreptate.
(mai puţin mungiu, care refuză orice atingere a lui mysterium tremendum.)

la mânăstire, alina și-a asumat lumea și traiul și a decis să lupte. însă mijloacele ei erau lumești, și nu mistice. iar tulburările ei psihice n-au găsit un reazem în prietenia voichiței.

în lume, pierduse bătălia de la început, odată cu întoarcerea în țară. mirajul germaniei a dus la slăbirea psihică și nevoia vitală de prietena ei. 

e un proverb minunat în film, amintit de preotul exorcist: cel care pleacă și cel care se întoarce nu mai e același, e un altul. voichița a plecat interior, în lumea credinței. alina s-a schimbat și s-a împotrivit lumii credinței, pentru lumea seculară. le-a pierdut pe amândouă, și în economia filmului, e ceea ce trebuia să se întâmple. 

evident că sentimentul de revoltă va fi încercat de spectator vizavi de înapoierea oamenilor mănăstirii - a preotului, a stareței, a măicuțelor. însă în lumina credinței și vieții pe care toți și-o asumaseră, ele au urmărit binele fetei. vezi și bucuria tuturor când și-a revenit. dar oare, alina nu a atins până la urmă viața veșnică?

nici societatea secularizată nu stă bine (în dulcele stil al noului val cinematografic): medicii o trimit pe bolnavă acasă, părinții adoptivi o reneagă, ba chiar îi cheltuie din bruma de bani adunată din străinătățuri. germania era o posibilitate, dar fără prietenia voichiței, finalul se contura pesimist - anume strada.

m-a surprins un amănunt amintit de autoarea cărții într-un interviu - temeiul în care au fost judecate faptele la procesul real - Biblia.

despre ce se mai întâmplă cu preotul din realitate (care a ieșit din pușcărie) și cum continuă să fie el iubit de enoriați citiți aici.

rebecca lui hitchcock

un film foarte drag

alături de vertigo, cel mai aproape film al lui hitchcock îmi este rebecca, din 1940. 

pe lângă romanul de atmosferă al daphneei de maurier, regizorul adaugă fiecărei scene fragmente muzicale, ochi măriți de spaimă sau nebunie, dar mai ales lumini și umbre, cadre misterioase, din care cea mai reușită mi se pare cea celebră a prezenței în absență a rebeccăi, soția moartă. doar cu mișcări de cameră, pe cuvintele lui sir laurence olivier, hitchcock creează un adevărat personaj. iar dacă în scena în care chelăreasa de la manderley o povestește pe rebecca prin obiectele ei, aici, e însuflețită doar prin cuvinte, muzică și mișcare de cameră. cinema adevărat!

mai sunt scene memorabile pentru mine, fața terifiată în zeci de moduri ale nevestei gâsculițe, sau chipurile diavolești ale chelăresei (o dame judith anderson magnific pusă în valoare). 

ascultă zgomotul valurilor...  

 

ce bârfe?

filmul online aici.

_________________________________________________________________

"din dragoste pentru roma" de woody allen

din dragoste pentru roma
 (to rome with love) 
regia woody allen 
sony pictures 2012
 imdb 
SITE și TRAILER

e mai bine să fii alcineva decât ești de obicei?

între a fi un oarecare și a fi vedetă, e mai bine să fii vedetă, afrimă woody allen în filmul din dragoste pentru roma,
pe care l-am văzut duminică, la redeschisul studio, într-o sală plinuță.

- o prostituată trebuie să pară o logodnică onorabilă.

- un cioclu trebuie să pară cântăreț la operă.

- un fincționar cade în capcanele media, devine vedetă și e cât pe-aci să-și piardă mințile.

- o gagică vrea să pară profundă în fața iubitului prietenei sale.

- o gâsculiță, fană a unui actor, vrea să fie sedusă.

- un hoț devine salvator etc.

toți pe fondul luminos și colorat al romei, ce seamănă foarte bine cu cel al parisului, barcelonei, londrei filmelor precedente. gaguri amuzante, distribuție celebră (dar unde e scarlett johansson?), un film mai bun decât midnight in paris.

un film ușurel, de weekend.

oricum, mi-a făcut poftă să revăd un film bun marca w.a. - match point sau annie hall (după mine, the best)

"pe chei" de elia kazan

pe chei 
 (on the waterfront) 
 columbia pictures 1954 
regia elia kazan
imdb
TRAILER

nu-ți fă griji pentru adevăr, fă-ți griji pentru tine!

așa îi spune tânărul terry malloy gagicii lui. amândoi sunt implicați în lupta mafiei (implicate în sindicat) cu lucrătorii de pe chei. el de partea răului, ea, de partea victimelor.

pe întreg, filmul este despre mafia îmburghezită versus oamenii muncii nedreptățiți și despre alegerile fiecăruia - de partea cui alegem să fim. sau...

fata: which side are you with? 

băiatul: me? i'm with me, terry. 

pentru mine, însă, filmul este despre Metodă, stilul liber actoricesc în care actorii își dau drumul propriei lor memorii afective.

un joc cu mănușă în parc, o privire în pământ, un gest de lehamite într-o mașină, ruperea unei ațe din haină, - fac din marlon brando (cel puțin) unul dintre cei mai mari actori dintotdeauna, iar pe regizor, unul dintre cei care au știut într-un mod perfect ce să ceară de la actorii filmelor sale.

pf! conscience... that stuff can drive you nuts!

băiatul: - o să ne mai vedem?
fata: - pentru ce?
băiatul: - nu știu, zice și dă din umeri, continuând să mestece gumă.
moment de tăcere, cât el o soarbe cu privirea.
fata: - mă îndoiesc.
băiatul încheie cu un sunet neinteligibil, în mestecat de gumă și se-ndepărtează repede, ca și cum nu-i pasă. poate c-a zis, bine atunci, dar nu vom ști niciodată.

și un cadru fain, în care capitalistul e ca un diavol înaintea intrării în infern: