recunoașteți scriitorii?

am schițat câțiva dintre scriitorii pe care-i îndrăgesc, prin operele lor. doi sunt chiar români. îi recunoașteți?

„pan“ de knut hamsun

knut hamsun

pan

editura univers, 1996

traducere de valeriu munteanu

132 pagini broșate

coperta de vasile socoliuc

de knut hamsun, scriitor norvegian de premiu nobel (l-a luat în 1920 pentru romanul rodul pământului) m-am îndrăgostit iremediabil după ce i-am citit romanul devastator foamea, în care este descrisă - într-un stil alert și concis - psihologia sărăciei unui scriitor cât p-aci să moară de foame.

și, cum editura univers de pe atunci începuse o serie de autor, au urmat și alte cărți, dintre care pan, pe care l-am recitit zilele astea.

despre un copil mare 
pan este unul dintre romanele celebre ale lui hamsun, a fost și ecranizat. este o carte despre un erou, un locotenent de treizeci de ani, thomas glahn, care-și scrie întâmplările dintr-o pădure de provincie, unde locuiește într-o cabană izolată, unde rătăcește pe coclauri și unde se hrănește cu vânat și pește. singurii mei prieteni erau pădurea și nesfârșita singurătate. (p.24)

mesajul său este unul profund uman - acela că trebuie să te bucuri cât poți de natură, de sălbăticia din tine. descoperim în „memoriile“ tânărului un copil mare ce nu ține cont de conveniențe sociale - el când vrea să fută, o face, el când vrea să se răzbune, o face, el când vrea să se joace, o face și pe-asta. este omul bunului plac, dar care trăiește intens toate emoțiile, se și mutilează dacă așa-i vine.

coperte ale diferitelor ediții străine

dragostea ciudată nordică
locotenentul se îndrăgostește de ervarda, fiica urâțică, cam neglijentă, și cam proastă a brutarului. e o fată năzuroasă, însă așa cum e, ea va fi dragostea vieții sale. o dragoste specifică țărilor nordice, unde, în dragoste, cuvintele sunt în răspăr cu sentimentele. am avut întotdeauna - și în filmele lui bergman, de pildă - o impresie de ciudat când a fost vorba de dragostele nordice. diferită de dulcegăriile latinești, de conveniențele englezești, de pasiunile slave.

iar aici, în pan, hamsun reușește să oglindească sentimentele umane cu natura. povestea de dragoste e paralelă cu trecerea anotimpurilor, sentimentele se regăsesc și se pierd în natură. așa se va pierde și locotenetul însuși, la final, ca un animal sălbatic. cântând psalmi de cununie.

oricum, mie, născut și crescut în betoane urbane, romanul lui hamsun a însemnat o incursiune livrescă, deseori lirică, într-o „psihologie naturală“, pierdută pentru omul secolului nostru.

   O, voi, oameni, animale și păsări! Ridic cupa în cinstea nopții petrecute în singurătatea pădurii! Ridic cupa în cinstea întunericului, a murmurului divin de sub copaci, a armoniei simple, a liniștii, a frunzelor verzi sau galbene! Ridic cupa în cinstea oricărui semn de viață, a unui bot ce adulmecă prin iarbă, a unui câine ce fuge mirosind pământul! strig un „ura“ frenetic pentru pisica sălbatică ce stă culcată pe burtă, pândește o vrabie și se pregătește să o înhațe pe întuneric! Apoi încă un „ura“ pentru liniștea cucernică ce domnește pe pământ, pentru stele și pentru lună; da, pentru toate acestea!... (p.88)

Izvorul tuturor supărărilor și bucuriilor se află în noi înșine. (p.9)

cehovisme

dacă adâncești bine lucrurile, totul pe lumea aceasta este minunat, totul, afară de ceea ce gândim și facem noi înșine când uităm de țelurile supreme ale existenței, când uităm de demnitatea noastră de oameni.

a.p. cehov, doamna cu cățelul, 

trad. alice gabrielescu & tatiana panaitescu

polirom, 2009, p.700

universul din somnul albertinei

plăcerea pe care ne-o dăruie un artist este aceea de a ne face să cunoaștem un nou univers, spune însuși proust într-unul din eseurile sale. iar universul nou întâlnit - întâmplător - în volumul prizoniera (al cincilea din ciclul în căutarea timpului pierdut) este cel al naturii izvorâte din somnul iubitei lui marcel, albertine. 

de la prima asemănare, cu o floare, ființa-în-absență îi provoacă eroului o altfel de dragoste. evident că și noi, cu toții, am privit cândva persoana iubită dormind, am admirat-o și ne-am cufundat în gânduri sau fantezii, dar trebuie să fii proust ca din imaginea, mirosul și zgomotele unui somn să intri într-o dimensiune paralelă, într-o lume vegetală, sălbatică și neînsuflețită. ba chiar din acest somn - inconștient - să naști - involuntar - în mintea personajului - un întreg peisaj marin, o întreagă experiență senzorială, dar și una culturală, ca cea pricinuită de un tablou. 

până la urmă, marcel se îmbarcă pe marea deplină a somnului profund. își va poseda iubita în somn, dimpreună cu celelalte albertine iscate prin aceeași vrajă onirică. uneori s-ar fi zis că marea se învolbura, că furtuna se făcea simțită până în golf, și începeam ca și ea să-i ascult suflul zgomotos. actul sexual ca o călătorie marină.

iată fragmentul din prizoniera în marcel proust, opere, vol. iii, în căutarea timpului pierdut (prizoniera; plecarea albertinei; timpul regăsit), editura fundației naționale pentru știință și artă, 2011, traducere de irina mavrodin, pp.82-88:

... Întinsă pe patul meu, într-o atitudine de un firesc ce nu ar fi putut fi inventat, semăna, îmi spuneam, cu o floare cu lungă tulpină care ar fi fost așezată aici; și chiar așa și era: puterea de a visa pe care nu o aveam decât în absența ei, eu mi-o regăseam în acele clipe lângă ea, ca și cum dormind ea devenise o plantă.

Astfel somnul ei realiza într-o anumită masura posibilitatea iubirii; singur, mă puteam gândi la ea, dar îmi lipsea, nu o posedam. Prezentă, îi vorbeam, dar eram prea absent din mine însumi pentru a putea gândi. Cînd dormea, nu trebuia să mai vorbesc, știam că nu mai eram privit de ea, nu mai trebuia să trăiesc la suprafața ființei mele. Închizând ochii, pierzându-și conștiința, Albertine lepădase, una după alta, diferitele ei caracteristici de umanitate care mă decepționaseră încă din ziua când o cunoscusem. Ea nu mai era însuflețită decât de viața inconștientă a vegetalelor, a copaci­lor, viață mai diferită de a mea, mai stranie și care totuși îmi aparținea mai mult. Eul ei nu se arăta în orice clipă, ca atunci când stăteam de vorbă, prin ieșirile gândului nemărturisit și ale privirii. Ea chemase în sine tot ceea ce din ea era afară, se refugiase, închisă, rezumată, în corpul ei.

vicente romero, fată dormind, pastel, sursa

Ţinând-o sub privirea mea, în mîinile mele, aveam impresia că o posed întreagă, impresie pe care nu o aveam cînd era trează. Viața ei îmi era supusă mie, își trimitea spre mine suflul ușor. Ascultam murmu­rul acestei emanații misterioase, lină precum zefirul mării, feeri­că precum clarul de lună, murmurul somnului ei. Atîta vreme cât persista puteam să visez la ea și totuși să o privesc, iar cînd somnul acesta devenea mai adânc, să o ating, să o îmbrațișez. Simțeam atunci o iubire pentru un lucru la fel de pur, la fel de imaterial, la fel de misterios ca și creaturile neînsuflețite care sunt frumusețile naturii. Și într-adevăr, de îndată ce dormea puțin mai adînc, ea înceta să mai fie doar planta care fusese, somnul ei, pe marginea căruia visam cu o proaspătă voluptate de care nu m-aș fi săturat niciodată și pe care aș fi putut-o gusta la nesfârșit, era pentru mine un întreg peisaj. Somnul ei îmi punea alături ceva tot atît de calm, tot atît de senzual delicios ca acele nopți cu lună plină din golful de la Balbec, devenit lin precum un lac și pe malul căruia ramurile abia dacă se mișcă; loc unde, întins pe nisip, ai asculta la nesfârșit cum se sfărâmă refluxul pe plajă.

Intrînd în cameră rămăsesem în picioare pe prag, neîndrăznind să fac vreun zgomot și nici nu auzeam altul decât cel al respirației sale ce-i expira pe buze, la intervale intermi­tente și regulate, ca un reflux, dar mai somnoros și mai blînd. Și în clipa cînd urechea mea prindea acel zgomot divin, mi se părea că era, condensată în el, întreaga persoană, întreaga viață a încântatoarei captive, întinsă acolo sub ochii mei.

john markese, fată dormind, pastel și ulei, sursa

Trăsuri treceau cu mare zgomot pe stradă, fruntea ei rămânea la fel de nemișcată, la fel de pură, suflul ei rămânea la fel de ușor, redus la simpla expirare a aerului necesar. Apoi, vazând că somnul ei nu va fi tulburat, înaintam prudent, mă așezam pe scaunul care era alături de pat, apoi chiar pe pat. ... Am petrecut seri fermecătoare stând de vorbă, jucând cărți cu Albertine, dar niciodată seri atât de liniștite ca atunci când o priveam cum doarme. Deși când flecărea, când jucam cărți, ea avea acel firesc pe care nici o actriță nu l-ar fi putut imita, somnul ei îmi oferea un firesc mai profund, un firesc de gradul doi.

Părul ei coborât de-a lungul chipului roz se răsfira alături pe pat și uneori o șuviță izolată și dreaptă realiza același efect de perspectivă ca și acei arbori lunari, subțiratici și palizi pe care îi zărești, drepți, în fundalul tablourilor rafaelești ale lui Elstir. Dacă buzele Albertinei erau închise, în schimb de acolo de unde stăteam eu, pleoapele ei păreau atât de puțin împreunate încât aș fi putut aproape să mă întreb dacă dormea cu adevărat. Totuși, aceste pleoape coborâte puneau pe chipul ei acea continuitate perfectă pe care ochii nu o întrerup. Există ființe al căror chip capătă o frumusețe și o măre­ție neobișnuite doar pentru că e absentă privirea.

frederick leighton, flaming jane, ulei, sursa

O măsuram din ochi pe Albertine întinsă la picioarele mele. Din când în când era străbătută de o agitație ușoară și inexplicabilă ca frunzișul pe care o briză neașteptată îl învolburează timp de cîteva clipe. Ea își atingea părul, apoi, nefăcând gestul așa cum îl voia, își ducea încă o dată mâna la păr cu mișcări atât de consecvente, atât de voluntare, încât eram convins că se va trezi. Dar nicidecum, ea redevenea calmă în somnul pe care nu-l părăsise. Rămânea de acum înainte nemișcată. Îsi pusese mâna pe piept cu o mișcare a brațului atât de naiv copilărească încât eram silit privind-o să-mi înăbuș surâsul pe care ni-l aduc pe buze copiii mici prin seriozi­tatea, inocența și grația lor.

Eu care cunoșteam mai multe Albertine într-una singură, mi se părea că văd multe altele încă odihnindu-se lângă mine. Sprâncenele ei arcuite cum nu le mai văzusem niciodată îi ocroteau pleoapele ușor umflate ca un cuib moale de alcion. Rase, atavisme, vicii se odihneau pe chipul ei. De fiecare dată când își schimba poziția capului crea o femeie nouă, adeseori nebănuită de mine. Mi se părea că posed nu una, ci nenumărate tinere fete. Respirația ei devenită treptat mai adâncă îi înălța cu regularitate pieptul și, deasupra, mâinile încrucișate, perlele, deplasate în mod diferit de aceeași mișcare, ca acele bărci, acele lanțuri de ancorat pe care le clatină mișcarea valului. Atunci, simțind că doarme adânc și că nu mă voi izbi de stâncile conștiinței acoperite acum de marea deplină a somnului profund, săream deliberat și fără cel mai mic zgomot în pat, mă culcam lângă ea, o apucam cu un braț de mijloc, îmi puneam buzele pe obrazul și pe inima ei, apoi pe toate părțile corpului ei îmi puneam singura mână rămasă liberă, și care, ca și perlele, era ridicată de respirația Albertinei; eu însumi eram de­plasat usor de mișcarea ei regulată. Mă îmbarcasem pe somnul Albertinei.

jolante hesse, fată dormind, ulei pe pânză, sursa

Uneori mă făcea să gust o plăcere mai putin pură. Pentru asta nu trebuia sa fac nici o mișcare, lăsam să-mi atârne piciorul lipindu-l de al ei, ca o vâslă pe care o lași liberă și căreia îi imprimi din când în când o ușoară oscilație ce seamănă cu bătaia intermitentă de aripi a păsărilor care dorm în aer. Alegeam ca să o privesc acea față a chipului ei pe care nu o vedeai niciodată și care era atât de frumoasă. La rigoare, întelegi că scrisorile pe care ți le scrie cineva sunt aproape asemănătoare între ele și desenează o imagine destul de diferită de persoana pe care o cunoști, constituindu-i o a doua personalitate. Dar mult mai ciu­dat este ca o femeie, să fie lipită, precum Rosita de Doodica, de o altă femeie, a cărei frumusețe diferită te face să induci un alt caracter, și ca să o vezi pe una trebuie să te așezi din profil, iar ca să o vezi pe cealaltă, în față. Zgomotul respirației ei deve­nind mai puternic putea da iluzia unui gâfâit voluptuos și când gâfâitul meu luase sfârșit, puteam să o sărut fără să-i fi întrerupt somnul. Mi se părea în acele clipe ca o posedasem mai complet, ca pe un lucru inconștient și fără rezistența din muta natură.

... Continuînd să aud, să culeg din clipă în clipă murmurul liniștitor, ca o imperceptibilă briză, al răsuflării ei pure, o întreagă existență fiziologică era în fața mea, era a mea; tot atât de mult timp cât ramâneam odinioară culcat pe plajă, sub lumina lunii, aș fi rămas să o privesc, să o ascult. Uneori s-ar fi zis că marea se învolbura, că furtuna se făcea simțită până în golf, și începeam ca și ea să-i ascult suflul zgomotos.

... Și tot așa cum unii oameni închiriază cu o sută de franci pe zi o cameră la hotelul din Balbec pentru a respira aerul mării, găseam cu totul firesc să cheltuiesc mai mult decât atât pentru ea, de vreme ce îi aveam rasuflarea lângă obrazul meu, în gura ei pe care o întredeschideam lipind-o de a mea, pe unde atingându-mi limba trecea viața ei. Dar această plăcere de a o vedea dormind, și care era la fel de minunată ca și aceea de a o simți cum trăiește, era curmată de o alta, și anume de cea de a o vedea trezindu-se.
__________________________________________________

...Étendue de la tête aux pieds sur mon lit, dans une attitude d’un naturel qu’on n’aurait pu inventer, je lui trouvais l’air d’une longue tige en fleur qu’on aurait disposée là; et c’était ainsi en effet: le pouvoir de rêver, que je n’avais qu’en son absence, je le retrouvais à ces instants auprès d’elle, comme si en dormant, elle était devenue une plante. 

Par là son sommeil réalisait dans une certaine mesure, la possibilité de l’amour; seul, je pouvais penser à elle, mais elle me manquait, je ne la possédais pas. Présente, je lui parlais, mais j’étais trop absent de moi-même pour pouvoir penser. Quand elle dormait, je n’avais plus à parler, je savais que je n’étais plus regardé par elle, je n’avais plus besoin de vivre à la surface de moi-même. En fermant les yeux, en perdant la conscience, Albertine avait dépouillé, l’un après l’autre, ses différents caractères d’humanité qui m’avaient déçu depuis le jour où j’avais fait sa connaissance. Elle n’était plus animée que de la vie inconsciente des végétaux, des arbres, vie plus différente de la mienne, plus étrange et qui cependant m’appartenait davantage. Son moi ne s’échappait pas à tous moments, comme quand nous causions, par les issues de la pensée inavouée et du regard. Elle avait rappelé à soi tout ce qui d’elle était en dehors, elle s’était réfugiée, enclose, résumée, dans son corps. 

En le tenant sous mon regard, dans mes mains, j’avais cette impression de la posséder tout entière que je n’avais pas quand elle était réveillée. Sa vie m’était soumise, exhalait vers moi son léger souffle. J’écoutais cette murmurante émanation mystérieuse, douce comme un zéphir marin, féerique comme ce clair de lune, qu’était son sommeil. Tant qu’il persistait je pouvais rêver à elle et pourtant la regarder, et quand ce sommeil devenait plus profond, la toucher, l’embrasser. Ce que j’éprouvais alors c’était un amour devant quelque chose d’aussi pur, d’aussi immatériel, d’aussi mystérieux que si j’avais été devant les créatures inanimées que sont les beautés de la nature. Et en effet, dès qu’elle dormait un peu profondément, elle cessait seulement d’être la plante qu’elle avait été, son sommeil, au bord duquel je rêvais, avec une fraîche volupté dont je ne me fusse jamais lassé et que j’eusse pu goûter indéfiniment, c’était pour moi tout un paysage. Son sommeil mettait à mes côtés quelque chose d’aussi calme, d’aussi sensuellement délicieux que ces nuits de pleine lune, dans la baie de Balbec devenue douce comme un lac, où les branches bougent à pein; où, étendu sur le sable, l’on écouterait sans fin se briser le reflux. 

En entrant dans la chambre j’étais resté debout sur le seuil, n’osant pas faire de bruit, et je n’en entendais pas d’autre que celui de son haleine venant expirer sur ses lèvres, à intervalles intermittents et réguliers, comme un reflux, mais plus assoupi et plus doux. Et au moment où mon oreille recueillait ce bruit divin, il me semblait que c’était, condensée en lui, toute la personne, toute la vie de la charmante captive, étendue là sous mes yeux. 

Des voitures passaient bruyamment dans la rue, son front restait aussi immobile, aussi pur, son souffle aussi léger, réduit à la simple expiration de l’air nécessaire. Puis, voyant que son sommeil ne serait pas troublé, je m’avançais prudemment, je m’asseyais sur la chaise qui était à côté du lit, puis sur le lit même. J’ai passé de charmants soirs à causer, à jouer avec Albertine, mais jamais d’aussi doux que quand je la regardais dormir. Elle avait beau avoir, en bavardant, en jouant aux cartes, ce naturel qu’une actrice n’eût pu imiter, c’était un naturel plus profond, un naturel au deuxième degré que m’offrait son sommeil. 

Sa chevelure, descendue le long de son visage rose était posée à côté d’elle sur le lit, et parfois une mèche isolée et droite donnait le même effet de perspective que ces arbres lunaires grêles et pâles qu’on aperçoit tout droits au fond des tableaux raphaëlesques d’Elstir. Si les lèvres d’Albertine étaient closes, en revanche de la façon dont j’étais placé ses paupières paraissaient si peu jointes que j’aurais presque pu me demander si elle dormait vraiment. Tout de même, ces paupières abaissées mettaient dans son visage cette continuité parfaite que les yeux n’interrompaient pas. Il y a des êtres dont la face prend une beauté et une majesté inaccoutumées pour peu qu’ils n’aient plus de regard.

Je mesurais des yeux Albertine étendue à mes pieds. Par instants, elle était parcourue d’une agitation légère et inexplicable comme les feuillages qu’une brise inattendue convulse pendant quelques instants. Elle touchait à sa chevelure, puis ne l’ayant pas fait comme elle le voulait, elle y portait la main encore par des mouvements si suivis, si volontaires, que j’étais convaincu qu’elle allait s’éveiller. Nullement, elle redevenait calme dans le sommeil qu’elle n’avait pas quitté. Elle restait désormais immobile. Elle avait posé sa main sur sa poitrine en un abandon du bras si naïvement puéril que j’étais obligé en la regardant d’étouffer le sourire que par leur sérieux, leur innocence et leur grâce nous donnent les petits enfants. 

Moi qui connaissais plusieurs Albertine en une seule, il me semblait en voir bien d’autres encore reposer auprès de moi. Ses sourcils, arqués comme je ne les avais jamais vus entouraient les globes de ses paupières comme un doux nid d’alcyon. Des races, des atavismes, des vices reposaient sur son visage. Chaque fois qu’elle déplaçait sa tête elle créait une femme nouvelle, souvent insoupçonnée de moi. Il me semblait posséder non pas une, mais d’innombrables jeunes filles. Sa respiration peu à peu plus profonde maintenant soulevait régulièrement sa poitrine et, par-dessus elle, ses mains croisées, ses perles, déplacées d’une manière différente par le même mouvement, comme ces barques, ces chaînes d’amarre que fait osciller le mouvement du flot. Alors, sentant que son sommeil était dans son plein, que je ne me heurterais pas à des écueils de conscience recouverts maintenant par la pleine mer du sommeil profond, délibérément je sautais sans bruit sur le lit, je me couchais au long d’elle, je prenais sa taille d’un de mes bras, je posais mes lèvres sur sa joue et sur son coeur, puis sur toutes les parties de son corps posais  ma seule main restée libre, et qui était soulevée aussi comme les perles, par la respiration d’Albertine; moi-même, j’étais déplacé légèrement par son mouvement régulier. Je m’étais embarqué sur le sommeil d’Albertine. 

Parfois, il me faisait goûter un plaisir moins pur. Je n’avais pour cela besoin de nul mouvement, je faisais pendre ma jambe contre la sienne, comme une rame qu’on laisse traîner et à laquelle on imprime de temps à autre une oscillation légère pareille au battement intermittent de l’aile qu’ont les oiseaux qui dorment en l’air. Je choisissais pour la regarder cette face de son visage qu’on ne voyait jamais et qui était si belle. On comprend, à la rigueur, que les lettres que vous écrit quelqu’un soient à peu près semblables entre elles et dessinent une image assez différente de la personne qu’on connaît pour qu’elles constituent une deuxième personnalité. Mais combien il est plus étrange qu’une femme soit accolée, comme Rosita à Doodica, à une autre femme dont la beauté différente fait induire un autre caractère, et que pour voir l’une il faille se placer de profil, pour l’autre de face. Le bruit de sa respiration devenant plus fort pouvait donner l’illusion de l’essoufflement du plaisir et quand le mien était à son terme, je pouvais l’embrasser sans avoir interrompu son sommeil. Il me semblait à ces moments-là que je venais de la posséder plus complètement, comme une chose inconsciente et sans résistance de la muette nature. 

... Continuant à entendre, à recueillir, d’instant en instant, le murmure apaisant comme une imperceptible brise, de sa pure haleine, c’était toute une existence physiologique qui était devant moi, à moi; aussi longtemps que je restais jadis couché sur la plage, au clair de lune, je serais resté là à la regarder, à l’écouter. Quelquefois on eût dit que la mer devenait grosse, que la tempête se faisait sentir jusque dans la baie, et je me mettais comme elle à écouter le grondement de son souffle qui ronflait. 

... Et de même que des gens louent cent francs par jour une chambre à l’hôtel de Balbec pour respirer l’air de la mer, je trouvais tout naturel de dépenser plus que cela pour elle, puisque j’avais son souffle près de ma joue, dans sa bouche que j’entr’ouvrais sur la mienne, où contre ma langue passait sa vie. Mais ce plaisir de la voir dormir, et qui était aussi doux que la sentir vivre, un autre y mettait fin, et qui était celui de la voir s’éveiller.

marcel proust, à la recherche du temps perdu, édition gallimard, collection quarto, texte établi de pierre-edmond robert, sous la direction de jean-yves tadié, 2007, pp.1654 - 1658.

_________________________________________________________

„faust“ de silviu purcărete

link pe imagine

centenar romain gary

francezii îl sărbătoresc anul acesta pe romain gary, scriitor francez câștigător de două ori (singurul!) al premiului goncourt, cel mai important premiu literar francez.

și pentru că este unul dintre scriitorii mei favoriți - cu ai toată viața înainte (primul goncourt) și prima dragoste, ultima dragoste - îl omagiez citindu-i primul roman, educația europeană (tradus la noi cu groapa bunei speranțe).

romanele lui romain gary traduse în românește

***

la barcelona, în excursia de anul trecut, am căutat - și găsit - LLETRAFERIT (iubitorul de literatură), barul bibliotecă al fiului său, alexander diego gary, de pe strada joaquín costa. am intrat și am făcu și câteva poze:

cu andrei pleșu, despre criticismul steril

cele mai elocvente rânduri despre criticismul steril ce caracterizează pe majoritatea intelectualilor români - care mă molipsește și pe mine, din când în când -, le-a scris într-un stil desăvârșit, andrei pleșu, în parabolele lui iisus, adevărul ca poveste, ed. humanitas, 2012 (pp. 98-99):

Spiritul critic devenit insomnie cârcotașă e un abuz al inteligenței. Cel care îl practică are toate șansele să rateze mari ocazii, mari întâlniri, mari momente de bucurie și cunoaștere. Spritul critic supradozat blochează înțelegerea, stimulează proasta dispoziție și inhibă instinctul prticipării la viața comunitară. E mereu inadecvat, pieziș, incapabil să valorifice inteligența altfel decât ca instanță judiciară. 

În loc să asculți, confecționezi, în gând, contraargumente, în loc să reflectezi, adopți morga severă a judecătorului, în loc să intri în joc, bombăni steril de pe margine. Spiritul critic ca strategie a refuzului e o deprindere vicioasă, de natură să încurajeze egolatria, vanitatea, euforia deșteptăciunii proprii. E un fel de a opune viului infinit ramificat omogenitatea unui neant care își extrage criteriile din el însuși. A cultiva, fără încetare, spiritul critic e a te păstra, programatic, „în afară“, a nu răspunde nici unei chemări, nici unei invitații. 

„Nu“ e mereu mai la îndemână decât „da“. Distanța demolatoare dislocă orice tentativă de apropiere. Iată de ce nu e deloc profitabil să forțezi capacitatea de înțelegere a celor care, prin exercițiul aproape mecanic al spiritului critic, se zidesc, încăpățânați, În afara încercării de a înțelege. 

Spiritul critic poate fi și o formă de infantilism mental: el se exprimă, uneori, ca un soi de răzgâiere a minții, ca o formă de „proastă creștere“ intelectuală. Gândirea n-are voie să fie mofturoasă, să traverseze piața lumii și a ideilor cu o grimasă disprețuitoare. E mai bine să riște lăcomia cumulativă decât selectivitatea astringentă. A strâmba tot timpul din nas e a fi o victimă a ceea ce s-a numit „stupiditatea inteligentă“. În orice caz, e la fel de puțin recomandabil ca și iresponsabiltatea unei atotprimitoare permisivități.

5 cărţi umoristice pe care să le citeşti când eşti deprimat

pentru că orice connaisseur într-a literaturii știe că, atunci când ai stări depresive e interzis să citești, de pildă, virginia woolf, m-am gândit că e cazul să recomand 5 romane cu mult umor, indicate optimismului.
e totuși, vară, și trebuie să ne mai și relaxăm (chiar și cu cărți clasice).

1. a.p.cehov - schițe și povestiri de tinerețe (vol.1 din opere)
2. rabelais - gargantua și pantagruel
3. jaroslav hašek - peripețiile bravului soldat švejk (am scris aici)
4. ioan groșan - o sută de ani de zile la porțile orientului (am scris aici)
5. bora cosić - rolul familiei mele în revoluţia mondială (am scris aici)

prăbușirea casei usher în 9 imagini

 

 

concertul meu preferat, brahms, pian, 1 re minor, aici cu celibidache și barenboim

mircea ivănescu

întuneric

într-o noapte a plouat, foarte tare, cu fulgere,
şi când am ieşit din casa unde aşteptasem zadarnic, s-a stins
lumina electrică în tot satul. am mers pe şosea –
după un timp nici nu ne-am mai grăbit.
după câţiva paşi, ea şi-a scos sandalele – şi a mers
în picioarele goale pe asfaltul cald al şoselei.
ploua foarte tare – ne ţineam de mână – într-un timp am fugit.
ea râdea – se bucura mult – eu eram serios –
dar fugeam ţinând-o de braţ. şi doar mai târziu,
când a fulgerat şi s-a făcut o scurtă zi albă, am văzut
că trecusem cu mult de curtea noastră.
_____________________

la umbra fetelor în floare de marcel proust

marcel proust

opere, în căutarea timpului pierdut, I

 (swann, la umbra fetelor în floare)

 academia română, 

fundaţia naţională pentru ştiinţă şi artă

bucureşti, 2011

1266 pagini legate

traducere de irina mavrodin

balbecul în scene de umor proustiene (de vacanță)

balbec există pe harta lumii doar datorită lui marcel proust. este locul unde se petrece a doua parte din volumul cu nume kitsch, dar inspirat - la umbra fetelor în floare, dar şi alte scene ale ciclului romanesc. doar citind cu multă grijă volumul - sunt îmbrăcate în fraze laborioase și notații filozofice - pot fi găsite scene teribil de amuzante.

voilà de vedeți câteva:

• tânărul marcel ia trenul de la paris la balbec, înaintea bunicii și servitoarei francoise, cu care urmează să-și petreacă vara. dar tânăr și confuz, coboară în alt balbec decât cel cu plaja și se face de rahat în fața locuitorilor primului; mai rău, tuta de servitoare venită după el, nici nu-şi măcar nu-și dă seama că se urcă într-un tren greşit, și pleacă liniștită spre zări neştiute.

• tânărul marcel ajuns la grand-hotel din balbec, după ce e cazat la ultimul etaj, ce găseşte? un director de origine română care, după ce că-i coşos, mai e şi incult (de ce nu ne miră?). iar în sala de mese şi în hol, dă de un acvariu populat cu peşti şi moluşte ciudate (poissons et mollusques étranges), care-au ieşit, monden, la bârfă, într-un mut război social - burgezie versus nobilime - cu ceilalţi vilegiaturişti. tot la hotel, ce mai găsește? o prinţesă cu talia magnifică, unduitoare ca un şarpe, dar cam toantă, precum și o prietenă a bunicii, o bătrână pe nume villeparisis, pe care-o va găsi, peste ani - cocoșată și eczemoasă - și la veneția. 

 

claude monet, plaja de la trouville

• ieşit în excursie, tânărul duhnind de hormoni vrea să scape de cele două babe care-l însoţesc - bunica şi proaspăta prietenă despre care aminteam, villeparisis - ca să pipăie ţărănci. nu-i prea reușește, așa că va căuta disperat s-agaţe femei, orice femei.

• amorezat de albertine, pe care-o găsește la malul mării însoțită de alte fete "în floare", se preface indiferent, deși moare să facă cunoștință cu ele. așa că îl roagă pe un prieten, pictorul elstir, să-i facă cunoștință. acesta organizează chiar o serată pentru asta. dar marcel e cu nasul pe sus, și nu-i șade bine să saliveze prin jurul fetei, ci s-o facă de departe, și să se arate indiferent. în concluzie, e lăsat în pace și rămâne singur și mofluz, să se-ntoarcă acasă, ca prostul.

joaquín sorolla y bastida (1863-1923), plimbare pe plajă

• după ce, în sfârșit, face cunoștință cu albertine, ajunge acasă și memoria - tocmai Memoria Proustiană! - îi face o festă: nu-i mai știe unde are fata alunița: "când o vedeam, observam că are o aluniță, dar memoria mea rătăcitoare o plimba apoi pe chipul albertinei și o așeza când ici, când colo" (je remarquais qu'elle avais un grain de beauté, mais ma mémoire erraute le promenait ensuite sur la figure d'albertine et le plaçait tantôt ici, tantôt là). închipuiți-vă deci memoria lui proust jucându-se ca un copil și, scoțând limba, se joacă cu pensula pe chipul fetei, punctându-i-l tot cu alunițe.

• când o cunoaște mai bine pe albertine, o descoperă teribil de incultă, pentru că n-auzise, vai!, de două personaje din mizantropul de molière - această frază îl cutremură! - le fit trembler); tragedie pentru livrescul marcel. îi mai descoperă - de data asta fiul de medic marcel - o hipertrofie congestivă la baza nasului. nici prietenele ei nu-i prea convin, descoperindu-le niște derbedoaice impertinente.

• e-așa de fraier într-ale amorului că, speriat de dragostea pentru albertine, se preface că e atras de prietena ei, andree. dar se gândește totuși să ia bărbătește inițiativa și se duce în camera de hotel a albertinei. dar se repede ca sălbaticul s-o pupe, iar aceasta sună la recepție disperată. "visele mele o părăsiră de îndată ce n-au mai fost hrănite de speranța unei presiuni de care le crezusem independente", conchide proust.   

o frumoasă impresie despre volum, la dreaming jewel.

 

marcel proust, adolescent

cum l-am descoperit pe marcel proust

am povestit de-atâtea ori prietenilor cum l-am descoperit pe marcel proust, dar observ că n-am făcut-o și aici.

1. Liceul. îl aveam pe lista de lecturi, alături de ubicuii lui parteneri joyce, musil, broch, kafka. am găsit swann la biblioteca casei de cultură din constanța, care nu pot spune că m-a dat pe spate, dar care a reușit până la urmă să-mi explice care-i faza (măcar cu madlena).

2. Bacul. am fost singurul de la profilul real al liceului meu (cel de fete mihai eminescu din constanța [unde a terminat și mama] - un fel de kosmodemianskaia) care a dat examen oral la franceză. mi-a picat, evident, proust. mi-amintesc că nu știam să spun în franceză titlurile celor șapte volume din în căutarea timpului pierdut, dar m-am descurcat cu la mémoire involontaire, așa că am împușcat de la doi profi de gașcă un 8,50.

3. Facultatea. am recuperat voios volumele - la umbra fetelor în floare, guermantes (din care nu mai știu nimic decât numărul imens de pagini, sodoma și gomora), apoi am finalizat tot ciclul, pe măsură ce apărea traducerea de la editura univers, a irinei mavrodin. mi-am ales pasajele preferate și credeam c-am terminat cu proust. puteam trece la alt autor.

4. Cu 5 ani în urmă. dar importanța pe care proust mi-a adus-o mie personal a venit mai târziue. după ce, întâmplător, am văzut un documentar la tvr cultural despre câțiva fani din franța, ai lui proust. oameni obișnuiți, o coafeză, o bibliotecară și nu critici sau scriitori, citeau în căutarea... - ca pe biblie, o păstrau pe noptieră și o reluau mereu. găseau o nouă fațetă, un nou orizont, o nouă lumină. proust le schimba viața la fiecare lectură (idee pe care-a folosit-o și alain de botton în titlul cărții sale how proust can change your life).

așa că am luat câte-un volum, pe care nu l-am mai (re)citit cap-coadă. ci pe sărite, cum mi se deschidea volumul, urmărind mai mult digresiunile. deloc firul epic, povestea, ci acele zăboviri asupra unor amănunte peste care treci repede, fragmente explicative, filozofic înduioșătoare, ironiile inteligente. modul de percepere unic a lucrurilor, Viziunea. lupta cu obișnuința ce ucide timpul. zgomotul unei străzi, mirosul unor rămurele de la geam, o îndoitură a sufletului - o permanentă acuitate față de lume - însoțită pe de-o parte de emoții, pe de alta de cugetare. toate m-au făcut să văd și eu altfel, să ies din curgerea ternă a zilelor, să nu mai fiu orb și blazat de viața ce mi se scurge fără voie.

un fragment contingent ales din orice volum, un fragment scurt, intermitent pe care să mă opresc și care îmi gâdilă neuronii și inima - asta e pentru mine marcel proust.

ps. și nu uit, desigur, nici cele câteva întâlniri cu alex leo șerban, cu care nu vorbeam despre filme sau bârfe culturale, așa cum vorbeam despre marcel proust. mon seul ami proustien.

poza de marcel domeier de aici

două feluri de gelozie

1. cei care sunt geloși față de bărbații cu care amanta lor are relații departe de ei, dar care îi permit unui alt bărbat decât ei, dacă o fac cu autorizația lor, lângă ei și, dacă nu chiar sub ochii lor, cel puțin sub acoperișul lor. acest caz este destul de frecvent la bărbații vârstnici îndrăgoștiți de o femeie tânără.

2. alții nu-și lasă amanta să iasă singură fie și un minut într-un oraș pe care ei îl cunosc, ținând-o într-o adevărată sclavie, îi acordă favoarea de a pleca timp de o lună într-o țară pe care ei nu o cunosc, în care nu-și pot reprezenta ceea ce va face.

dacă ar fi doar aceste două categorii, eu mă încadrez în prima categorie.

voi în care v-ați încadra? 

 

text: marcel proust, prizoniera, trad. irina mavrodin, ed. univers, 1998, p.25

desen: edvard munch, gelozie (1896)

cea mai lungă frază de proust

cea mai lungă frază din ciclul căutării se pare că este aceasta, din sodoma și gomora (vol.4), și se referă la homosexualitate (masculină); în ediția citată, se întinde pe aproape 3 pagini:

fără altă onoare decît una precară, fără altă libertate decît una provizorie, pînă la descoperirea crimei; fără altă situaţie decât una nesigură, ca aceea a poetului sărbătorit în ajun în toate saloanele, aplaudat în toate teatrele din londra, izgonit a doua zi din toate camerele de hotel şi neputând găsi o pernă pe care să-şi pună capul, învîrtind la piatra de moară ca samson şi spunînd ca şi el:

fiecare dintre cele două sexe va muri singur; 

excluşi chiar, cu excepţia zilelor de mare nenorocire cînd majoritatea se adună în jurul victimei, ca evreii în jurul lui dreyfus, de la simpatia - uneori din societatea - semenilor lor, în care stârnesc dezgustul de a vedea ceea ce sînt, într-o oglindă care, nemaiflatîndu-i, scoate în relief toate tarele pe care nu voiseră să le observe la ei înşişi şi care îi face să înţeleagă că ceea ce ei numeau iubirea lor (şi căreia, jucîndu-se cu acest cuvînt, îi anexaseră, dintr-un simţ social, tot ceea ce poezia, pictura, muzica, idealul cavaleresc, ascetismul adăugaseră iubirii) decurge nu dintr-un ideal de frumuseţe pe care şi l-au ales, ci dintr-o boală fără de leac; şi tot ca evreii (cu excepţia acelor cîtorva care nu vor să-i frecventeze decît pe cei din rasa lor, şi au mereu pe buze cuvintele rituale şi glumele consacrate), evitîndu-se unii pe ceilalţi, căutîndu-i pe cei ce le sunt cei mai opuşi, şi care nu-i vor, iertîndu-le dispreţul, îmbătîndu-se de laudele lor; dar şi uniţi cu semenii lor prin ostracismul care-i loveşte, prin oprobriul în care s-au prăbuşit, căpătînd treptat, în urma unei persecuţii asemănătoare cu cea îndreptată împotriva israeliţilor, caracteristicile fizice şi morale ale unei rase, uneori frumoşi, adeseori înspăimîntători, găsind (în ciuda tuturor batjocurilor cu care cel ce, mai bine asimilat rasei adverse, şi relativ, în aparenţă, cel mai puţin invertit, îl copleşeşte pe cel care a rămas mai mult astfel) o destindere în frecventarea celor ce le seamănă şi chiar un sprijin în existenţa lor, aşa încît, negînd că sînt o rasă (al cărei nume este cea mai mare injurie), ei îi demască bucuros pe cei ce izbutesc să ascundă că fac parte din ea, mai puţin pentru a le dăuna, ceea ce nu le este neplăcut, cît pentru a se scuza, şi căutînd, aşacum un medic caută apendicita, inversiunea pînă şi în istorie, complăcîndu-se în a aminti că socrate era unul dintre ai lor, aşa cum israeliţii spun că isus era evreu, fără să se gîndească vreo clipă că nu existau oameni anormali atunci cînd homosexualitatea era norma, că nu existau

 

anticreştini înaintea lui christos, că numai oprobriul naşte crima, pentru că nu i-a lăsat să subziste decît pe cei care erau refractari oricărei predici, oricărui exemplu, oricărei pedepse, în virtutea unei dispoziţii înnăscute atît de speciale încît ea le repugnă celorlalţi oameni mai mult (deşi poate fi întovărăşită de înalte calităţi morale) decît anumite josnice vicii, ca furtul, cruzimea, reaua credinţă, mai bine înţelese şi deci mai scuzate de către cei mai mulţi dintre oameni: alcătuind o francmasonerie mult mai întinsă, mai eficace şi mai bine ascunsă decît cea a lojilor, căci ea se întemeiază pe o identitate de gusturi, nevoi, deprinderi, primejdii, ucenicie, ştiinţă, trafic, limbaj, şi în care înşişi membrii care doresc să nu se cunoască, se recunosc pe dată după acele semne naturale sau convenţionale, involuntare sau voite, ce-i arată cerşetorului că marele nobil căruia îi închide portiera trăsurii este unul din semenii săi, tatălui că logodnicul fiicei sale îi este semen, aceluia care voise să se vindece, să se confeseze, care trebuia să se apere, că medicul, preotul, avocatul la care s-a dus sînt asemenea lui; toţi obligaţi să-şi apere taina, dar avînd partea lor dintr-o taină a celorlalţi pe care restul umanităţii nu o bănuieşte şi datorită căreia lor li se par adevărate romanele de aventuri cele mai neverosimile: căci în această viaţă romanescă, anacronică, ambasadorul este prietenul ocnaşului; prinţul, cu o dezinvoltură pe care i-o dă educaţia aristocratică şi pe care un mic-burghez înfricoşat nu ar avea-o, ieşind de la o ducesă se duce să stea de vorbă cu un apaş; parte osîndită a colectivităţii umane, dar parte importantă, bănuită a fi acolo unde nu este, arătîndu-se la lumina zilei, insolentă, nepedepsită acolo unde nu-i descoperită; numărînd aderenţi pretutindeni, în popor, în armată, în templu, în ocnă, pe tron; trăind într-o intimitate tandră şi primejdioasă cu bărbaţii celeilalte rase, provocîndu-i, jucîndu-se cu ei, adică vorbind de acel viciu de parcă nu i-ar aparţine, joc uşurat de orbirea sau de falsitatea celorlalţi, joc care se poate prelungi ani de-a rîndul, pînă în ziua scandalului, cînd aceşti îmblînzitori de fiare sînt devoraţi; pînă atunci siliţi să-şi ascundă viaţa, să-şi întoarcă privirile de la ceea ce ar vrea să contemple, să le fixeze pe ceea ce nu ar vrea să vadă, să schimbe genul multor adjective din vocabularul lor, constrîngere socială uşoară pe lîngă constrîngerea lăuntrică pe care viciul lor, sau ceea ce numim impropriu astfel, le-o impune nu numai faţă de ceilalţi, ci şi faţă de ei înşişi, astfel încît lor înşile să nu le mai apară ca un viciu.

marcel proust, opere, în căutarea timpului pierdut, vol.2 (guermantes, sodoma și gomora), academia română & fundația națională pentru știință și artă, bucurești, 2011, traducere de irina mavrodin, pp. 833-836

curtenire literară

twitterezumat: 

până şi prinţii cedează unei mitocance frumoase.

cu prilejul noii versiuni a romanului ghepardul la humanitas, m-am gândit să-l reiau fermecat - îmi propusesem încă din 2008 -, în varianta deja clasică a lui taşcu gheorghiu (fin şi boem intelectual constănţean, despre care se spune că ştia craii de curtea veche pe de rost şi traducător şi al lui lautréamont şi apollinaire).

autorul, giuseppe tomasi, duce de palma şi principe de lampedusa este un aristocrat italian, care, la mijloc de secol XX reînvie, într-o poveste, tradiţia unei pături sociale ce începuse să decadă cu 100 de ani în urmă. 

personajul principal al poveştii este fabrizio corbera, prinţ de salina, distins intelectual sicilian, preocupat de astronomie şi matematici, mizantrop şi destul de cinic pentru vremurile sale. vremurile risorgimento-ului, ale unificării italiei înepute de garibaldi.

conştient că "semnificaţia unui neam nobil e în întregime cuprinsă în tradiţii, adică în amintiri esenţiale", prinţul de salina caută să se adapteze nu el societăţii, ci societatea vremurilor. iar principala sa faptă este alianţa scumpului său nepot - mai iubit decât propriii copii - cu ţărănoaica angelica, fiica unui primar parvenit.

evident că pe fondul tuturor schimbărilor politice, apar şi cele sociale, inclusiv decăderea prestigiului casei sale princiare. însă tuturor acestora, prinţul de salina ştie să le facă faţă cu voliţie şi ironie:
mânia şi zeflemeaua sunt boiereşti; elegia, bocetul, nu. vreau să-ţi dau o reţetă; dacă întâlneşti un "domn" jeluindu-se sau bocind, cercetează-i arborele genealogic. vei găsi repede o ramură uscată (p.165)

coperta ediţiei originale (1958)

iată ce gândeşte, plictisindu-se la un bal din palermo:
femeile care se aflau în acea seară la bal nu-i plăceau deloc. două sau trei dintre cele mai în vârstă îi fuseseră amante şi, văzându-le încărcate de ani şi de nurori, nu izbutea să-şi refacă în minte imaginea lor de acum douăzeci de ani, iar gândul că-şi irosise anii cei mai frumoşi urmărind (şi prinzând) asemenea cioclovine îl înfuria nespus. nici cele tinere nu-i spuneau mare lucru, afară de două: tânăra ducesă de palma, căreia-i admira ochii cenuşii şi graţia altieră a mersului, şi, de asemeni, tutù lascari, din făptura căreia, dacă ar fi fost ceva mai tânăr, ar fi ştiut să scoată nebănuite acorduri. dar celalalte... bine că angelica ieşise din tenebrele donnafugatei, ca să ştie şi palermitanele ce înseamnă o femeie frumoasă. (p.183)

romanul e scris cu măiestrie uimitoare, lampedusa nu foloseşte nici un cuvânt vulgar, vorbele sunt alese cu curtoazie şi adresate cititorului.

o scenă minunată, în care cu doar 50 de cuvinte, lampedusa ne arată cum dragostea celor doi - tancredi şi angelica - însufleţeşte palatul învechit din donnafugata, aducând parfumul deşucheat ale vechilor păcătoşenii: 

sosirea tinerilor îndrăgostiţi redeşteptă cu adevărat instinctele pitite prin ungherele casei; ele se iveau de pretutindeni acum, ca nişte furnici trezite de lumina soarelui, lipsite de veninul lor, dar peste măsură de sprintene. arhitectura şi decoraţia rococo evocau în arcuirile lor neprevăzute goliciuni culcate şi sâni ridicaţi; fiecare uşă ofta, deschizându-se, ca o perdea de alcov. (p.130)

autorul împreună cu fiul adoptiv, viitorul muzicolog gioacchino lanza tomasi

în alte câteva cuvinte, lampedusa are o scenă la fel de scurtă de respect în faţa morţii. pe drumul către bal cu caleaşca, familia salina trece pe lângă o casă în care locuieşte un muribund. ce se întâmplă?

don fabrizio coborî, îngenunche pe caldarâm, cucoanele îşi făcură semnul crucii, clinchetul se pierdu încet printre străduţele care coboară spre san giacomo, şi caleaşca porni din nou, cu stăpânii împovăraţi de un avertisment salutar, spre ţinta ei, apropiată acum. (p.178)

giuseppe tomasi di lampedusa

romanul poate părea pe alocuri greoi, cu toată frumuseţea limbajului. poate părea împovărat de o anumită vetusteţe a vremurilor descrise (deşi sunt descrise cu ochii unui contemporan), poate părea prea profund  - prin teme tari ca Dumnezeu, dragoste, moarte, istorie. poate părea tern - până la urmă, prinţul nu face nimic, nu acţionează (el însuşi calculează că de fapt, n-a "trăit" decât vreo 3 ani din 70, şi aceştia trei încap pe o singură pagină).

însă e în mod sigur un testament pe care un martor al unui neam omenesc - aristocratismul - ni-l pune dinante, nu cu bocete şi nostalgie, ci cu înţelegere şi ironie. în faţa căruia ar trebui să ne înclinăm. 

noi am fost gheparzii, leii. cei care ne vor lua locul vor fi şacalii, hienele; şi toţi laolaltă, gheparzi, şacali şi oi vom continua să ne credem buricul pământului. (p.156) 

cred că nu doar în sicilia.

giuseppe tomasi di lampedusa, ghepardul (il gattopardo), editura univers, bucureşti, 1995, traducere de taşcu gheorghiu, 229 de pagini broşate

coperta de vasile socoliuc

noua versiune a cărţii poate fi cumpărată de pe de aici.

a k

lo-lee-ta

un weekend la braşov

la începutul lui decembrie, am vizitat braşovul, fie singur, ghidat de amintiri de acum vreo şapte ani, fie de un braşovean. am descoperit un oraş minunat, incredibil de curat şi suspendat parcă în timp. impresionante turnurile cetăţii, unite de zidul refăcut recent de autorităţi, evident, vorbesc de oraşul vechi. în jurul pieţii sfatului, unde se instalase deja bradul,

am descoperit câteva străduţe înguste şi pavate cu piatră cubică, cărora ceaţa le conferea o atmosferă de basm. strada michael weiss, johan goth, postăvarului, mureşenilor.

din muzeul de istorie, mi-a plăcut clădirea, chiar în buricul târgului, însă m-a dat pe spate muzeul civilizaţiei urbane, foarte modern şi imaginativ. am descoperit apoi cafeteca - din păcate, plină de fum - dar şi multe biserici - franciscană, sinagoga, sf. nicolae.

în fine, un oraş de care m-am îndrăgostit şi unde vreau să mă duc de câte ori voi avea ocazia.

stepa lui cehov

când am citit-o prima oară - la 19 ani, apucându-mă de integrala cehov - stepa mi s-a părut plictisitoare. erau nişte întâmplări ale unui puşti, care, în drumul său spre şcoala depărtată, trece prin stepă şi ia aminte de ce-i în jur.

însă acum, când peste mine au trecut ceva ani - am depăşit, de pildă, vârsta la care cehov a scris-o, adică 28 de ani - nu ştiu de ce mi-a plăcut atât. toată. poate pentru că am citit-o în spital, păzind-o pe mama. poate pentru că sunt ochii unui copil cei care văd stepa. poate că e o curiozitate nestăvilită şi inocenţă multă. poate pentru că nuvela e autobiografică (printre puţinele). 

şi nu am chef să scriu aici despre reuşitele tehnice ale nuvelei, analizate de criticii literari ai vremii - trecute sau prezente - ci vreau să copiez doar aici un fragment care, pe scaunul de spital, mi-a pătruns ca o săgeată în inimă, descoperindu-mi, prin impresiile copilului egoruşka, o intuiţie fundamentală, teama noastră faţă de întinderea lumii. 

totul i se părea sălbatic şi înspăimântător: şi oamenii aceia, şi umbrele din jurul focului, şi baloturile negre, şi fulgerele ce scăpărau întruna în depărtare. era îngrozit şi, în deznădejdea lui, se întreba prin ce întâmplare nimerise pe locurile acestea necunoscute, în mijlocul unor mujici aşa de răi. pe unde or fi acum unchiul, părintele hristofor şi deniska? de ce întârzie atâta? nu cumva or fi uitat de el? gândul că l-au uitat şi l-au lăsat în voia soartei îl înfioră, şi-l cuprinse o spaimă atât de cumplită, încât de câteva ori îi veni să sară din căruţă şi s-o ia la goană îndărăt, acasă. li nu se răzgândi decât când ăşi aduse aminte de crucile înnegrite şi triste pe lângă care trebuia să treacă, şi de fulgerele care scăpărau în depărtare... nu se simţea mai uşurat decât atunci când striga în şoaptă: "mamă, mamă!..." (p.311)

mă gândesc că acesta e rostul artei - să-l ajute pe celălalt în "interpretarea" lumii prin sensibilitate. că aceasta ar trebui să fie proba de foc a unei adevărate capodopere.

anton pavlovici cehov, stepa, în opere, vol. 4 (criză de nervi, stepa, o poveste banală şi alte povestiri) (Полное собрание сочинений), editura univers, 1995, p. 135-141, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma

nuvela poate fi găsită în antologia de aici.

ilustraţiile aparţin unei ediţii ruseşti, de aici şi aici.