„inelele lui saturn“ de winfried georg sebald

sebald, un autor de cărți cult 

am decis să recitesc câteva cărți ale autorilor contemporani favoriți - așa că, după 2 ani de la apariție, am recitit a doua carte tradusă din opera autorului german winfried georg sebald - autor cult pentru conaisseuri livrești.
asta după citisem prin 2010 - ȘOCAT! - capodopera sa, austerlitz, despre care am scris imediat entuziast aici.

sebald atrage cititorul în pânza de păianjen a poveștii autobiografice. apoi începe să te înfășoare cu alte povești enciclopedice, în mare parte absente din orice dicționar și din orice carte de popularizare.
te mai hipnotizează apoi cu fotografii ale locurilor despre care povestește și cucerirea-i gata - îți vine greu să crezi ce ai citit - și emoția e de mirare, de stupoare, de te crezi deja un ales, un demn membru al lumii sebaldiene.


dare de seamă despre comitatul suffolk

inelele lui saturn e al treilea roman din cele 4 scrise de autor (a murit într-un accident de mașină în 2001, la 54 de ani). titlul se referă la inelele lui saturn, formate din cristale și particule ce orbitează în jurul planetei - așa cum poveștile din acest roman orbitează în jurul unui nucleu principal - călătoria pe care autorul însuși a făcut-o în comitatul englez suffolk în 1992.

deși nu m-a dat pe spate acest nucleu („planeta“) și deși descrierile peisajelor britanice sunt destul de vizuale și destul de singuratice - mi-au plăcut scurtele poveștile de viață ale atâtor personaje despre care, multe despre ele, n-am mai auzit și nu voi mai auzi niciodată:

• profesorul filolog michael parkinson și prietena sa janine rosalind dakyns
• anatomistul și misticul thomas brown din tabloul lui rembrandt lecția de anatomie
• maiorul excentric george wyndham le strange, care-i lasă servitoarei sale întreaga moștenire
• sfântul sebald cu legenda și minunile lui
• roger casement, diplomatul care-a condamnat pentru prima oară genocidul din congo (5 milioane de negri) orgenizat de regele belgiei leopold 
• joseph conrad și începuturile sale marinărești
• împărăteasa chineză tz'u-hsi și rebeliunea taiping
• poetul romantic algernon swinburne
• scriitorul michael hamburger și viața lui

Zile și săptămâni în șir îți tot chinui mintea degeaba, neștiind, dacă te-ar întreba cineva, dacă mai continui să scrii din obișnuință sau pentru că vrei să te impui, ori pentru că nu ai învățat nimic altceva, ori poate din cauză că te miri atâta de viață, din dragoste de adevăr, din disperare sau revoltă, după cum nu ai fi în stare să spui nici dacă scrisul te face mai deștept sau mai nebun. (p. 185)

• scriitorul singuratic edward fitzgerald
• ciudata familie ashbury
• alec garrard cu garajul său, în care construiește la o scară mai mică templul de la ierusalim
• rené de chateaubriand și experiența sa platonică din anglia cu o fată de 15 ani

mai avem labirinturi, istoria parcurilor, heringilor și a viermilor de mătase, o insulă a operațiunilor secretă, o furtună de nisip, camere de hotel, poduri, plaje pustii -  o mică enciclopedie pe 300 de pagini. 

totul trece lin, nu știi când ieși dintr-o istorie și intri în alta, pare că intri și scormonești în mintea lui winfried georg sebald printr-o vrajă, îi cauți amintirile de călătorie și dai de curiozități și scântei de istorie umană, de ore astrale ale anonimilor sau creatorilor mai obscuri - fără să întrebi ce gen literar citești, ci doar că citești ceva din cale afară.

nu contează până la urmă categoriile - importantă e experiența. 

iar sebald oferă cititorului o EXPERIENȚĂ, una unică.

coperta ediției germane

au mai scris vladimir bulat, blue henrietta și bogdan coșa.
iată și trailerul unui film după această carte:

„sfârșitul singurătății“ de benedict wells

benedict wells

sfârșitul singurătății

 (vom ende der einsamkeit)

 editura polirom, iași, 2017

 traducere de gabriella eftimie

 316 pagini broșate

 coperta de carmen parii

twitterezumat:
granița dintre prietenie și dragoste e o macaroană ce trebuie suptă la timp.

trei frați: doi băieți și o fată. orfani, ajung la internat iar caracterele îi despart.
cel mai mic, jules, mai visător, își caută un reazem în viață.
o găsește pe alva, o fată ciudată ca și el.
o pierde și o găsește ani mai târziu.
și îi regăsește și pe frații lui.
dar nimic nu durează prea mult...

per ansamblu, romanul nu mi s-a părut unul deosebit, deși e scris cu pricepere.
dar că a luat premiul uniunii europene în 2016 însemnă că premiile nu mai sunt ce au fost...

mi-a plăcut doar o singură parte din carte - zborul timpului (2005-2006) - un capitol de 64 de pagini, în care tânărul jules se luptă, pentru cucerirea gagicii sale alva, cu soțul ei celebru, bătrânul scriitor alexander nikolaj romanov. duelul mut dintre cei doi. atmosfera ciudată din vila izolată într-un sătuc din elveția, la poale muntelui pilatus. senzualitatea versus milă și datorie - mi s-a părut cel mai reușit capitol din roman.
și cam atât.

cam tristă și cam depresivă, cu idei cam clișeistice - o carte de citit în metrou.

citiți câteva pagini pe saitul editurii aici.

coperta ediției originale

autorul, benedict wells (sursa)

„vermeer“ de wisława szymborska

Cât timp femeia din Rijksmuseum,

în liniștea pictată și în concentrare,

toarnă laptele, zi după zi, 

din ulcior în castron, 

Lumea nu merită

sfârșitul lumii.

wisława szymborska, vermeer, trad. constantin geambașu, 

în portret din memorie, ed. lider, 2014, p. 111

Dopóki ta kobieta z Rijksmuseum

w namalowanej ciszy i skupieniu

mleko z dzbanka do miski

dzień po dniu przelewa,

nie zasługuje Świat

na koniec świata. 

lăptăreasa de johannes vermeer (1658), sursa

„chipul tău, mâine. venin și umbră și adio“ de javier marías

javier marías

chipul tău, mâine.

3 venin și umbră și adio

 (tu rostro mañana

3 veneni y sombra y adiós)

 editura polirom, iași, 2016

 traducere de andrei ionescu

 561 pagini broșate

coperta de radu răileanu

twitterezumat:

n-ar trebui să povestim niciodată nimic, totuși vrem ca poveștile noastre să plutească.

venin și umbră și adio

Vorbirea funestă. Blestemul de a vorbi. De a vorbi, de a vorbi fără oprire, pentru asta munițiile nu se termină niciodată. Asta e roata care învârte lumea, mai presus de orice altceva, ăsta e motorul vieții, care nu se strică și nu se oprește niciodată, ăsta e adevăratul avânt al vieții. (p. 247)

acum, că am terminat și ultimul volum al trilogiei și văd cele trei romane ca pe unul singur pot spune că a fost o satisfacție citirea acestei cărți, și nu doar una livrescă.

în decursul zilelor de pe parcursul citirii cărții, m-am trezit că îmi veneau în minte opinii ale autorului, sau că ceea ce se întâmpla în carte regăseam în jur. că am preluat câteva idei din carte pentru viața mea - și cred că este cel mai mare omagiu pe care-l poți aduce unei cărți - când este atât de adevărată, că orice spirit critic dispare și adevărul din ea intră în anumite locuri dinăuntru ce se întipăresc în tine.

scriu aici un sinopsis al volumului - însă, ca în toate romanele lui javier marías, subiectul nu e foarte important, el e doar un pretext pentru ceea ce spune:

veninul e cel pe care personajul din carte îl primește din partea șefului său din serviciul secret - multe cruzimi și crime inutile care - asemenea celor inoculate lui alex din portocala mecanică - îi pângărește sufletul.

dar îl și tulbură, astfel încât din aceste mișcări interioare să iasă la suprafață ceea ce nu credea că zace în străfundurile lui, să devină o umbră pentru șogorul său care-o bate pe nevastă-sa, apoi să-i facă ceea ce nu credea vreodată că va face. dar o umbră și a șefului său cinic, tupra.

ca până la urmă să spună adio vechiului său eu, odată cu fapta înveninată, dar adio și serviciului secret, atunci când descoperă că rolul pe care îl joacă poate fi și unul negativ pentru cei nevinovați și se întoarce la madrid.

Tendința actuală e să te simți nevinovat, să găsești o justificare imediată pentru tot, să nu dai seamă și să faci ceea ce în spaniolă se cheamă a găsi întotdeauna motive întemeiate. Cei care-și fac probleme de conștiință sunt azi excepția, oameni învechiți care-și spun: „Lancea, febra, durerea mea, cuvântul, visul“, și alte lucruri la fel de inutile. (p. 412)

coperta ediției spaniole

ce este drept este că trilogia este o capodoperă, că aș vrea s-o recitesc cândva, că:

• javier marías este, fără îndoială, un autor uriaș
• nu cred că va mai scrie ceva mai bun
• este un roman total - despre individul contemporan
• că, prin acest roman, vocea lui javier marías te mișcă - încet, persuasiv iar după ce termini lectura zici că ai terminat, că parcă nici nu a fost, însă se lasă greu ștearsă, rămâne un contur din ea și poate nu se șterge niciodată.

trebuie felicitat traducătorul, andrei ionescu, traducător clasic din spaniolă, al cărui efort de atâția ani a îmbogățit plăcerea noastră livrescă cu încă o capodoperă a literaturii universale.

javier marías, sursa

„cei opt munți“ de paolo cognetti

paolo cognetti

 cei opt munți

 (le otto montagne)

 editura polirom, iași, 2017

 traducere cerasela barbone

 212 pagini broșate

 coperta de carmen parii

twitterezumat:
fiecare om are muntele lui

autorul are 38 de ani, are vreo 10 cărți scrise, iar acesta a obținut anul trecut cel mai prestigios premiu din italia, premiul strega.

am scris despre alte romane câștigătoare ale acestui premiu: solitudinea numerelor prime, cum vrea dumnezeu, haos calm, nu te mișca.

nu pot spune că m-a dat pe spate, poate pentru că nu mă prea împac cu stilul minimalist (în genul hemingway sau carver), însă mi-a plăcut din 2 motive:

1. romanul oferă o perspectivă unică - a vieții de munte în epoca prezentă: cu tot ce are muntele specific - piatră, pădure, torent, ceață, ghețar, troiene, morene, ravene (este vorba despre alpi) - și despre care nu citești prea des.
2. este un roman despre căutarea sensului vieții - numai că, în loc să se petreacă la oraș, această căutare se petrece pe cărări de munte, în sălbăticie. 

romanul se pare că este autobiografic: tânărul pietro îl întâlnește la munte pe bruno, un păstor de vaci posac, dar aventuros, cu care leagă o strânsă prietenie. o prietenie ce durează 30 de ani. 

doar că drumurile lor de-a lungul vieții se interseactează doar din când în când: dacă bruno e lipit de munte, pietro se desprinde și-l alternează cu orașul și cu alți munți, ai nepalului. iar întreaga carte conține episoade - pline de poezie - din epopeea prieteniei lor.

am citit-o ușor, scrisul e limpede, minimalist (cum spuneam mai sus). deși mi-a fost greu să văd din descrierile de cuvinte peisajele montane reale, am prins ceva din atmosfera diferită, rece, de munte (și de aceea, pun mai multe poze cu autorul mai jos). 

Trebuie să faci ce te-a învățat viața să faci... Când ești foarte tânăr. cine știe, mai poți încă s-o apuci pe alt drum. Dar la un moment dat trebuie să te oprești și să spui: bine, asta sunt în stare să fac, asta nu. Așa că m-am întrebat: și eu? (p. 206)

Nimeni nu se poate ocupa de ceilalți. Să te ocupi de tine însuți e deja o aventură. Bărbatul e făcut să se descurce întotdeauna dacă e priceput, dar dacă se crede prea priceput, sfârșește prin a se distruge. (p. 195)

Iarna muntele nu era făcut pentru oameni și trebuia lăsat în pace. (p. 54)

coperta ediției italiene

sursa

paolo cognetti (sursa)

sursa

colecția nietzsche

#friedrichnietzsche #nietzsche #bookstragram #editurahumanitas

O postare distribuită de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 14 Oct 2017 la 04:51 PDT

„chipul tău, mâine. dans și vis“ de javier marías

javier marías

chipul tău, mâine. 2 dans și vis

 (tu rostro mañana 2 baile y sueño)

 editura polirom, iași, 2011

 traducere de andrei ionescu

 406 pagini broșate

 coperta de radu răileanu

twitterezumat:

totul se află în noi, și nu în afară.

umorul lui javier marías

volumul al doilea al trilogiei (după febră și lance, despre care am scris aici) începe mai lent decât primul, pare mai slab din punct de vedere al plotului, însă ajunge repede la o misiune adevărată: misiunea „discoteca“ - în care povestitorul nostru, jaime/jacobo deza va trebui s-o distreze, într-o discotecă, pe consoarta unui personaj dubios interlop.

doar că pe fir apare personajul-clovn al cărții, un don juan-ul de doi bani, pe numele său rafita de la garza. acesta o suflă pe consoarta în cauză și dispare cu ea, iar povestitorul, dă-i și căută-i pe cei doi, pe sedus și pe sedusă, prin veceurile discotecii.

până la urmă cei doi fugari vor fi găsiți iar răpitorul, rafita de la garza, urmează să plătească cu viața îndrăzneala.

volumul e cel mai plin de umor și cel mai dinamic - javier marías știe să-l construiască, introducând personajul clovn, veșnic nesătul de femei, amuzant prin limbajul său colorat, prin îmbrăcămintea fistichie, ornată cu plasă de păr, cercel de țigan și briliant în buric, ce devine în dansul de pe ring un adevărat bici șfichiuitor.

și, la fel, știe să lege prin ițe numai de el știute întâmplările de primul roman, febră și lance, dar și de romanul oxfordului, și mai cugetă la temele sale, ce se vor prelungi și în al treilea roman al acestei trilogii excelente.

și mai avem amintirile a doi bătrâni despre război și mai ales despre atrocitățile gratuite din războiul civil spaniol - războiul civil spaniol franchist, umbra ce planează din când peste paginile întregii trilogii -, eseuri despre morțile violente ale oamenilor nevinovați, dar mai ales despre cruzimile oamenilor obișnuiți, căci fiecare avem în noi faptele bune și pe cele rele, depinde de împrejurări să iasă la iveală unele sau altele, dar e cumplit când te împăunezi cu cele rele după ce le-ai comis, și nu-ți îndemni conștiința să te facă să taci cu privire la ele.

dar ce să-i faci când fiecare de noi e cuprins de panica narativă de a ieși din anonimat.
când fiecare din noi e convins că poate avea o poveste sau că alcătuiește materia posibilă a unei povești, și e de ajuns ca cineva să o relateze, să se hotărască s-o relateze.

urmează volumul al treilea

coperta ediției spaniole

cărți nou cumpărate

#bookshopping #bookstragram #levtolstoy #levtolstoi #benedictwells #paolocognetti #janinaianosi #ionianosi

O postare distribuită de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 9 Oct 2017 la 11:05 PDT

„aventurile lui huckleberry finn“ de mark twain

mark twain

 aventurile lui huckleberry finn

 (the adventures 

of huckleberry finn)

 ed. pt. liter. univers., buc., 1969

 traducere de petre solomon

 270 de pagini broșate

 coperta de v. socoliuc și m. mănescu

o capodoperă, dar nu pentru mine

stăteam cu conștiința livrescă încărcată că nu citisem această carte nici în copilărie, nici după aia. acum, după ce-am terminat-o, nu mi s-a părut mare lucru.

da, înțeleg că aventurile lui huckleberry finn a intrat în literatura cultă, fiind vorba despre prostia sclaviei, a nedreptății asupra copiilor unor denaturați (cum este tatăl lui huck), despre ceea ce trebuie versus ceea ce e bine, despre istoria (literaturii) statelor unite, despre umanitate și de o perspectivă copilărească, mult mai umanistă decât cea matură - însă nu înțeleg și pace de ce e considerată o mare capodoperă universală - enumerată printre război și pace, doamna bovary, sau în căutarea timpului pierdut.

mi-au plăcut câteva părți:

• scenele lui huckleberry finn cu tom sawyer - când cel din urmă încearcă să organizeze realitatea după lecturile sale de aventuri - ca un mic don quijote.

• de asemenea, începutul - cum vede huckleberry finn educația sa religioasă în familia văduvei douglas și a sorei sale miss watson.

Văduva Douglas m-a înfiat, jurându-mi să facă din mine „un om țivilizat“. Îmi venea tare greu să stau toată vremea în casă, din pricina văduvei care era groaznic de tipicară în tot ce făcea. [...]

Când văduva suna clopoțelul pentru cină, trebuia să dau fuga numaidecât și, odată așezat la masă, n-aveam voie să încep să mănânc: trebuia să aștept până ce văduva, cu bărbia în piept, blagoslovea bucatele, cu toate că nu le lipsea nimica, atâta doar că fiecare fel era gătit în alt vas. Când le pui pe toate într-o strachină, e altceva: se amestecă între ele, se fac mai zemoase și ți-e mai mare dragul să le mănânci.

După cină, văduva își lua cartea și începea să mă dăscălească despre Moise și coșulețul de papură. La-nceput ardeam de nerăbdare să știu ce-i cu el, dar când am aflat că Moise răposase demult, nu m-am mai sinchisit pentru el, pentru că, între noi fie vorba, nu prea mă dau în vânt după ăi morți. [...]

Miss Watson îi tot dădea înainte cu raiul. Așa-i era felul: Când începea să-i tuturie gurița nu era chip s-o oprești. În rai - zicea ea - oamenii n-au altă treabă decât să se plimbe toată ziulica și să cânte la harfă, în vecii vecilor. (pp. 7-9)

însă, marea parte a cărții - fuga lui huck din familia bețivanului de tată-su, călătoria lui pe mississippi în compania sclavului fugar jim, dihonia dintre familia colonelului grangerford și shepherdson (à la romeo și julieta), omorârea moșului bețiv boggs, cei doi șarlatani alias regele și ducele, sau salvarea averii frumoasei domnişoare mary jane - în afară că mi-a descoperit o americă crudă și sălbatică, m-a l[sat indiferent.

ilustrație de edward kemble la ediția a doua 

m-am simțit cam ca atunci când, la școală, trebuia să citesc lecturile obligatorii tâmpite care nu-mi plăceau - gen fefeleaga sau la vulturi - și pe care trebuia să le citesc pentru că trebuia să vorbesc despre ele, să-mi conving profesorii că le-am citit.

și e ciudat faptul că aventurile lui tom sawyer mi-au plăcut mult - deși le-am citit și pe ele mai târziu, pe la 17 ani.

m-am apucat de tot cees nooteboom

beginning nooteboom #bookstragram #favouritewriters #ceesnooteboom

O postare distribuită de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 24 Sep 2017 la 04:26 PDT

„chipul tău, mâine. febră și lance“ de javier marías

javier marías

chipul tău, mâine. 1 febră și lance

 (tu rostro mañana 1 fiebre y lanza)

 editura polirom, iași, 2005

 traducere de andrei ionescu

464 pagini broșate

coperta de radu răileanu

twitterezumat:
purtăm în vene chipul nostru probabil de mâine - iar timpul, ispita și împrejurările duc la înfăptuirea lui.

eseu despre vorbire

vreo 2000 de pagini are trilogia lui javier marías, tradusă complet anul acesta despre extraordinarul nostru hispanist andrei ionescu.

mulțumit că recunosc câteva personaje din tocmai finalizatul roman al oxfordului, sunt de-a dreptul cufundat în proza păstoasă și lipicioasă a spaniolului.

romanul are două părți. prima, febră, este de fapt un prolog ce conține ancora în romanul oxfordului, din care preia anumite personaje, mai ales personajul principal.

totul pornește de la o cină găzduită de bătrânul frate al unui profesor universitar. aici, povestitorul nostru, numit jaime/jacobo deza, intră în legătură cu bertram tupra, ce îi va oferi un post într-o organizație secretă.

ei bine, în partea a doua, ceea ce va face povestitorul este să gloseze pe marginea unor persoane pe care fie le vede în cadrul unor interogatorii, fie cu camera ascunsă: va deveni un „interpret de persoane și traducător de vieți omenești“ - a ascult și a observa și a interpreta și a relata. și iată cum încep să curgă poveștile ipotetice despre oameni, ficțiuni pornind de la realitate.

nu știm - și nici personajul nu știe - ce se întâmplă cu aceste ficțiuni pe care el le pronostichează, însă geniul de povestitor al lui javier marías te face să le citești, pentru că te regăsești și tu puțin, în fiecare. și pe fiecare pagină șade ca o mică pepită ascunsă în piatră câte-un panseu ce te face să te gândești la lume și la propria-ți viață.

sunt vieți narative cu protuberanțe și orori, înșirate ca mărgelele pe un șir, și nu știm unde duce șirul și la ce folosește salba, doar că-ți ia ochii și gândurile ție, cititorule. și te face să treci repede la volumul al doilea. pentru că temele începute aici sunt reluate în următoarele volume - și alcătuiesc astfel un întreg, o lume proprie lui javier marías, făcută din gânduri și din cuvinte.

coperta ediției spaniole

pentru că nu tăcem (și de ce ne este imposibil să tăcem?), și adesea nu știm ce să facem cu ce auzim, pentru că ne afectează mai mult ceea ce se spune decât ceea ce se întâmplă (sau de ce dracu' vorbei îi dăm mai mare importanță decât faptei)?:

Ceea ce se întâmplă nu ne afectează prea mult, sau nu mai mult decât ceea ce nu se întâmplă, dar ne afectează ceea ce se spune (precum și ceea ce se spune despre ceea ce nu se întâmplă), iar ceea ce se spune e fără doar și poate imprecis, înșelător, aproximativ și, în fond, nul, și totuși e singurul lucru care contează, singurul lucru decisiv, care ne răzvrătește sufletul și ne otrăvește și ne face să rătăcim drumul și, cu siguranță, face să se învârtească leneșa și șubreda roată a lumii. (pp. 23-24)

pentru că suntem mai curioși cu privire la trecut și el ne afectează când și cum nici nu gândim, că în loc să ne preocupe prezentul, căutăm corespondențe și cauze cu trecutul și ne chinuim să născocim ipoteze, prin care ne iluzionăm că putem pronostica viitorul - și totul tot prin gânduri transformate în cuvinte. sau...

Nici o situație anterioară nu ne obligă la nimic, nici nu ne osândește să repetăm întocmai purtarea din trecut, și cine a fost ieri mărinimos și viteaz se poate dovedi mâine turnător și la, cine a fost fricos și turnător odată poate fi azi loial și integru, și poate că viitorul ne condiționează și ne obligă mai mult decât trecutul, ceea ce urmează să cunoaștem mai mult decât decât am cunoscut... Și, deopotrivă, totuși, nimic din ceea ce s-a întîmplat nu se șterge niciodată cu totul... (pp. 177-178)

Epoca noastră s-a consacrat prostiei, lucrurilor moderate și de prisos (p. 212)

Vremurile noastre au devenit serbede, fandosite, de-a dreptul habotnice. Nimeni nu vrea să vadă nimic din ceea ce trebuie să vedem, nici nu îndrăznească să privească, cu atât mai puțin să facă un pariu, să riște, să se păzească, să prevadă, să judece... Nimeni nu vrea să știe; iar să știi dinainte, ce să mai vorbim, trezește groază... Pentru orice lucru se cer demonstrații și dovezi; beneficiul îndoielii, ceea ce a fost numit așa, a invadat totul, fără a lăsa un singur loc neocupat, și a ajuns să ne paralizeze, să ne facă de-a dreptul imparțiali, și meticuloși, și naivi, iar în practică idioți, complet nătărăi. (p. 291)

Pentru aproape toți oamenii, dificultățile, limitările lor provin din lipsa de stăruință, din lenea sau mulțumirea lor facilă, precum și din frică. Aproape toată lumea străbate o distanță mică și pune frână, se oprește curând și ia loc și își revine din spaimă și adoarme, iar atunci se zăpăcește. (pp. 334-335)

Mustrările de cuget și căința sinceră nu mai aparțin vremii noastre. (p. 348)

sursa

„romanul oxfordului“ de javier marías

javier marías

romanul oxfordului

(todas las almas)

editura univers, buc., 1999

 trad. tudora șandru-mehedinți

coperta de augustin ioan

toate sufletele

twitterezumat:
repertoar de bârfe cu englezi, cu marginalii filozofice

mai întâi trebuie să spun că, la prima lectură, acum vreo 10 ani, romanul m-a plictisit. acum însă, hotărât să reiau autori favoriți, m-am gândit să-i mai dau o șansă.

• mai întâi am descoperit că obsesiile lui javier marías sunt cam aceleași: moartea, dragostea, coincidențele, pe cale le repetă sub formă de variațiuni - probabil să ne spună că, oricât ar scrie el, temele sunt inefabile. așa cum spune în îndrăgostirile:

E o carte și ceea ce ți se întâmplă în ea ți-e indiferent și uiți îndată ce o termini. Interesante sunt posibilitățile și ideile pe care ni le sugerează și ni le inoculează prin intermediul cazurilor lor imaginare, ni se întipăresc în minte cu mai multă claritate decât întâmplările reale și ținem seama mai mult de ele. (trad. lavinia similaru, îndrăgostirile, editura univers, bucurești, 2015, pp. 120-121)

• mai apoi că titlul original al romanului, „toate sufletele“ (todas las almas) este unul ironic: este numele unui colegiu oxfordian (all souls). dar, cum întreg romanul încearcă să portretizeze trăsături ale oamenilor întâlniți în timpul unui stagiu de profesorat de 2 ani la oxford, poate însemna încercări de portretizare a sufletelor lor. 

• romanul începe nostalgic, însă intră curând de-a dreptul în amintirea personajelor: portarul will care încurcă timpurile, trecutul cu prezentul; o femeie necunoscută din gara didcot; un om cu un câine șchiop pasionat de un scriitor obscur; scriitorul obscur însuși (john gawswort); o florăreasă; cerșetorii dandy de oford; profesorul cromer-blake; profesorul alex dewar inchizitorul imigranților ruși; profesorul (fost spion) toby rylands, specialist în sterne; 

• există și umor burlesc: cum, ca profesor, povestitorul inventează etimologii fanteziste ale cuvintelor spaniole; cum o cină snoabă universitară, high table, devine un fiasco ridicol; cum punga de gunoi poate fi considerată reper al trecerii timpului; cum o anticăreasă are un zâmbet de sugrumător, cum o discotecă se umple de grăsane, ce caută distracție și cum una semi-grăsană îi face un sex oral. 

• însă, dincolo de anecdoticul vieții universitare britanice, autorul încearcă și o poveste de dragoste:

Și, după ce voi fi plecat de aici, ce importanță va avea tot ce se întâmplă acum? N-o să las nici o urmă. Pentru mine e un teritoriu de trecere, dar e vorba despre o trecere suficient de îndelungată pentru a trebuie să-mi scoată în cale o așa-numită iubire în cursul trecerii mele aici. (p. 56)

poveste de dragoste care nu e eviscerată, ba chiar e stinsă brusc, pentru construirea unei alte povești, triste și nostalgice.

coperta ediției originale (1989)

în stilul lui javier marías, povestea este prilej de meditații fluviale pe fraze atent îngrijite, deloc bolovănoase, dar improprii totuși unei lecturi fără răgaz. literatura lui javier marías nu e una propice trenului, ci una de seară; după ce o citești, între veghe și somn, te pui pe câteva gânduri stârnite de cuvinte și te învârți în jurul lor până ce o plăcută amețeală te duce de mână la somn.

• alte citate:

Ne condamnăm veșnic prin ce spunem, nu prin ce facem. Prin ce spunem sau prin ce spunem că facem, nu prin ce spun ceilalți, nici prin ce am făcut. (p. 26)

Adulții din vremea noastră sunt educați - suntem educați - pentru a fi tot copii. Pentru a fi emoționați de întrecerea sportivă și geloși din orice. Pentru a trăi veșnic în alarmă și a vrea totul. Pentru a ne teme și a ne înfuria. Pentru a ne pierde curajul. Pentru a ne supraveghea. Dintre țările noastre, Anglia a fost cea care a urmat cel mai puțin această tendință modernă, și până de foarte curând încă își mai bătea cu plăcere și asprime vlăstarii cei mai fragezi, cu devierile corespunzătoare cunoscute de toată lumea (sexuale) descoperite la cetățenii cei mai respectabili. (p. 75)

alte impresii despre carte am mai găsit doar la mihaela buruiană.

eu am mai scris despre alte romane ale lui javier marías aici:

- inimă atât de albă 

- mâine, în bătălie să te gândești la mine
- îndrăgostirile
- și am mai povestit despre bărbatul sentimental.

javier marías, sursa foto

„îndrăgostirile“ de javier marías

javier marías

îndrăgostirile

 (los enamoramientos)

editura univers, buc., 2015

 traducere de lavinia similaru

 303 pagini broșate

twitterezumat:
să accepți o minciună te ajută să trăiești mai bine decât să scormonești după adevăr.

un volum cu intrigă destul de simplă: povestitoarea, redactor la o editură, se scoală după o noapte de amor și află că iubitul ei discută cu un dubios despre o crimă: chiar e implicat în ea, iar ea îl cunoaște pe cel ucis și pe văduva acestuia.
ce face?

în stilul proustian al lui javier marías, încep digresiunile, frazele ce nu se mai opresc și care te fac pe tine, cititor, să te gândești la aspecte care de obicei sunt atât de comune, că ai uitat demult să te gândești la ele.
sau nu te-ai gândit niciodată.

• de pildă, ce s-ar întâmpla dacă, după ce ești declarat mort, te întorci și familia te-a uitat? (este subiectul povestirii lui balzac colonelul chabert). 

• sau, ce faci dacă descoperi o crimă, pe criminal îl cunoști iar el îți spune că a avut un anumit motiv, care îi scuză oarecum fapta - îl crezi? cercetezi? sau treci peste, să nu distrugi alte vieți?

• de ce ne dorim ca totul să se desfășoare la nesfârșit, iar când ne moare cineva spunem, ca macbeth, trebuia să moară mai târziu (she should have died hereafter)?

• de ce nu ne place să recunoaștem că suntem victimele propriilor noastre povești? și că poveștile altora ne intră în conștiință fără să ne dăm seama și încep să facă parte din noi?

• de ce suntem atât de fragili, de oricine poate să ne anihileze, să ne cucerească și scăpăm de această fragilitate doar dacă lăsăm orice altceva și ne consacrăm doar acestei lupte?

un scriitor dintre cei care merită să le citești cât mai multe cărți, deși unele teme se regăsesc, dar nu avem toți obsesiile noastre de care nu scăpăm? de ce ar fi rău să le sublimăm în cărți?

despre alte romane ale lui javier marías am mai scris aici:

- inimă atât de albă 

- mâine, în bătălie să te gândești la mine 

- și am mai povestit despre bărbatul sentimental.

coperta ediție originale

despre acest roman a mai scris impresii doar ema cojocaru. 

vita contemplativa

#summerbooks

#bookstragram #favouritewriters #javiermarias #turostromañana

O postare distribuită de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 13 Aug 2017 la 04:02 PDT

#summerbooks

coffee night & marías #bookstragram #javiermarias #turostromañana #summerbooks

O postare distribuită de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 5 Aug 2017 la 11:56 PDT

„lupta mea. cartea a treia“ de karl ove knausgård

karl ove knausgård

lupta mea, III: insula copilăriei

(min kamp. tredje bok)

editura litera, bucurești, 2015

traducere de roxana-ema dreve

 508 pagini legate

 coperta de andreea apostol

un volum mult mai slab decât primele două din ciclul lupta mea - (cred că până acum, al doilea e cel mai bun).

pentru că este vorba doar despre copilăria sa pe insula tromøya, în anii '70 ai norvegiei. nimic deosebit, stilul e unul obișnuit, realist, deloc întrerupt - ca în primele - cu mici inserții filozofice sau cu rupturi de timp, care să dea dinamism poveștii.

romanul românesc, despre aceeași perioadă muzici și faze al lui ovidiu verdeș este mult mai bun.

nu rămân decât incursiunile copilului în natură, lecțiile de înot, viața de familie, vizitele la bunici, accesele sale necontrolate de plâns (până târziu), primele experiențe erotice (mai întâi cu reviste porno, apoi cu colegele de școală).

cel mai interesant personaj al cărții este tatăl, profesor de literatură, extrem de sever, care, până la adolescență, prin severitatea sa, îi provoacă copilului o frică de nesuportat. este interesantă impostaza aceasta, asta în contextul volumului întâi, în care îi e prezentată moartea - în alcool și mizerie.

deși slab, nu pot spune că-mi pare rău că l-am citit și nu voi renunța să citesc următoarele trei romane: pe al patrulea tocmai l-am cumpărat.

despre celelalte volume am scris aici:
vol. 1: moartea unui tată
vol.2: un bărbat îndrăgostit

alte impresii despre volum am găsit doar la blogul lui costantin piștea.

coperta ediției în limba engleză

colecția „a treia europă“

one of my beautiful collection from my library: "the third europe" (a soros foundation project) #hermannbroch #svejk #jaroslavhasek #györgykonrád #josephroth #andrejkusniewicz #claudiomagris #ivanklima #atreiaeuropa #bookstragram #personallibrary

O postare distribuită de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 21 Mai 2017 la 12:42 PDT

„friedrich nietzsche & cosima wagner“ de joachim köhler

joachim köhler

friedrich nietzsche &

cosima wagner

ed. paralela 45, pitești, 2003

 traducere de gabriela danțiș

 226 pag broșate

coperta de carmen lucaci

o relație bolnăvivioasă între două spirite puternice

specialist în wagnerianism, biograful neamț joachim köhler nu se poate abține să nu scrie și despre relația dintre filozoful german friedrich nietzsche și familia wagner (richard & cosima).

1. uimitoare mi s-a părut influența culturală a lui richard wagner în occident: una atât de mare, încât persoana deja orgolioasă a compozitorului a capătat proporții uriașe. totul îi era permis, iar cei din jurul său trebuia să fie ca moliile în jurul flăcării - să sfârșească pe altarul operei și personalității lui.

doar că nietzsche avea și alte preocupări și a reușit - cu greu - să se dezlipească, însă aceasta a fost fatal pentru relația lor. dragostea reciprocă s-a transformat în ură, deși influența reciprocă a continuat.

posteritatea a avut grijă mai degrabă de nietzsche: cărțile îi sunt încă citite, însă câte montări ale lui wagner se mai fac azi? cine îi mai citește piesele sau cărțile?

2. m-a mai mirat câtă nevoie aveau de recunoașterea superiorității lor, germanii de atunci! ce nevoie aveau de măreția trecutului, de mituri! cum începea să înflorească antisemitismul (asta dacă nu cumva l-a exagerat autorul cărții)!

bunăoară, cosima wagner avea accese paranoide contra evreilor, ca soțul său, richard wagner: ea notează în jurnal că se temea ca maestrul, precum odinioară „Mântuitorul“, să nu fie ucis de evrei. (p. 109)

întrunire la bayreuth (sursa)

secretul sexual lui nietzsche

după moartea lui wagner, nietzche află despre o scrisoare către un medic prin care richard wagner îl face onanist homosexual (ar fi fost îndrăgostit de erwin rohde și umbla cu paul rée), ceea ce-i provoacă o dorință de răzbunare fulminantă, materializată prin diatribe scriitoricești, atât directe, cât și metaforice, cea mai importantă fiind chiar cartea nietzsche contra wagner. importanța sa ideatică nu e foarte mare, căci e doar un instrument de răzbunare.

scrie nietzsche: „Wagner e bogat în idei rele; dar ce spuneți despre faptul că a schimbat scrisori (chiar cu medicii mei) pentru a-și exprima convingerea că felul meu modificat de a gândi ar fi urmarea unor abateri nefirești, cu trimiteri la pederastie“ (p.180)

foarte frumoasă mi se pare sublimarea frustrărilor sexuale și de putere ale lui nietzsche în metafore poetice și mitologice: el se vedea dionyssos (zeu hermafrodit), iar pe cosima wagner o vedea ca pe ariadna, soția muritoare a acestuia.

în fișa medicală de la sanatoriul de bolnavi mintali din jena, se menționează, sub data de 27 martie 1889, remarca pacientului: „soția mea, cosima wagner, m-a adus aici.“

erwin rohde, carl von gersdorff  și friedrich nietzsche (1871)

alte curiozități despre friedrich nietzsche:

• în ultimii ani ai nebuniei sale, nietzsche era îngrijit de sora sa la weimar, unde neitzscheenii făceau pelerinaje să-l vadă pe filozof. noaptea însă, răsunau „urletele nefericitului“, care-i înspăimântau pe locuitorii de la „Vila Silberblick“ și care se auzeau până în stradă. „De două, trei ori, sunete prelungi, răgușite ca niște gemete, pe care le zlobozise cu toată puterea în noapte“, nota un oaspete în octombrie 1897, „apoi din nou era tăcere.“ Un altul relata despre „sălbaticele urlete deznădăjduite, ca din pieptul unui animal rănit de moarte, care sfâșiau liniștea nopții“. (p. 21)  
• elisabeth, sora lui nietzsche, după moartea filozofului, a falsificat și mințit, a ars documente și a contorsionat adevărul, „ca și cum autorul însuși s-ar fi aflat în ea“: la fel cum cosima wagner a procedat cu opera lui wagner. (p.208) 
• o posibilă interpretare a personajelor din așa grăit-a zarathustra descrie de fapt relația dintre nietzsche și richard wagner: la început, s-a supus, ca spirit ce poartă greul, lui wagner cel puternic: „a îngenuncheat ca o cămilă și a vrut să fie bine încărcat. apoi a scăpat cu fuga, în căutarea propriei voințe, „în pustiul cel mai depărtat“. aici cămila sclavă și-a aruncat povara și s-a transformat în leu. dar ca să devină stăpân, trebuia mai întâi să învingă idolul-„balaur scânteind de aur“. între „tu-trebuie“ al balaurului, el a ales „eu vreau“ al leului.“ (pp. 83-84), cf. așa grăit-a zarathustra, I, 1994, trad. șt. aug. doinaș, pp. 81-82

autorul, joachim köhler (sursa)

eveniment editorial: traducerea „leviatanului“ lui hobbes

editura herald, de obicei specializată în spiritualitate, a umplut un gol editorial prin traducerea uriașei cărți a lui thomas hobbes - una din principalele opere filozofice occidentale - leviatanul. traducerea îi aparține tânărului traducător alexandru anghel, traducător și de david hume și carl sagan.

se cuvin mulțumiri traducătorului, cel puțin pentru efortul său de a traduce câteva sute bune de pagini, din engleza veche, mai ales una filozofică. să lăsăm cititorului să aprecieze calitatea ei.

meritul capodoperei filozofice a lui hobbes din 1651 stă în teoria contractului social și este la fel de celebră ca principele lui machiavelli.