ieri au fost acordate premiile observatorului cultural, după unii, unul dintre cele mai prestigioase din ultimii ani. dacă anul trecut am participat la gală şi mai citisem câte unele dintre cărţile premiate, acum am fost luat prin surprindere. n-am citit nici una.
debut: andrei terian - g. călinescu. a cincea esenţă, editura cartea românească
poezie: alexandru muşina, regele dimineţii, editura tracus arte
critică/ istorie literară/ teorie literară: george ardeleanu, n. steinhardt şi paradoxurile libertăţii, editura humanitas
proză: matei vişniec, sindromul de panică în oraşul luminilor, editura cartea românească
varujan vosganian, cartea şoaptelor, editura polirom
eseu/ memorialistică/ publicistică: marius oprea, şase feluri de a muri, editura polirom
premiul cititorilor: varujan vosganian, cartea şoaptelor
premiul „gheorghe crăciun“ pentru opera omnia: radu cosaşu
nu comentez. am o curiozitate faţă de cartea lui vişniec.
23 martie 2010
o nouă carte a lui philip roth
mi-aduc aminte cum, răsfoind prima carte tradusă la noi de philip roth, complexul lui portnoy prin '98, am rămas siderat de titlurile capitolelor nebun după pizdă sau pur şi simplu laba. citeam deci ceva rar, aşa c-am cumpărat cartea. a fost mişto, tare amuzantă despre un adolescent evreu ce-şi retrăieşte adolescenţa şi tinereţea pe canapeaua unui psihiatru.
de-atunci n-am mai citit nimic de el, deşi harold bloom - un critic/cititor care mie-mi place foarte mult -îl consideră the best writer in america today, alături de delillo, pynchon şi cormac mccarthy.
nici asta n-o citeam dacă n-o primeam de ziua mea de la ciprian. aşa c-am purces. m-aşteptam la acelaşi mişto, dar nu. aceeaşi savoare a povestirii, dar mai aşezată, potrivit înţelepciunii acumulate odată cu vârsta personajului/autorului.
pe scurt, intriga nu e mare lucru: un bătrân scriitor ajunge în new york şi cunoaşte un cuplu. se îndrăgosteşte de femeie. în paralel, din cauza acestei femei cunoaşte şi un biograf obsedat de secretul unui alt scriitor, modelul din tinereţe al bătrânului.
"oare cantitatea de suferinţă alocată unui individ nu este îndeajuns de teribilă şi aşa, fără amplificarea ficţională şi fără a conferi lucrurilor o tărie care în viaţa reală e efemeră şi uneori chiar invizibilă? pentru unii nu. pentru unii - foarte, foarte puţini - această amplificare, apărută şi crescută în mod neclar din nimic, constituie unica lor certitudine, iar netrăitul, presupusul, odată aşternute în întregime pe hârtie, reprezintă o viaţă al cărei înţeles ajunge să conteze cel mai mult." (p.148)
ce mi-a spus mie cartea?:
că atunci când îmbătrâneşti şi nu mai înţelegi lumea care te înconjoară, oricât te-ar trage aţa să petreci tinereşte, e mai bine să te retragi asemenea eremiţilor indieni (în viaţa unui brahman, după etapele formării, şi cea de cap de familie, urma ascetismul) pentru a-ţi pregăti sfârşitul.
mi se pare dramatic personajul lui roth, rupt între dragostea faţă de tânără, infirmităţile vârstei - cancerul de prostată, incontinenţa - şi datoria faţă de vechii prieteni şi faţă de fostul său maestru literar. mi se pare o lecţie pe care să o învăţăm din timp, înainte de-a ajunge acolo.
cam atât. oricum, un roman mai slab decât complexul lui portnoy, dar mult mai bine scris. deh, experienţa!
"sfârşitul e atât de imens, încât e o poezie în sine. nu e nevoie de multă retorică. ajunge s-o afirmi cu simplitate." (p.153)
şi fragmentul de aici.
philip roth, fantoma iese din scenă, editura polirom, iaşi, 2010, 286 pagini, traducere de cristina panaite
coperta de laurenţiu midvichi
22 martie 2010
am plâns fără să râd
marea dinlăuntru
unul dintre cele mai dure filme pe care le-am văzut, mai dur chiar decât scafandrul şi fluturele. şi cred că, pentru demnitatea lor, unor oameni ar trebui să li se permită să moară. într-o societate laică, adaug.
un film bun, cu viziune, cu poezie, cu talent artistic. ca şi primul film de amenábar, agora. nu vreau să spun mai mult, decât că e de văzut de către orice om. câtă vreme e viu. eu am plâns, deci sunt viu.
şi-am aflat că pentru un părinte, un singur lucru e mai greu decât moartea unui fiu: ca fiul să vrea să moară.
20 martie 2010
Tell me why this world is a mess
I thought you always tried your best
Tell me what I’m ought to do
Maybe you should do it too
Tell me why they’re sleeping alone
No house no where to call a home
Tell me what I’m meant to see
Won’t you stop preaching at me
And I wanna see what it’s all about
And I wanna live, wanna give something back
Don’t tell me that it’s over
It’s only just begun
Don’t tell me that it’s over
Or that this song is sung
The song is sung
All the money in the world
Would never slit all the wrongs to right
All the fire in the world
Would never set my heart alive
I dream of a day when it’s all gone away
And the sun is shining bright
I dream of a day when it’s all gone away
But dreams are for night
And I wanna see what it’s all about
And I wanna live, wanna give something back
Don’t tell me that it’s over
It’s only just begun
Don’t tell me that it’s over
Or that this song is sung
The song is sung
Don’t tell that it’s over
Please I’m on my knees I’m beggin you to stop
It’s over please I’m on my knees I’m beggin you to stop
And I wanna see what it’s all about
And I wanna live, wanna give something back
Don’t tell me that it’s over
It’s only just begun
Don’t tell me that it’s over
Or that this song is sung
The song ïs sung
18 martie 2010
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
