"speţa" curtea veche

evident, e trist când o firmă care produce cultură are probleme ce-o ameninţă cu dispariţia.
e trist când o firmă are probleme. pe care trebuie să le rezolve. sau nu.
este o lege a capitalismului, în virtutea căreia există firma.

raţional
nu ştiu care sunt condiţiile sub care "curtea veche" a încheiat contractul de închiriere. nu ştiu care sunt hotărârile instanţei referitoare la imobil. oricum ar fi, trebuie să lăsăm instituţiile care trebuie să rezolve să rezolve.

emoţional
cert este că empatizez cu o editură când se confruntă cu necazuri, în loc să tipărească cărţi. cum nu am empatizat cu o editură când nu s-a comportat profesionist faţă de un autor.

acţiuni
poate ar trebui să facem un miting în faţa poliţiei sau a judecătoriei care nu şi-au făcut treaba. atunci am avea obligaţia să le cerem ceva, în schimbul banilor pe care îi scoatem din buzunarul nostru în buzunarul lor.

despre ce s-a întâmplat ieri aici.

cheia

duncan thaw este un tânăr şcolar. care într-o zi caută o cheie:

cheia era mică şi cu o formă precisă, însă avea o utilizare cu totul generală şi cu totul particulară. odată găsită, ar rezolva orice problemă: astmul, temele, timiditatea faţă de kate caldwell, teama de războiul atomic; cheia ar face tot ce e dureros, inutil şi greşit să devină plăcut, armonios şi bun.*

şi duncan o caută prin biblioteci, pe stradă, pe-o hârtie adusă de vânt, şoptită de vreun necunoscut.


nu asta căutăm cu toţii, cheia? - fie c-o numim credinţă, ideologie, căsnicie, politică, destin.

în romanul lui lewis carroll, alice găseşte cheia, dar cocoţată sus, pe masa transparentă, iar ea e prea mică s-o ajungă...


__________________
* alasdair gray, lanark, editura polirom, iaşi, 2008, traducere de magda teodorescu, p. 220 pagini

imaginile aparţin autorului, alasdair gray, de aici.

flashmob cu cititori la curtea veche

azi, la ora 14:00. detalii aici.

prima carte?

- leapşă de la adrian ciubotaru -

păi să fi fost abecedarul?
sau poate poveştile nemuritoare pe care le ştiam pederost?
poate imensele poveşti ale asiei sau ale românilor adunate de ispirescu?
mă gândesc la nişte cartonate ca atlasele poveşti ilustrate tot pentru ispirescu...
să fi fost mărgica albastră a mariei kruger?
sau povestirile istorice almaşiene...
poveştile lui creangă - cinci pâni chiar şi-acum îmi face poftă...

dar primul roman de-a-devăratelea fu cei trei muşchetari ai lui dumas, pus în mână de fratele meu blajin acum, pusese ediţia aia de la editura tineretului în mâna întregului carter ploieştean ceauşist malu' roşu ajunsese ferfeniţită ;i n-o mai am, am luat alta într-un volum pe care n-am mai recitit-o, a dreacu' milady cum îl sedusese pe temniceru' ăla ce dragoste mare pe gasconul d'artagnan şi pe madame bonacieux - asta ca să-şi facă puştimea referat.

şansa de-a avea părinţi cumpărători de cărţi şi-un frate-mpătimit
şi neşansa de-a uita care-a fost oare prima carte, de unde se vede că prima carte nu-i ca prima dragoste :(

leapşa e la liber... :)

avem paie-n cap cu toţii

unde mergem, tata?

dacă nu v-aţi gândit cum ar fi să fiţi tatăl unui copil handicapat, ei bine, scriitorul jean-louis fournier s-a gândit. ba mai mult, şi-a imaginat cum ar fi să ai nu unul, ci chiar doi copii handicapaţi.

dincolo de primul şoc al unei asemenea ipoteze, scriitorul oferă în romanul unde mergem, tata? ceea ce caut eu în fiecare roman, adică o perspectivă cu totul nouă, a vieţii, a gândirii, a morţii. mai precis, una optimistă, chiar amuzantă, vizavi de pacostea (dublă) ce i se poate întâmpla oricui. iar această persectivă - mai ales în lumea corectitudinii politice - şochează. cu alte cuvinte, scriitorul francez aduce normalitatea.

un exemplu:
într-o emisiune teve, tatăl celor doi copii handicapaţi - matei şi toma - povesteşte cum şi copiii lui îl fac să râdă atunci când fac prostii:
când un copil se murdăreşte cu cremă de ciocolată, toată lumea râde; dacă e un copil handicapat, nu mai râde nimeni. copilul acesta n-o să facă niciodată să râdă pe nimeni, n-o să vadă niciodată feţe care se uită la el şi râd...
la difuzare, faza cu râsul e tăiată. argumentul realizatorilor: "trebuie să ne gândim la părinţi. i-ar putea şoca." (p.37)

alte situaţi amuzante au rolul să ne pună în faţă realitatea aşa cum e ea, şi să ne scoată din cap paiele îndesate de alţii chiar şi nouă.

ce răspunzi când eşti întrebat la magazinul de jucării - pentru ce vârstă să fie jucăria? - iar fiul tău are 11 ani, dar mintea de 2?
ce faci de Crăciun, când copiii nu pot înţelege de Isus şi Moşul?
ce meserie te gândeşti să aibă mai încolo?
ce visează aceşti copii când dorm?
dacă le pui ochelari, te poţi gândi că într-o zi ar putea citi?
s-ar putea vreodată bărbieri singuri?
te-ai gândi vreodată să-i arunci pe fereastră? sau să-i gâtui ca pe nişte pisoi?
la zoo, ce faci când, obişnuiţi să îmbrăţişeze pe toată lumea, se reped să sărute tigrii?
în ce fel te mai raportezi la Dumnezeu ce te-a categorisit cu aşa "daruri"?
etc.

când vorbim de copii handicapaţi, luăm un aer de circumstanţă, ca şi când vorbim despre o catastrofă. măcar o dată, aş vrea să încerc să vorbesc despre voi zâmbind. m-aţi făcut să râd, şi nu întotdeauna involuntar.

producător, scenarist şi regizor, autorul jean-louis fournier a primit pentru umorul, cultura si francheţea acestui roman premiul femina în 2008. o mare surpriză literară pentru mine! chiar mi-ar fi plăcut să traduc eu romanul, dar am aflat că e în curs de apariţie la editura nemira.

jean-louis fournier, où on va, papa?, editura stock, paris, 2010, 145 pagini

o altă carte cu idioţi aici.