cutremurul lui radu mazăre

am plecat azi într-o plimbare prin constanţa pustie de frig şi ceaţă, să văd marea - conform unui ritual pe care mi-l impun la fiecare vizită şi pe care, din păcate, nu-l respect întotdeauna.

aproape de piaţa ovidiu, am dat peste un peisaj cutremurător - ruine şi mizerie, chiar pe bulevardul principal al oraşului, tomis.

în uniunea europeană a anului 2011.

 

din clădirea de mai sus îmi luam, în clasa a 9-a, gogoşi calde. 

clădire abandonată, cu gunoaie într-însa.

oare pentru plăcere vizuală, se pot da niscaiva şpăgi? eu mă ofer.

frumoasa şi bestia

nu ştiu ce m-a făcut să scot din bibliotecă şi să recitesc colecţionarul, al doilea roman în preferinţele mele fowles (să vedem dacă ghiciţi care e primul), poate pentru că mi-am adus brusc aminte că "am ţinut" mai mult cu personajul negativ (bestia), decât cu cel pozitiv (frumoasa).

după 18 ani de apariţie a traducerii, m-aştept să ştiţi ce se-ntâmplă: îndrăgostit de o studentă la arte, un tânăr funcţionar o răpeşte şi-o ţine încuiată în subsolul unei case câteva luni, doar ca să fie în preajma ei. ea, ca un fluture prins în ac, după chin, moare. 

interesant mi se pare faptul că, paradoxal, mi s-a părut simpatic personajul masculin, răpitorul. dar nu pentru că şi eu sunt bărbat şi-mi place să fac femeile să sufere, nu. ci prin faptul că acesta alege captivitatea, cel mai greu mod de a avea aproape femeia iubită. şi mai e interesant faptul că, de fapt, cel robit e el - îi face femeii toate capriciile, îi dedică tot timpul, ba încearcă s-o-nţeleagă, deşi-i este inferior - şi nu ea. ea până la urmă moare - şi scapă - însă el trebuie s-o ia de la capăt. romanul e emoţionant şi prin faptul că ambele personaje sunt tineri, cu speranţe şi planuri, într-o anglie a anilor '60.

precum ştiţi, romanul e tăiat în două: jumătate e punctul lui de vedere, jumătate - şi cea mai pasionantă - al ei. iată câteva panseuri de-ale fetei captive, miranda:

noi, bărbaţii, continuăm mereu să ne îndrăgostim. devenim iar de douăzeci de ani şi suferim tot ca la douăzeci de ani. poate în clipa de faţă par foarte raţional, dar nu mă simt astfel. când ţi-am auzit vocea la telefon, eram gata să fac pe mine de emoţie. sunt un bătrân îndrăgostit. un personaj de comedie burlescă. foarte banal şi nici măcar amuzant. (p.276)

trebuie să trăieşti cu seriozitate. nu te duci la filme proaste chiar dacă te atrag, nu citeşti ziare de duzină, nu asculţi emisiuni stupide la radio sau la televiziune, nu-ţi iroseşti timpul pălăvrăgind despre lucruri neînsemnate. îţi foloseşti viaţa (p.180)

criticii îşi bat gura vorbind de virtuozitate tehnică. jargonul lor n-are absolut nici un sens. arta e crudă. poţi să ascunzi o crimă folosind cuvinte. dar pictura este ca o fereastră cu vederea directă până în străfundul inimii tale. tu nu ai făcut aici decât să construieşti o mulţime de ferestruici spre o inimă plină de tablourile altor pictori la modă. (p.200)

unii ar putea spune: "eşti o picătură într-un ocean; faptul că îţi încalci principiile este tot o minusculă picătură, n-ar avea nici o importanţă". dar tot răul din lume s-a adunat din minuscule picături. e o prostie să consideri picăturile lipsite de importanţă. micile picături sunt la fel de importante ca întregul ocean. (p.302)


lectură obligatorie!


john fowles, colecţionarul (the collector), editura univers, bucureşti, 1993, traducere de mariana chiţoran, 366 pagini
coperta de dan stanciu

romanul e reeditat la polirom şi a fost ecranizat în 1965 - imdb (vezi mai jos trailerul.)
alte păreri despre carte pe colţul colecţionarului, pe joc secund, iar alte fragmente alese pe agonia.

când trailerul e mai bun ca filmul

bună! ce faci?

imdb

nu înţeleg şi pace de ce trebuie să mă entuziasmez - cum am văzut că o fac unii - că iată, s-a renunţat la filmele pentru premii şi ura! avem şi noi filme pentru public. un fel de s-avem şi noi faliţii noştri. de parcă nu ne-am fi chinuit atât amar de ani cu monstruozităţile lui sergiu nicolaescu.

singurele merite ale filmului, după mine, sunt scenografia şi imaginea - planurile, contraplanurile, poziţia camerei etc. şi ţâţele danei voicu. atât. povestea e cusută cu aţă albă - doi soţi "se cunosc" în acelaşi timp pe chat şi... divorţează. un pianist îşi prinde degetele într-o cursă de şoareci ş.a. toate poantele bune se numără pe degete şi încap în trailer. colac peste pupăză, titrarea "romantică" a gândurilor e albă pe alb de nu vezi nimic. şi toate astea, peste o oră jumate.

mesajul filmului? pe chat e altfel decât în viaţă. iar un film prost e tot prost, că-i pentru premii, că-i pentru public.

revista studenţilor economişti

revista este unproiect aser (asociaţia studenţilor economişti din bucureşti românia) şi o citesc pentru prima dată - online se găseşte aici.

am o impresie foarte bună despre revistă, pot spune că are informaţii mult mai utile, scrise mult mai concis decât multe alte reviste "profesioniste" ai căror redactori iau bani grei pentru ceea ce scriu, cu toate că scriu prost.

în Aserţiunea, subiectele sunt tare atractive, deşi sunt adresate studenţilor. m-au atras, evident, subiectele culturale, sunt recomandări de filme sensibile - ale georgianei chicheanu - (marea dinlăuntru, finding neverland, scafandul şi fluturele), de spectacole, de cărţi. chiar de posturi teve - evident, tvr cultural - recomandat de laura boitan.

un articol foarte frumos despre florile de cireş are renata plopeanu - cine mai scrie azi despre florile de cireş?

există chiar câteva tehnici de time management (floriana boldojan) - una bună pe care o aplic şi eu de 5 ani este renunţatul la teve (câştig astfel 28 de ore / săptămână).
un interviu (de mihaela pântea) cu diana simion, studentă româncă la richmond international university of london care vrea să se întoarcă în românia (!) 

se mai vorbeşte despre diplomaţie,
despre cum se distrau oamenii în criza din anii '30. 

nu mi-au plăcut articolele superficiale despre social media (de andreea cristache) şi cel despre antreprenoriat (de loredana buta). citindu-le, nu rămâi cu nimic consistent, măcar să fi fost tratate pro şi contra.

una peste alta, o surpriză tare plăcută, din partea tinerilor studenţi aseişti!
BRAVO!

dragoste pierdută

vârsta inocenţei
am văzut de vreo câteva ori ecranizarea lui martin scorsese cu minunata michelle pfeiffer, nepotrivitul daniel day-lewis şi ingenua winona ryder.  însă nu citisem romanul, câştigător în 1921 a premiului pulitzer.

şi cum mi-era dor de un roman mai cuminte, mai clasic, am luat din bibliotecă editarea din 1994 de la univers şi m-am lăsat dus de începuturile moderne ale societăţii americane, mai bine zis ale new york-ului secolului 19 (că tot citesc un alt roman, cu new york-ul secolului 20).

aici este vorba despre 4 personaje principale: new york-ul, tânărul newland archer, logodnica sa, may welland şi iubita, ellen olenska. 

new york-ul anilor 187- este un oraş-copil, în creaţie, cu multe mahalale din case de lemn din mijlocul cărora răsar uriaşe case în stil colonial care uimesc prin opulenţă. new york-ul a fost întotdeauna o comunitate de negustori şi nu există aici mai mult de 3 familii care se pot pretinde de viţă nobilă, în adevăratul sens al cuvântului. (p.46) este un oraş dominat de gura lumii, de prejudecăţi şi de prostie: nu "se făcea" să ajungi prea devreme la operă. apoi ceea ce "se făcea" şi ce "nu" juca un rol la fel de covârşitor în new york-ul lui newland archer, ca şi spaimele inexplicabile insuflate de totemuirle misterioase, ce hotărâseră cu mii de ani în urmă soarta strămoşilor săi. (p.8)

biblioteca autoarei de la the mount

newland archer este un tânăr de familie bună, bogat, care e avocat din plictiseală. se simţea net superior acestor specimene alese ale lumii bune din new york, citise poate mai mult, meditase mai mult, şi poate umblase mai mult prin lume decât oricare altul dintre ei. (p.11) vrea să se căsătorească c-o femeie altfel decât celelalte, pe care s-o formeze, însă dă de o gâsculiţă conformistă. dragostea o întâlneşte la vara logodnicei, prea moderna ellen. dar ellen nu e pentru americani, nici chiar pentru newland. astfel că ellen îi refuză avansurile de om însurat şi îl lasă c-un amor la distanţă. ce-i mai rămâne lui newland? nu să lupte, nu să ucidă, ci să renunţe, lăsându-şi doar o amintire în inimă: îi durase în inima lui un loşor sacru, unde o aşezase la loc de cinste, alături de gândurile şi dorinţele lui cele mai tainice. încet-încet, adevărata lui viaţă ajunsese să se desfăşoare numai acolo. (p.231) aşa încât, americanul nu e eroul din atâtea filme, ci un tânăr care renunţă la dragoste pentru căsătorie - o uniune plicticoasă determinată de interese materiale şi sociale, pe care ignoranţa, pe de o parte, şi făţărnicia, pe de alta, o împiedică să se destrame. (p.42)

ellena olenska este femeia "scandaloasă", dar superioară societăţii din care provine. de exemplu, "scandalizează" familia coborând din pachebot cu un văl negru de doliu cu aproape 20 de centimetri mai scurt decât al cumnatelor ei! de exmplu, ăşi lasă bătrânul soţ şi fuge cu amantul tânăr. ea nu e făţarnică, ci doar vrea să trăiască şi să fie fericită: oare nimeni nu vrea să afle adevărul aici, domnule archer? cât de singur poţi să fii în mijlocul acestor oameni, care de fapt nu-ţi pretind decât să te prefaci! (p.70) dar are şi limite - dacă fericirea ei înseamnă nenorocirea altora, alege până la urmă să plece. la paris. pentru mame, orice femeie care făcea imprudenţa să iubească "nelegitim" era în mod necesar lispită de scrupule, intrigantă, iar bietul bărbat - naiv - se lăsa prins neputincios în mrejele ei. (p.87)

casa autoarei de la the mount

edith wharton e o scriitoare uimitoare. are momente de ironie tandră faţă de generaţia părinţilor ei, ştie să "muşte" fin, iar crâmpeiele de romantism sunt memorabile:

mâna ei întârzia într-a lui şi, în timp ce trăsura trecu hurducăind peste puntea de scânduri spre bac, el se aplecă şi, deschizând nasturii mănuşii cafenii şi strâmte, îi sărută palma ca pe o icoană sfântă. (p.251) 

totul este la locul lui dar, faţă cu cinismul şi tâmpenia societăţii, n-ai cum să nu te-nfiori şi să te înfurii. pe scrupuloşii conformişti care doar ei ştiu ce e bine şi ce e rău, pe oamenii slabi care se lasă-n voia lor, pe cei tari care aleg să plece, să nu-şi piardă viaţa puţină pe care-o au. 

nu e nici o diferenţă cu timpurile de acum.

edith wharton, vârsta inocenţei (the age of innocence), ed. univers, buc, 1994, trad. sanda retinschi, 317 pagini

coperta de vasile socoliuc