lorgean theatre strikes again!

a doua oară după 2 ani (despre prima experienţă am scris aici), un spaţiu privat devenit, timp de o piesă de teatru, spaţiu public.

piesa, monoloagele vecinului, - scrisă şi interpretată de laurenţiu bănescu (one man show) susprinde al naibii de bine, câteva perspective - prin ochii a câtorva personaje - ale societăţii româneşti de azi - pensionarul, revoltatul, liceanul de cartier, patronul... 
pe muzică de subcarpaţi.

o experienţă foarte amuzantă, bine scrisă şi foarte bine jucată.
laurenţiu bănescu e de urmărit!

pictură ritmică

pe peretele scării interioare ce duce spre locuinţa/atelierul pictorului român vasile mureşan, aka murivale, e o pictură imensă, ce nu se poate să nu-ţi atragă atenţia.

la ráu máma spálă rúfele cu máiul să se-aúdă şí în cér, îmi recită murivale, şi îmi povesteşte despre mama lui care spală rufele la rău, la bistriţa năsăud, le bate cu maiul, apoi le usucă la soare. şi-mi mai arată alături un alt tablou întunecat, ca un fel de diptic. dar nu-mi desprind ochii de la primul. 

nu mă satur de norii ce-acoperă linguşitor cerul gălbui
nu mă satur de râul topit în pământ deasupra căruia silueta mamei bate şi bate şi bate şi bate cu tunete infime

nu mă satur de petele colorate ale satului care stau în centru mândre că sunt personaj principal - deşi casa cu mov se vede mai bine
copacul din stânga urmăreşte totul şi vrea să spună ceva
pe când cei doi plopi vor să dispară timid
- iar totul şade parcă pe umerii bătrânei care nu-şi dă seama de nimic, şi bate şi bate şi bate.

un mic poem în culori.

apoi furtuna:

mă duce lesne cu gândul la toledo-ului de el greco, unde locul caselor e luat de rufele întinse.

paraliteratură? kitsch? sau pur şi simplu - o carte bună?

literatură adevărată sau un mutantă?

un mix anormal de literatură poliţistă + roman popular + bestseller?

în ciuda acestor încadrări critice - ce ne mai place să categorisim! - am auzit de la o mulţime de tineri cititori - unii cu lecturi solide! - că e cel mai cool roman pe care l-au citit în viaţa lor.

aşa că am pus din nou mâna şi ochii pe el, pe numele trandafirului, măcar că proaspătul cimitir din praga a intrat de curând în bibliografia snobilor.

ce anume face ca acest roman să entuziasmeze la modul absolut?

să fie erudiţia? să fie intriga poliţistă? să fie citatele-n latină? să fie epoca? să fie filozofia? să fie ironia?

eu zic că toate-odată. iar talentul lui eco - în cazul acestui roman - constă în mixajul perfect.

umberto eco nu e, de fapt, un romancier profund, autentic, ci-i doar un semiolog ce-şi fabrică o strategie bine pusă la punct de fabricat mistere. marin mincu spune că esteticului (de scriitor "adevărat"), eco îi opune sapienţialul (de scriitor "fals"). eu însumi categoriseam undeva acest roman kitsch. nu neg ceea ce-am scris atunci, însă acum, la această nouă lectură, am descoperit  un mesaj esenţial al cărţii care ţine de viziune. iar viziunea, după mine, o au doar marii scriitori:

aceea că în mijlocul atâtor raţionamente şi jocuri şi metafore şi enigme - întreg romanul - stă intuiţia, contingentul, întâmplătorul:

ocupându-se de ascunzişuri din care poete ieşi fie binele, fie răul, înţeleptul are dreptul şi datoria să folosească un limbaj obscur, lămurit doar pentru cei deopotrivă cu el (p.94); de a şti dacă metaforele şi jocurile de cuvinte, şi enigmele, care par născocite de poeţi pentru simpla plăcere, nu ne ajută să raţionăm asupra lucrurilor într-un chip nou şi surprinzător (p.87)

iar la final, înţeleptul / gugliermo / eco constată că în univers nu există nici un raţionament (p.489), iar legătura universală care pune lucrurile în ordine (p.208) nu este decât intuiţia omului simplu. cu alte cuvinte, înţelepciunea e păcăleală, romanul însuşi e păcăleală, dreptatea o are doar cititorul, chiar şi cel mai needucat.

o dreptate teribil de plăcută!

iar cele de mai sus nu reprezintă un adevăr, iar dacă este, chipul adevărului trebuie deformat pentru ca noi să nu devenim sclavii propriilor noastre născociri (p.488) - religii, teorii, pasiuni, bloguri, cărţi.

umberto eco, numele trandafirului (il nome della rosa), editura polirom, iaşi, 2004, ed.4, traducere de florin chiriţescu, 513 pagini

coperta: autor neprecizat

saitul autorului aici.

care e cultura angajaţilor români?

şefii români consideră că angajaţilor români le e teamă să întrebe ca să nu pară proşti şi suferă de scenarită şi adoră să bârfească.

probabil că suntem crescuţi să credem că ne pricepem la toate şi că înţelegem din prima totul. iar dacă întrebăm, ceilalţi ne consideră proşti.

implicarea politicului şi lipsa competenţei sunt probabil cauzele de a crede că totul se întâmplă din raţiuni oculte, conspiraţii şi jocuri de putere. 

despre bârfă, ce să mai comentez?

în perioada 2009-2011 compania result development a realizat o cercetare pe 110 manageri români din 35,5% companii naţionale si 64,5% multinaţionale.

trei coranice

cuvioşia nu stă în a vă întoarce feţele spre răsărit sau spre apus, ci cuvios e acela care crede în allah şi în ziua de apoi, în îngeri, în carte şi în profeţi, dă din avere - în pofida iubirii pentru ea - rudelor, orfanilor, sărmanilor, călătorului, cerşetorilor şi pentru răscumpărarea robilor, îşi împlineşte rugăciunea (as-salat), dă dania (az-zahat), cei care ţin legământul, dacă s-au legat, cei care sunt răbdători la nenorocire, la rău şi în momentele de primejdie. aceştia sunt evlavioşii cu adevărat, aceştia sunt cei cu frică (al-mu'taqun)! (2,177)

averea şi copiii sunt podoaba vieţii lumeşti, însă lucrurile care rămân sunt faptele bune ce vor avea la domnul tău mai bună răsplată (18,46)

pe cea care preacurveşte şi pe cel care preacurveşte biciuiţi-i pe fiecare cu câte o sută de lovituri. (24,2)

***, coranul cel sfânt, editura islam, 1999, traducere de liga islamică şi culturală din românia