10 000 de euro pentru un scriitor român

în ciuda plângerilor scriitorilor români că fac muncă patriotică de douăjde ani încoace, o asociație privată, asociația casa de cultură, a înființat un premiu, pe numele lui "augustin frățilă" de 10 000 de euro pentru un roman publicat anul trecut în românia. cu alte cuvinte, un scriitor publicat anul trecut poate trăi decent (visul oricărui român, decența) pentru a scrie din nou. poate un nou roman, care va fi la rândul lui publicat, apoi premiat și el...

au sărit câteva voci, ca la români, care contestă un așa concurs. motivul principal? calitatea, zice-se. deși sunt 3 critici profesioniști care fac selecția, mai există 20 de blogări (publicul) care vor alege la final din ultimele 5 romane. ce caută publicul acolo? ce caută cititorul obișnuit la un așa toptan de bani? ce caută criticii acolo? n-au niscaiva interese? cum e cu retipărirea romanului? n-o fi vreo șmecherie de marketing acolo?

să tot stai și să te-ntrebi. să cauți nod în papură, să te vaiți ba că n-avem roman, că ba n-avem literatură, că ba n-avem scriitori, dar mai ales ba că n-avem bani!

să-i lăsăm pe cârcotași și să ne bucurăm că un roman românesc e premiat cu 10 000 de euro. iar juriul nu-i de colo: alex ștefănescu, dan c. mihăilescu, daniel cristea enache, apoi 20 de blogări (din care am acceptat și eu să fac parte), mulți onorabili, cum ar fi cei pe care-i cunosc - micawber, ionuca, rontziki, costi piștea, dan-liviu boeriu, victor kapra.

cum anume se participă la concurs? citiți aici.

dorința mea e numai una: ca premiul cel mare să reprezinte şi o operă de valoare.

mult succes și sper să nu-mi pierd timpul cu 5 cărți proaste. 

"pe chei" de elia kazan

pe chei 
 (on the waterfront) 
 columbia pictures 1954 
regia elia kazan
imdb
TRAILER

nu-ți fă griji pentru adevăr, fă-ți griji pentru tine!

așa îi spune tânărul terry malloy gagicii lui. amândoi sunt implicați în lupta mafiei (implicate în sindicat) cu lucrătorii de pe chei. el de partea răului, ea, de partea victimelor.

pe întreg, filmul este despre mafia îmburghezită versus oamenii muncii nedreptățiți și despre alegerile fiecăruia - de partea cui alegem să fim. sau...

fata: which side are you with? 

băiatul: me? i'm with me, terry. 

pentru mine, însă, filmul este despre Metodă, stilul liber actoricesc în care actorii își dau drumul propriei lor memorii afective.

un joc cu mănușă în parc, o privire în pământ, un gest de lehamite într-o mașină, ruperea unei ațe din haină, - fac din marlon brando (cel puțin) unul dintre cei mai mari actori dintotdeauna, iar pe regizor, unul dintre cei care au știut într-un mod perfect ce să ceară de la actorii filmelor sale.

pf! conscience... that stuff can drive you nuts!

băiatul: - o să ne mai vedem?
fata: - pentru ce?
băiatul: - nu știu, zice și dă din umeri, continuând să mestece gumă.
moment de tăcere, cât el o soarbe cu privirea.
fata: - mă îndoiesc.
băiatul încheie cu un sunet neinteligibil, în mestecat de gumă și se-ndepărtează repede, ca și cum nu-i pasă. poate c-a zis, bine atunci, dar nu vom ști niciodată.

și un cadru fain, în care capitalistul e ca un diavol înaintea intrării în infern:

o seară tango

librăria kretzulescu mi-a făcut o surpriză astă seară. am mers la joia lingurițelor și am aterizat în mijlocul a zeci de persoane de sex feminin - toate înfierbântate de muzica tangoului argentinian. chiar pe locul unde săptămâna trecută șezuse sfătos pleșu.

acum însă, toate elementele au contribuit la o atmosferă străină, una amețită de melodii de tango, zbuciumată de dans tot tango, aromată de ceai mate (desigur mai soft decât cel argentinian) și ascultată cu lecturi de carte. ca să fiu mai specific, a cântat și dansat trupa volver, a oferit ceai bernschutz & co și s-a citit din cartea iustinei irimia ultimul tango la buenos aires. evident că era și avon pe-acolo, dar exclusiv pentru femei.

pot să spun că tare mi-a plăcut. 

1. am aflat că ceaiul mate este foarte amar și se bea pentru bună înțelegere și dispoziție între oameni - am băut și eu pentru prima oară (și nu e foarte diferit de ceaiul verde fără zahăr).

2. mi-am confirmat faptul că rețeta infailibilă pentru a da gata o femeie e s-o dansezi tango - toate femeile și fetele dimprejur erau nemișcate, vrăjite, cu inima în gât la ritmul trupurilor și încolăcitul de picioare ale dansatorilor. unele se urcaseră sus, la etajul librăriei, pentru savurare.

poate odată mă voi apuca să-nvăț și eu tango sud-american.

spuma zilelor de boris vian

spuma zilelor, o poveste dulcegăroasă

boris vian 

 spuma zilelor

(l'écume des jours)

 editura humanitas bucurești, 2003

 traducere de sorin mărculescu

  173 de pagini broșate

coperta: ioana dragomirescu mardare

entuziasmul majorităţii cititorilor în faţa acestui mic roman este desigur provocat de metaforele, care-l inundă. metafore şi artificii literare care îi conferă o frumuseţe fantastică, cu luciri de bijuterie. 

pe manifestul suprarealist ce milita pentru vis şi pe jocul dezinteresat al gândirii libere, boris vian construieşte în spuma zilelor pe un univers real, viziunea sa fantastică, pe nucleul unei poveşti de dragoste între doi tineri.

astfel, la vian, tuberculoza este un crin care creşte în piept, un apartament se micșorează la dimensiunile unei cutii, norii se zdrobesc pe caldarâm, pianococteilul produce băuturi din muzică, un iepure cyborg în miniatură cacă pastile, caltaboșul țipă, oamenii ucid cu smulgători de inimi, șoarecii deretică prin casă...

mă întreb dacă, epurate de toate acestea, romanul nu e unul banal - despre un tânăr obsedat de cultul lui jean sol partre, și un altul care vrea să se îndrăgostească, despre un bucătar proletar și monden totodată, despre o fată al cărei rol e doar să poarte numele unei melodii de duke ellington, apoi să moară încet.

pentru că, în afară de aceste artificii fantastice, nu i-am găsit cărții nici o miză, cum are, de pildă fantasticul la bulgakov, cortázar sau dino buzzati. este doar o lectură plăcută, poetică, dar fără esențele liricului, născută dintr-o joacă livrească a unui autor deștept.
așadar, un roman ce m-a prins, dar nu m-a dus nicăieri. l-aș putea asemăna cu haruki murakami.

o altă părere la costi. sorin mărculescu, în prefața primelor două ediții de la editura univers vede mult mai mult decât mine, aici.

să vă-mpărtășesc mai bine melodia lui ellington de la nunta celor doi eroi:

muzici și faze de ovidiu verdeș

muzici și faze, un excepțional roman românesc

ovidiu verdeș 

 muzici și faze 

 editura aula, brașov, 2003 

ediția a ii-a revăzută și adăugită 

376 de pagini broșate 

coperta de dan zbarcea

scriu de-abia cum despre romanul acesta, deși l-am terminat cred că acum o lună. am vrut să-mi mai treacă din entuziasmul aproape nemăsurat. iar acum, când am reluat de veghe în lanul de secară - de data asta în engleză, cum numai așa poate fi citit ca să-și păstreze prospețimea - am realizat că cele două se aseamănă bine cu romanul american. deși entuziasmul s-a mai răcit, nu s-a micșorat defel.

fără îndoială, muzici și faze este unul dintre cele mai bune apărute după 1990 şi mă mir că nu se discută despre, nu este recomandat, nu figurează pe liste de lectură, pe bloguri. sunt reeditate și se bucură de apreciere romane contemporane despre aceeași perioadă - uimitor, se vorbește chiar despre invitaţie la vals, o dulcegărie kitsch, ca de roman perpetuu al adolescenței - dar de cartea asta, ba.

cum spune colegul micawber aici, "publicarea la edituri mai degrabă discrete şi zgomotul produs de grupul gălăgios al ego-iştilor de la Polirom au avut darul de a fura prim-planul acestei cărţi care ar fi meritat o recunoaștere mai largă printre cititorii de literatură română contemporană."

în primul rând, romanul poate fi savurat din plin, datorită limbajului argotic, de anii '70, dar nu din acela cumințel de Liceenii, ci real, de parcă scriitorul, cu reportofonul, ca odinioară stendhal cu oglinda, a înregistrat toate conversațiile liceenilor, inclusiv cele din gând.

dar nu e numai asta. ci este vorba despre ceea ce-i mai reușește scriitorului, să reînvie o anumită stare adolescentină, petrecută în indiferent ce fel de lume. pare întâmplător că toate se petrec în comunismul lui ceaușescu, când pepsi se vinde pe sub tejghea, kentanele sunt socotite lux de contrabandă, iar idealul libertății e o vacanță la mamaia.

personajul principal, un licean frumos, constantin aka tinuț, fiu de medici, locuiește într-un bloc din apropierea academiei militare. suprema fericire este să asculte muzică americană la un magnetofon - doors, deep purple, a.c.d.c., floyd -, să stea întins în camera lui și să fumeze. "nenorocirea" apare odată cu hari, gagica venită mai nou în liceu, care-l tulbură cu tupeul ei. e prima lui fată, dar nu e prea îndrăgostit, și la început flirtează și tachinează doar de ochii lumii.

serile de cartier, în care tineretul are propriile locuri de fumat, bârfit sau agățat, schimbul de discuri de vinil originale, oracolele, prieteniile băiețești și cele colegiale, chindiile de aniversare, trupe rock alcătuiesc toate universul lui tinuț - universul adolescenții lui și al tuturor. nu cred că am mai citit o carte românească la fel de bună despre adolescență - nici la cezar paul bădescu, nici la t.o. bobe, nici la frații florian, nici chiar la cărtărescu. 

mare lucru nu înțelegeam, da' unele faze erau mișto: îmi plăcea când săruta dan căpitan de plai pamântu' patriei și mă înnebuneam după ursan, fiindcă era păros și dormea cu capu' direct pe buzdugan. altele le pricepeam total aiurea, da' mi se năzăreau diverse chestii și tot era mișto: vidra era un fel de hidră de apă dulce, și lăpușneanu cineva care își spăla mașina și face clăbuci. moțoc, tipul boierului lacom și intrigant, era un fel de păsăroi moțat, budulea taichii - un cățel gras, care se gudura prin praf, și budai deleanu erau doi tipi în spaniola: buda y deleanu. în loc de "sobieski" auzeam "soviețchi" si mă gîndeam la timbrele cu "Sputnik" din clasoru' meu; alea pe care mi le cumpăra bunica-mea în plicuri, de la poștă, și cele mai frumoase erau unele lunguiețe, din dubai. mama lui nică din "amintiri din copilărie" mințea de înghețau apele, și "humulești" nu era un sat de oameni vrednici și gospodari; mie mi se părea ca-i un verb: ce mă humulești atîta la cap!? erau și chestii absurde, la care mă ofticam: cum putea "lanțul să-ncovoaie un cap" și ce-i aia "de ești tu acela, nu-ți sînt mamă eu!"? cel mai mult îmi plăcea "O scrisoare pierdută", fiindcă bunică-mea începea câte un nume, așa, cu puncte-puncte, ca să completeze elevele, și atunci răspundeam și eu, în cor: zaharia traha...? nache! agamiță danda...? NACHE! prefectul ștefan tipă...? la care, până să facă elevele "tescu", eu: NACHEEE!!! și - uraaa! uraaa! victorie! - mă sculam de pe scaun și făceam ture în juru' mesei, de nebun. (p.314)

romanul se citeşte cu pasiune, nu-ţi mai vine să-l laşi. o asemenea ar fi trebuit reeditată periodic, deşi ea poate fi descărcată electronic (pdf) în condiții destul de ok, de aici.

alte păreri la micawber, reader, iar un interviu cu autorul aici.

__________________________________________________________________