twitterezumat:
în lupta cu răul, idealismul iese victimă.
 |
william faulkner
sanctuar
(sanctuary)
editura univers, bucureşti, 1996
traducere de mircea ivănescu
223 pagini broşate
coperta de vasile socoliuc
|
e ceva cu faulkner ăsta!
e al doilea roman de faulkner pe care îl încep, primul a fost absalom, absalom. l-am abandonat pentru că mi-amintesc că mă scosese din minţi. nu am făcut-o însă cu sanctuar, deşi şi aici scriitorul american m-a zăpăcit în cel mai clar sens al cuvântului.
intrigat de proaspăt apăruta
carte despre faulkner a lui mircea mihăieşi (cine mai citeşte astăzi faulkner, darmite o carte despre?), mi-am amintit că ar trebui să revin la un autor nu prea popular, însă subiect de studiu în mii de cărţi, la care şi volumul criticului român se adaugă, modest sau nu.
de ce tocmai sanctuar?
motivele pentru care am ales sanctuar?
- în primul rând pentru că are numai 212 pagini;
- apoi pentru că faulkner însuşi declară că a scris romanul pentru că a vrut să câştige şi el ceva bani;
- pentru că e scris pe gustul cititorului american obișnuit - înregistrând de aceea un record de popularitate.
unii critici nu-l numără printre capodopere, poate pentru că e vorba despre traficanţi de alcool, curve şi beţivi. însă se înscrie cu onoare - ca numărul patru, după sartoris,
zgomotul și furia și
pe patul de moarte - în ciclul mitologicului ţinut yoknopatawpha.
ceva anume
personajele, la început schițate, m-au amețit.
nu prea am înțeles cine e, ce caută acolo și care sunt raporturile lor unul cu altul. părea că
ceva anume îi aduce acolo unde ajung, că
ceva anume îi face să facă ceea ce fac. dar m-am lăsat în vraja gesturilor lor neexplicate, observate acut, ca într-
un film mut: fiecare intră şi iese din încăperi, unul pe lângă altul, unul după altul, unul cu altul, nici unul parcă nu-şi găseşte locul, aleargă cu maşina, face accidente, pleacă, vine. pentru ca - drept răsplată pentru cititorul răbdător - încet-încet, istoriile lor să se dezvăluie puţin câte puţin.
acest
ceva anume m-a făcut să merg mai departe. un
ceva anume m-a făcut să-mi spun că un fir tainic leagă toate aceste întâmplări şi personaje, iar dacă acest fir momentan îţi scapă, până la urmă ți se va descoperi, nu se poate s-o țină atât, trebuie să existe motive pentru care
personajele se mişcă atât de haotic prin fața ta, pe foaie.
de asemenea, citisem în
cartea lui baricco cum trebuie citit faulkner:
pentru a pătrunde alături de cărțile sale, de ce avem nevoie? de a fi citit mai multe cărţi.
într-un anume sens, avem nevoie să stăpânim întreaga istorie a
literaturii: avem nevoie să stăpânim limba literară, să fim obişnuiţi cu
anomalia timpului lecturii, să fim aliniaţi la un anumit gust şi la o
anumită idee de frumuseţe care, de-a lungul timpului, s-au edificat în
cadrul tradiţiei literare. există oare ceva exterior în raport cu
civilizaţia cărţilor de care să avem nevoie pentru a întreprinde
călătoria cu pricina? mai nimic. dacă nu ar exista nimic altceva decât
cărţile, atunci cărţile lui faulkner ar fi, în fond, cât se poate de inteligibile. (p.79)
william faulkner la 20 de ani (sursa)
a trebuit să ajung la capitolul 18 (pagina 91 a ediţiei citate), ca romanul să mi se impună.
o
domnişoară, fiică de judecător -
temple drake (despre care va fi vorba şi în recviem pentru o călugăriţă) -, după ce va fi fost violată într-un hambar, cu un cocean, de către impotentul popeye, e sechestrată de acesta în bordelul obezei miss reba, la memphis. felul cum vede domnişoara temple bordelul -
întreaga încăpere avea un aspect încărcat, prăfuit, decent; în oglinda văluroasă a unui dulap ieftin lăcuit, ca într-o apă stătătoare, păreau să adaste fantomele stinse ale unor gesturi voluptoase şi pofte moarte (p.104) -, felul cum se obişnuieşte aceasta cu violurile şi cu sexul cu alţi bărbaţi sub ochii - neimpotenţi - ai lui popeye constituie o adevărată
ucenicie a răului. astfel că, atunci când vicioasa domnişoară va trebui să depună mărturie în favoarea unui nevinovat, ea minte iar nevinovatul e condamnat, apoi ucis prin linşaj.
mai există un personaj -
horace benbow - avocatul care se opune rânduielii lumii, părăsindu-şi soţia, iubindu-şi fiica vitregă (o nimfetă
avant la lettre?), apărând gratis un condamnat la moarte pentru omor şi îngrijind de femeia acestuia şi de copilul ei bolnav. este omul pătruns de idealuri şi de dorinţa a face ceea ce e drept. nu-i iese mai nimic, şi se întoarce la plictisitoarea-i soţie.
după ce am închis cartea
după ce am închis cartea, am rămas cu gustul amar al ratării faptelor bune în favoarea celor rele.
sanctuarul lui faulkner este
unul al răului şi toate personajele - chiar şi cele pozitive - vin să-şi aducă prinosul. poate sanctuarul e lumea întreagă, sau poate e doar ţinutul romanului faulknerian. dar apoi mi-am amintit câteva personaje secundare, care - după părerea mea - sunt sarea şi piperul romanului.
există bătrânul surdo-mut pap, care se plimbă ca un spectru prin decorul unui conac în ruină, senatorul clarence snopes, iubitor de târfe negre, vărul senatorului, virgil snopes şi prietenul său fonzo ce nimeresc să locuiască la bordel, fără s-o ştie, micuţa belle (nimfeta) martoră doar cu chipul vârât într-o poză:
tresări deodată. parcă de bunăvoie, fotografia se clintise, alunecând puţin din poziţia ei nesigură acolo, sprijinită de carte. imaginea deveni confuză în lumină, aşa cum se răsfrângea pe tăblie, ceva odată ştiut, văzut acum prin apele clătinate, chiar dacă mai departe limpezi. privea imaginea aceasta familiară cu un fel de oroare şi disperare reţinută, privea acum o faţă deodată îmbătrânită în păcat, mai bătrână decât avea el însuşi să fie vreodată, o faţă mai mult tulbure decât senină, privea în ochi mai mult tainic decât blâzi. întinzând mâna spre ea, o răsturnă pe birou şi atunci încă o dată fata îl privi îngândurată, tandră, din spatele măştii ţepene a gurii fardate, contemplând mai departe ceva de dincolo de umărul lui. (pp.112-113)
____________________________________________________________________
