„aventurile lui huckleberry finn“ de mark twain

mark twain

 aventurile lui huckleberry finn

 (the adventures 

of huckleberry finn)

 ed. pt. liter. univers., buc., 1969

 traducere de petre solomon

 270 de pagini broșate

 coperta de v. socoliuc și m. mănescu

o capodoperă, dar nu pentru mine

stăteam cu conștiința livrescă încărcată că nu citisem această carte nici în copilărie, nici după aia. acum, după ce-am terminat-o, nu mi s-a părut mare lucru.

da, înțeleg că aventurile lui huckleberry finn a intrat în literatura cultă, fiind vorba despre prostia sclaviei, a nedreptății asupra copiilor unor denaturați (cum este tatăl lui huck), despre ceea ce trebuie versus ceea ce e bine, despre istoria (literaturii) statelor unite, despre umanitate și de o perspectivă copilărească, mult mai umanistă decât cea matură - însă nu înțeleg și pace de ce e considerată o mare capodoperă universală - enumerată printre război și pace, doamna bovary, sau în căutarea timpului pierdut.

mi-au plăcut câteva părți:

• scenele lui huckleberry finn cu tom sawyer - când cel din urmă încearcă să organizeze realitatea după lecturile sale de aventuri - ca un mic don quijote.

• de asemenea, începutul - cum vede huckleberry finn educația sa religioasă în familia văduvei douglas și a sorei sale miss watson.

Văduva Douglas m-a înfiat, jurându-mi să facă din mine „un om țivilizat“. Îmi venea tare greu să stau toată vremea în casă, din pricina văduvei care era groaznic de tipicară în tot ce făcea. [...]

Când văduva suna clopoțelul pentru cină, trebuia să dau fuga numaidecât și, odată așezat la masă, n-aveam voie să încep să mănânc: trebuia să aștept până ce văduva, cu bărbia în piept, blagoslovea bucatele, cu toate că nu le lipsea nimica, atâta doar că fiecare fel era gătit în alt vas. Când le pui pe toate într-o strachină, e altceva: se amestecă între ele, se fac mai zemoase și ți-e mai mare dragul să le mănânci.

După cină, văduva își lua cartea și începea să mă dăscălească despre Moise și coșulețul de papură. La-nceput ardeam de nerăbdare să știu ce-i cu el, dar când am aflat că Moise răposase demult, nu m-am mai sinchisit pentru el, pentru că, între noi fie vorba, nu prea mă dau în vânt după ăi morți. [...]

Miss Watson îi tot dădea înainte cu raiul. Așa-i era felul: Când începea să-i tuturie gurița nu era chip s-o oprești. În rai - zicea ea - oamenii n-au altă treabă decât să se plimbe toată ziulica și să cânte la harfă, în vecii vecilor. (pp. 7-9)

însă, marea parte a cărții - fuga lui huck din familia bețivanului de tată-su, călătoria lui pe mississippi în compania sclavului fugar jim, dihonia dintre familia colonelului grangerford și shepherdson (à la romeo și julieta), omorârea moșului bețiv boggs, cei doi șarlatani alias regele și ducele, sau salvarea averii frumoasei domnişoare mary jane - în afară că mi-a descoperit o americă crudă și sălbatică, m-a l[sat indiferent.

ilustrație de edward kemble la ediția a doua 

m-am simțit cam ca atunci când, la școală, trebuia să citesc lecturile obligatorii tâmpite care nu-mi plăceau - gen fefeleaga sau la vulturi - și pe care trebuia să le citesc pentru că trebuia să vorbesc despre ele, să-mi conving profesorii că le-am citit.

și e ciudat faptul că aventurile lui tom sawyer mi-au plăcut mult - deși le-am citit și pe ele mai târziu, pe la 17 ani.

m-am apucat de tot cees nooteboom

beginning nooteboom #bookstragram #favouritewriters #ceesnooteboom

O postare distribuită de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 24 Sep 2017 la 04:26 PDT

„chipul tău, mâine. febră și lance“ de javier marías

javier marías

chipul tău, mâine. 1 febră și lance

 (tu rostro mañana 1 fiebre y lanza)

 editura polirom, iași, 2005

 traducere de andrei ionescu

464 pagini broșate

coperta de radu răileanu

twitterezumat:
purtăm în vene chipul nostru probabil de mâine - iar timpul, ispita și împrejurările duc la înfăptuirea lui.

eseu despre vorbire

vreo 2000 de pagini are trilogia lui javier marías, tradusă complet anul acesta despre extraordinarul nostru hispanist andrei ionescu.

mulțumit că recunosc câteva personaje din tocmai finalizatul roman al oxfordului, sunt de-a dreptul cufundat în proza păstoasă și lipicioasă a spaniolului.

romanul are două părți. prima, febră, este de fapt un prolog ce conține ancora în romanul oxfordului, din care preia anumite personaje, mai ales personajul principal.

totul pornește de la o cină găzduită de bătrânul frate al unui profesor universitar. aici, povestitorul nostru, numit jaime/jacobo deza, intră în legătură cu bertram tupra, ce îi va oferi un post într-o organizație secretă.

ei bine, în partea a doua, ceea ce va face povestitorul este să gloseze pe marginea unor persoane pe care fie le vede în cadrul unor interogatorii, fie cu camera ascunsă: va deveni un „interpret de persoane și traducător de vieți omenești“ - a ascult și a observa și a interpreta și a relata. și iată cum încep să curgă poveștile ipotetice despre oameni, ficțiuni pornind de la realitate.

nu știm - și nici personajul nu știe - ce se întâmplă cu aceste ficțiuni pe care el le pronostichează, însă geniul de povestitor al lui javier marías te face să le citești, pentru că te regăsești și tu puțin, în fiecare. și pe fiecare pagină șade ca o mică pepită ascunsă în piatră câte-un panseu ce te face să te gândești la lume și la propria-ți viață.

sunt vieți narative cu protuberanțe și orori, înșirate ca mărgelele pe un șir, și nu știm unde duce șirul și la ce folosește salba, doar că-ți ia ochii și gândurile ție, cititorule. și te face să treci repede la volumul al doilea. pentru că temele începute aici sunt reluate în următoarele volume - și alcătuiesc astfel un întreg, o lume proprie lui javier marías, făcută din gânduri și din cuvinte.

coperta ediției spaniole

pentru că nu tăcem (și de ce ne este imposibil să tăcem?), și adesea nu știm ce să facem cu ce auzim, pentru că ne afectează mai mult ceea ce se spune decât ceea ce se întâmplă (sau de ce dracu' vorbei îi dăm mai mare importanță decât faptei)?:

Ceea ce se întâmplă nu ne afectează prea mult, sau nu mai mult decât ceea ce nu se întâmplă, dar ne afectează ceea ce se spune (precum și ceea ce se spune despre ceea ce nu se întâmplă), iar ceea ce se spune e fără doar și poate imprecis, înșelător, aproximativ și, în fond, nul, și totuși e singurul lucru care contează, singurul lucru decisiv, care ne răzvrătește sufletul și ne otrăvește și ne face să rătăcim drumul și, cu siguranță, face să se învârtească leneșa și șubreda roată a lumii. (pp. 23-24)

pentru că suntem mai curioși cu privire la trecut și el ne afectează când și cum nici nu gândim, că în loc să ne preocupe prezentul, căutăm corespondențe și cauze cu trecutul și ne chinuim să născocim ipoteze, prin care ne iluzionăm că putem pronostica viitorul - și totul tot prin gânduri transformate în cuvinte. sau...

Nici o situație anterioară nu ne obligă la nimic, nici nu ne osândește să repetăm întocmai purtarea din trecut, și cine a fost ieri mărinimos și viteaz se poate dovedi mâine turnător și la, cine a fost fricos și turnător odată poate fi azi loial și integru, și poate că viitorul ne condiționează și ne obligă mai mult decât trecutul, ceea ce urmează să cunoaștem mai mult decât decât am cunoscut... Și, deopotrivă, totuși, nimic din ceea ce s-a întîmplat nu se șterge niciodată cu totul... (pp. 177-178)

Epoca noastră s-a consacrat prostiei, lucrurilor moderate și de prisos (p. 212)

Vremurile noastre au devenit serbede, fandosite, de-a dreptul habotnice. Nimeni nu vrea să vadă nimic din ceea ce trebuie să vedem, nici nu îndrăznească să privească, cu atât mai puțin să facă un pariu, să riște, să se păzească, să prevadă, să judece... Nimeni nu vrea să știe; iar să știi dinainte, ce să mai vorbim, trezește groază... Pentru orice lucru se cer demonstrații și dovezi; beneficiul îndoielii, ceea ce a fost numit așa, a invadat totul, fără a lăsa un singur loc neocupat, și a ajuns să ne paralizeze, să ne facă de-a dreptul imparțiali, și meticuloși, și naivi, iar în practică idioți, complet nătărăi. (p. 291)

Pentru aproape toți oamenii, dificultățile, limitările lor provin din lipsa de stăruință, din lenea sau mulțumirea lor facilă, precum și din frică. Aproape toată lumea străbate o distanță mică și pune frână, se oprește curând și ia loc și își revine din spaimă și adoarme, iar atunci se zăpăcește. (pp. 334-335)

Mustrările de cuget și căința sinceră nu mai aparțin vremii noastre. (p. 348)

sursa

„romanul oxfordului“ de javier marías

javier marías

romanul oxfordului

(todas las almas)

editura univers, buc., 1999

 trad. tudora șandru-mehedinți

coperta de augustin ioan

toate sufletele

twitterezumat:
repertoar de bârfe cu englezi, cu marginalii filozofice

mai întâi trebuie să spun că, la prima lectură, acum vreo 10 ani, romanul m-a plictisit. acum însă, hotărât să reiau autori favoriți, m-am gândit să-i mai dau o șansă.

• mai întâi am descoperit că obsesiile lui javier marías sunt cam aceleași: moartea, dragostea, coincidențele, pe cale le repetă sub formă de variațiuni - probabil să ne spună că, oricât ar scrie el, temele sunt inefabile. așa cum spune în îndrăgostirile:

E o carte și ceea ce ți se întâmplă în ea ți-e indiferent și uiți îndată ce o termini. Interesante sunt posibilitățile și ideile pe care ni le sugerează și ni le inoculează prin intermediul cazurilor lor imaginare, ni se întipăresc în minte cu mai multă claritate decât întâmplările reale și ținem seama mai mult de ele. (trad. lavinia similaru, îndrăgostirile, editura univers, bucurești, 2015, pp. 120-121)

• mai apoi că titlul original al romanului, „toate sufletele“ (todas las almas) este unul ironic: este numele unui colegiu oxfordian (all souls). dar, cum întreg romanul încearcă să portretizeze trăsături ale oamenilor întâlniți în timpul unui stagiu de profesorat de 2 ani la oxford, poate însemna încercări de portretizare a sufletelor lor. 

• romanul începe nostalgic, însă intră curând de-a dreptul în amintirea personajelor: portarul will care încurcă timpurile, trecutul cu prezentul; o femeie necunoscută din gara didcot; un om cu un câine șchiop pasionat de un scriitor obscur; scriitorul obscur însuși (john gawswort); o florăreasă; cerșetorii dandy de oford; profesorul cromer-blake; profesorul alex dewar inchizitorul imigranților ruși; profesorul (fost spion) toby rylands, specialist în sterne; 

• există și umor burlesc: cum, ca profesor, povestitorul inventează etimologii fanteziste ale cuvintelor spaniole; cum o cină snoabă universitară, high table, devine un fiasco ridicol; cum punga de gunoi poate fi considerată reper al trecerii timpului; cum o anticăreasă are un zâmbet de sugrumător, cum o discotecă se umple de grăsane, ce caută distracție și cum una semi-grăsană îi face un sex oral. 

• însă, dincolo de anecdoticul vieții universitare britanice, autorul încearcă și o poveste de dragoste:

Și, după ce voi fi plecat de aici, ce importanță va avea tot ce se întâmplă acum? N-o să las nici o urmă. Pentru mine e un teritoriu de trecere, dar e vorba despre o trecere suficient de îndelungată pentru a trebuie să-mi scoată în cale o așa-numită iubire în cursul trecerii mele aici. (p. 56)

poveste de dragoste care nu e eviscerată, ba chiar e stinsă brusc, pentru construirea unei alte povești, triste și nostalgice.

coperta ediției originale (1989)

în stilul lui javier marías, povestea este prilej de meditații fluviale pe fraze atent îngrijite, deloc bolovănoase, dar improprii totuși unei lecturi fără răgaz. literatura lui javier marías nu e una propice trenului, ci una de seară; după ce o citești, între veghe și somn, te pui pe câteva gânduri stârnite de cuvinte și te învârți în jurul lor până ce o plăcută amețeală te duce de mână la somn.

• alte citate:

Ne condamnăm veșnic prin ce spunem, nu prin ce facem. Prin ce spunem sau prin ce spunem că facem, nu prin ce spun ceilalți, nici prin ce am făcut. (p. 26)

Adulții din vremea noastră sunt educați - suntem educați - pentru a fi tot copii. Pentru a fi emoționați de întrecerea sportivă și geloși din orice. Pentru a trăi veșnic în alarmă și a vrea totul. Pentru a ne teme și a ne înfuria. Pentru a ne pierde curajul. Pentru a ne supraveghea. Dintre țările noastre, Anglia a fost cea care a urmat cel mai puțin această tendință modernă, și până de foarte curând încă își mai bătea cu plăcere și asprime vlăstarii cei mai fragezi, cu devierile corespunzătoare cunoscute de toată lumea (sexuale) descoperite la cetățenii cei mai respectabili. (p. 75)

alte impresii despre carte am mai găsit doar la mihaela buruiană.

eu am mai scris despre alte romane ale lui javier marías aici:

- inimă atât de albă 

- mâine, în bătălie să te gândești la mine
- îndrăgostirile
- și am mai povestit despre bărbatul sentimental.

javier marías, sursa foto

„îndrăgostirile“ de javier marías

javier marías

îndrăgostirile

 (los enamoramientos)

editura univers, buc., 2015

 traducere de lavinia similaru

 303 pagini broșate

twitterezumat:
să accepți o minciună te ajută să trăiești mai bine decât să scormonești după adevăr.

un volum cu intrigă destul de simplă: povestitoarea, redactor la o editură, se scoală după o noapte de amor și află că iubitul ei discută cu un dubios despre o crimă: chiar e implicat în ea, iar ea îl cunoaște pe cel ucis și pe văduva acestuia.
ce face?

în stilul proustian al lui javier marías, încep digresiunile, frazele ce nu se mai opresc și care te fac pe tine, cititor, să te gândești la aspecte care de obicei sunt atât de comune, că ai uitat demult să te gândești la ele.
sau nu te-ai gândit niciodată.

• de pildă, ce s-ar întâmpla dacă, după ce ești declarat mort, te întorci și familia te-a uitat? (este subiectul povestirii lui balzac colonelul chabert). 

• sau, ce faci dacă descoperi o crimă, pe criminal îl cunoști iar el îți spune că a avut un anumit motiv, care îi scuză oarecum fapta - îl crezi? cercetezi? sau treci peste, să nu distrugi alte vieți?

• de ce ne dorim ca totul să se desfășoare la nesfârșit, iar când ne moare cineva spunem, ca macbeth, trebuia să moară mai târziu (she should have died hereafter)?

• de ce nu ne place să recunoaștem că suntem victimele propriilor noastre povești? și că poveștile altora ne intră în conștiință fără să ne dăm seama și încep să facă parte din noi?

• de ce suntem atât de fragili, de oricine poate să ne anihileze, să ne cucerească și scăpăm de această fragilitate doar dacă lăsăm orice altceva și ne consacrăm doar acestei lupte?

un scriitor dintre cei care merită să le citești cât mai multe cărți, deși unele teme se regăsesc, dar nu avem toți obsesiile noastre de care nu scăpăm? de ce ar fi rău să le sublimăm în cărți?

despre alte romane ale lui javier marías am mai scris aici:

- inimă atât de albă 

- mâine, în bătălie să te gândești la mine 

- și am mai povestit despre bărbatul sentimental.

coperta ediție originale

despre acest roman a mai scris impresii doar ema cojocaru. 

vita contemplativa

#summerbooks

#bookstragram #favouritewriters #javiermarias #turostromañana

O postare distribuită de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 13 Aug 2017 la 04:02 PDT

#summerbooks

coffee night & marías #bookstragram #javiermarias #turostromañana #summerbooks

O postare distribuită de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 5 Aug 2017 la 11:56 PDT

„lupta mea. cartea a treia“ de karl ove knausgård

karl ove knausgård

lupta mea, III: insula copilăriei

(min kamp. tredje bok)

editura litera, bucurești, 2015

traducere de roxana-ema dreve

 508 pagini legate

 coperta de andreea apostol

un volum mult mai slab decât primele două din ciclul lupta mea - (cred că până acum, al doilea e cel mai bun).

pentru că este vorba doar despre copilăria sa pe insula tromøya, în anii '70 ai norvegiei. nimic deosebit, stilul e unul obișnuit, realist, deloc întrerupt - ca în primele - cu mici inserții filozofice sau cu rupturi de timp, care să dea dinamism poveștii.

romanul românesc, despre aceeași perioadă muzici și faze al lui ovidiu verdeș este mult mai bun.

nu rămân decât incursiunile copilului în natură, lecțiile de înot, viața de familie, vizitele la bunici, accesele sale necontrolate de plâns (până târziu), primele experiențe erotice (mai întâi cu reviste porno, apoi cu colegele de școală).

cel mai interesant personaj al cărții este tatăl, profesor de literatură, extrem de sever, care, până la adolescență, prin severitatea sa, îi provoacă copilului o frică de nesuportat. este interesantă impostaza aceasta, asta în contextul volumului întâi, în care îi e prezentată moartea - în alcool și mizerie.

deși slab, nu pot spune că-mi pare rău că l-am citit și nu voi renunța să citesc următoarele trei romane: pe al patrulea tocmai l-am cumpărat.

despre celelalte volume am scris aici:
vol. 1: moartea unui tată
vol.2: un bărbat îndrăgostit

alte impresii despre volum am găsit doar la blogul lui costantin piștea.

coperta ediției în limba engleză

colecția „a treia europă“

one of my beautiful collection from my library: "the third europe" (a soros foundation project) #hermannbroch #svejk #jaroslavhasek #györgykonrád #josephroth #andrejkusniewicz #claudiomagris #ivanklima #atreiaeuropa #bookstragram #personallibrary

O postare distribuită de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 21 Mai 2017 la 12:42 PDT

„friedrich nietzsche & cosima wagner“ de joachim köhler

joachim köhler

friedrich nietzsche &

cosima wagner

ed. paralela 45, pitești, 2003

 traducere de gabriela danțiș

 226 pag broșate

coperta de carmen lucaci

o relație bolnăvivioasă între două spirite puternice

specialist în wagnerianism, biograful neamț joachim köhler nu se poate abține să nu scrie și despre relația dintre filozoful german friedrich nietzsche și familia wagner (richard & cosima).

1. uimitoare mi s-a părut influența culturală a lui richard wagner în occident: una atât de mare, încât persoana deja orgolioasă a compozitorului a capătat proporții uriașe. totul îi era permis, iar cei din jurul său trebuia să fie ca moliile în jurul flăcării - să sfârșească pe altarul operei și personalității lui.

doar că nietzsche avea și alte preocupări și a reușit - cu greu - să se dezlipească, însă aceasta a fost fatal pentru relația lor. dragostea reciprocă s-a transformat în ură, deși influența reciprocă a continuat.

posteritatea a avut grijă mai degrabă de nietzsche: cărțile îi sunt încă citite, însă câte montări ale lui wagner se mai fac azi? cine îi mai citește piesele sau cărțile?

2. m-a mai mirat câtă nevoie aveau de recunoașterea superiorității lor, germanii de atunci! ce nevoie aveau de măreția trecutului, de mituri! cum începea să înflorească antisemitismul (asta dacă nu cumva l-a exagerat autorul cărții)!

bunăoară, cosima wagner avea accese paranoide contra evreilor, ca soțul său, richard wagner: ea notează în jurnal că se temea ca maestrul, precum odinioară „Mântuitorul“, să nu fie ucis de evrei. (p. 109)

întrunire la bayreuth (sursa)

secretul sexual lui nietzsche

după moartea lui wagner, nietzche află despre o scrisoare către un medic prin care richard wagner îl face onanist homosexual (ar fi fost îndrăgostit de erwin rohde și umbla cu paul rée), ceea ce-i provoacă o dorință de răzbunare fulminantă, materializată prin diatribe scriitoricești, atât directe, cât și metaforice, cea mai importantă fiind chiar cartea nietzsche contra wagner. importanța sa ideatică nu e foarte mare, căci e doar un instrument de răzbunare.

scrie nietzsche: „Wagner e bogat în idei rele; dar ce spuneți despre faptul că a schimbat scrisori (chiar cu medicii mei) pentru a-și exprima convingerea că felul meu modificat de a gândi ar fi urmarea unor abateri nefirești, cu trimiteri la pederastie“ (p.180)

foarte frumoasă mi se pare sublimarea frustrărilor sexuale și de putere ale lui nietzsche în metafore poetice și mitologice: el se vedea dionyssos (zeu hermafrodit), iar pe cosima wagner o vedea ca pe ariadna, soția muritoare a acestuia.

în fișa medicală de la sanatoriul de bolnavi mintali din jena, se menționează, sub data de 27 martie 1889, remarca pacientului: „soția mea, cosima wagner, m-a adus aici.“

erwin rohde, carl von gersdorff  și friedrich nietzsche (1871)

alte curiozități despre friedrich nietzsche:

• în ultimii ani ai nebuniei sale, nietzsche era îngrijit de sora sa la weimar, unde neitzscheenii făceau pelerinaje să-l vadă pe filozof. noaptea însă, răsunau „urletele nefericitului“, care-i înspăimântau pe locuitorii de la „Vila Silberblick“ și care se auzeau până în stradă. „De două, trei ori, sunete prelungi, răgușite ca niște gemete, pe care le zlobozise cu toată puterea în noapte“, nota un oaspete în octombrie 1897, „apoi din nou era tăcere.“ Un altul relata despre „sălbaticele urlete deznădăjduite, ca din pieptul unui animal rănit de moarte, care sfâșiau liniștea nopții“. (p. 21)  
• elisabeth, sora lui nietzsche, după moartea filozofului, a falsificat și mințit, a ars documente și a contorsionat adevărul, „ca și cum autorul însuși s-ar fi aflat în ea“: la fel cum cosima wagner a procedat cu opera lui wagner. (p.208) 
• o posibilă interpretare a personajelor din așa grăit-a zarathustra descrie de fapt relația dintre nietzsche și richard wagner: la început, s-a supus, ca spirit ce poartă greul, lui wagner cel puternic: „a îngenuncheat ca o cămilă și a vrut să fie bine încărcat. apoi a scăpat cu fuga, în căutarea propriei voințe, „în pustiul cel mai depărtat“. aici cămila sclavă și-a aruncat povara și s-a transformat în leu. dar ca să devină stăpân, trebuia mai întâi să învingă idolul-„balaur scânteind de aur“. între „tu-trebuie“ al balaurului, el a ales „eu vreau“ al leului.“ (pp. 83-84), cf. așa grăit-a zarathustra, I, 1994, trad. șt. aug. doinaș, pp. 81-82

autorul, joachim köhler (sursa)

eveniment editorial: traducerea „leviatanului“ lui hobbes

editura herald, de obicei specializată în spiritualitate, a umplut un gol editorial prin traducerea uriașei cărți a lui thomas hobbes - una din principalele opere filozofice occidentale - leviatanul. traducerea îi aparține tânărului traducător alexandru anghel, traducător și de david hume și carl sagan.

se cuvin mulțumiri traducătorului, cel puțin pentru efortul său de a traduce câteva sute bune de pagini, din engleza veche, mai ales una filozofică. să lăsăm cititorului să aprecieze calitatea ei.

meritul capodoperei filozofice a lui hobbes din 1651 stă în teoria contractului social și este la fel de celebră ca principele lui machiavelli.

„friedrich nietzsche“ de ivo frenzel

ivo frenzel

friedrich nietzsche

editura teora, bucurești, 1997

 traducere de carmen oniți

 175 pagini broșate

coperta de valentin tănase

o monografie rowolt - scurtă și bună

deși friedrich nietzsche scria în ecce homo că „una sunt eu, alta sunt cărțile mele“, cunoașterea vieții filozofului ajută la înțelegerea filozofiei sale.

cum anume fiul unui preot a ajuns să fie capul de pod al criticii moderne a creștinismului? cum anume un profesor de filologie clasică a ajuns unul dintre întemeietorii filozofiei moderne? cum anume un spirit liber și independent a ajuns să înnebunească și să moară îngrijit de sora sa?

profesorul ivo frenzel structurează viața lui nietzsche în 4 etape, de câte zece ani:

1. cei zece ani de educație și formare: de la intrarea la liceul pforta și ultimul semestru la leipzig
2. zece ani de profesorat la universitatea din basel
3. cei zece ani de la renunțarea la catedră din cauza bolii, dedicate promenadelor și creației
4. cei zece ani de nebunie

curiozități:

• a început să-și scrie memoriile încă din școală;
• voia să se însoare doar din interes - ca să-l îngrijească cineva: a avut 2 variante: olandeza mathilde trampedach și rusoaica lou salomé;
• în armată a căzut de pe cal și a fost lăsat la vatră, apoi s-a înrolat în războiul franco-prusac și s-a îmbolnăvit de dizenterie;
• în sistemul universitar pe care nietzsche-l acuza de îngustime, acesta a fost promovat profesor la 24 de ani, încă dinainte de-a da doctoratul, doar pe baza articolelor filologice scrise, fără examene sau formalități;
• banii îi erau asigurați dintr-o pensie de 3000 de franci pe an cca fost profesor, apoi ca moștenire a unui unchi bogat.

ediția originală din 1966

interesant mi s-a mai părut faptul că opera cu adevărat importantă a lui nietzsche începe cu omenesc, prea omenesc (1878). apoi:

aurora (1881)

știința voioasă (1882)

așa grăit-a zarathustra (1884)

dincolo de bine și de rău (1886)

genealogia moralei (1887)

amurgul idolilor (1888)

anticristul (1888)

ecce homo (1888)

după care înnebunește. restul fragmentelor sunt publicate postum cu titlul dat de editori voința de putere.

nietzsche artilerist

„sonetul 27“ de shakespeare tradus de eminescu

Sătul de lucru caut noaptea patul,
Dar al meu suflet un drumeţ se face
Şi pe când trupul doarme-ntins în pace,
Pe-a tale urme l-au împins păcatul.
E noapte neagră-n ochi-mi, totul tace,
Dar mintea-mi vede ­ genele holbate;
Ca şi un orb mă simt în întuneric
Şi totuşi înainte-mi zi se face.
E chipul tău, lumină necrezută
De frumuseţi, de taină, curăţie,
Ce nopţii reci lucire-i împrumută.
Din cauza ta, bălaia mea soţie,
       Cât ziulica trupu-odihnă n-are,
       Iar noaptea sufletul în cale pleacă.
william shakespeare, opere complete, vol. II, academia română, fnsa, buc., 2007, p. 922.

Weary with toil, I haste me to my bed, 
The dear repose for limbs with travel tired; 
But then begins a journey in my head, 
To work my mind, when body's work's expired: 
For then my thoughts, from far where I abide, 
Intend a zealous pilgrimage to thee, 
And keep my drooping eyelids open wide, 
Looking on darkness which the blind do see 
Save that my soul's imaginary sight 
Presents thy shadow to my sightless view, 
Which, like a jewel hung in ghastly night, 
Makes black night beauteous and her old face new. 
       Lo! thus, by day my limbs, by night my mind, 
       For thee and for myself no quiet find.

„deșteptarea primăverii“ (franz wedekind) de vlad cristache

în noua direcțiune a lui gelu colceag, am poposit la teatrul mic, la „deșteptarea primăverii“ de franz wedekind.

nu știam piesa, ci doar autorul, pe vremea lui - începutul de secol 20 - scandalagiu prin temele tabu sexuale. însă pentru spectatorul saturat de pronografie de azi, destul de perimat ca temă.

totuși, tânărul regizor vlad cristache nu s-a speriat de text, ba chiar a plusat cu un „poem rock“, invitând trupa firma să-i asigure muzica pe un postament pe scenă.

cu o scenografie interesantă - deși destul de dificil, pentru spectatori, să observe piesa doar din profil: ferestre în podea, tablă școlară uriașă ca un zid, frunze pe jos etc, actorii au încercat să dea piesei un dinamism și o vibrație ce-i lipsește textului original (cred), sau mai precis s-o actualizeze conform așteptărilor spectatorului de azi.

în destul de multe scene, piesa m-a ținut: cu adolescenți care vorbesc ca străbunicul, dar curioși la fel ca cei de azi despre cum se fac copiii; școlărițe cu minijupe sar coarda și povestesc cum primesc bătaie de la părinții sadici; părinți care-și bat copiii sar le e rușine să povestească reproducerea; un puști se masturbează în cadă cu eroinele sale literare; un cuplu juvenil își consumă un act sexual mult dorit.

per ansamblu, vlad cristache mi-a oferit o perspectivă colorată și plină de energie a piesei dramaturgului german - câteva goliciuni, ceva escaladări ale scenei, țopăieli și tolăneli în țărână. însă deseori monologurile lungi ale textului au surpat orice străduință actoricească de-a le face cât de cât naturale, când foiala mea pe scaun a atins clipe maxime.

am remarcat interpretările excelente ale lui rareș florin stoica (moritz stiefel), alexandru voicu (melchior gabor) și liliana pană (doamna bergmann).

foto și trailer adi bulboacă

cartea de noapte

the book of night #marlonjames #edituralitera #bookstagram

tot teatrul antic grec în română

all the greek theatre în roumanian #greektheatre #aristophanes #sophocles #eschylus #euripides

O postare distribuită de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 18 Feb 2017 la 02:42 PST

marcel proust filmat?

scriitorul marcel proust - autorul ciclului de romane în căutarea timpului pierdut - a fost identificat într-un film din 1904,  de la nunta elainei greffulhe cu armand de guiche, prieteni ai lui proust. mireasa este fiica contesei greffulhe, cea care i-a inspirat scriitorului personajul oriane de guermantes.

în secunda 37, poate fi distins un personaj cu melon și redingotă gri, haine despre care specialiștii știu că scriitorul le purta în vremea aceea - deși hainele pentru o astfel de ceremonie trebuia să fie negre - personaj despre care profesorul de la universitatea din laval, quebec, jean-pierre sirois-trahan, afirmă în revista de studii proustiene că este chiar marcel proust.

în 1904, scriitorul are 33 de ani, participarea la această nuntă este atestată istoric, iar în această perioadă, conform memoriilor servitoarei sale, el se află în perioada în care este avid să se învârtă în pătura aristocratică franceză. nu începe încă să-și scrie romanele care aveau să-l facă celebru, ci are doar un volum de poeme în proză și de nuvele, intitulat plăceri și zile.

filmul este unul de arhivă, a fost al familiei greffulhe, iar în prezent aparține centrului național al cinematografiei. 

iată filmul (sursa):

 

despre cărțile lui marcel proust am scris aici.

„om vedea ce-o mai fi. acum când totul e prea târziu“ de hans joachim schädlich

hans joachim schädlich

om vedea ce-o mai fi.

acum când totul e prea târziu

(mal hören, was noch kommt.

jetzt, wo alles zu spät ist)

 editura daos, bucurești, 2005

 traducere de nora iuga

 155 pag. broșate

coperta după egon schiele

sexul ce mănâncă timpul 

cele două romane scurte ale autorului neamț hans joachim schädlich au câte-un personaj aflat la limită: 

1. primul, om vedea ce-o mai fi, îl are ca personaj pe un muribund, o legumă care, fără cineva apropiat lângă el, leagă prietenie c-o muscă ce-l tot bâzâie, pe care o socotește ultima sa amantă. asta în vreme ce-și rememorează experiențele erotice (sau mai degrabă sexuale) cu celelalte amante. 

care a fost rostul experiențelor sale (cu femeile)? de ce a rămas singur? a cui a fost vina despărțirilor de ele: a lui sau a lor?

Pe toate femeile pe care le-am iubit le-am iubit. Am făcut pentru ele tot ce-am putut. Niciodată n-a fost de-ajuns. Totdeauna m-am ales cu vorbe proaste. De pildă: Târâie-brâu nenorocit ce ești. - Sau: numai gura-i de tine. - Sau: cur pictat. - Asta mi-a amintit de clizmele copilăriei mele. Toate femeile pe care le-am iubit au făcut pentru mine tot ce-au putut. Totdeauna mi-a ajuns. (p. 29)

2. al doilea roman, acum când totul e prea târziu, o are personaj pe o femeie singură, ce-și rememorează, și ea, experiențele cu bărbații.

Un copil te face singură. Până creşte mare te-ai acrit ca o gogonea... Acum mă acresc treptat, şi copil tot n-am. (p. 95)

Am început-o tâmpit și tâmpită am rămas. Toată viața doar sentiment și iar sentiment. M-am dus cu ochii legați după primul care știa să mă încânte. Cum mi se aprindeau călcâiele, cum... Sunt ca un animal. Intram în călduri și-mi luam lumea-n cap până aveam o pulă-n mine. Și când o aveam, credeam că trebuie să țină o veșnicie. Dar nu era așa. Poate o să-mi intre acum în cap că totul pe lumea asta e legat de timp. (p. 136)

romanele sunt scrise alert, în stil minimalist, iar dinamismul acestora este dat de alternanța poveștilor trecute cu personajul care le rememorează în prezent. și, în ciuda ironiei fiecărei povești sexuale, stau regretul și trista concluzie că timpul s-a dus dracului și până la urmă sexul nu leagă nimic trainic.

coperta ediției germane

amândouă personajele se-ntreabă de ce sunt singuri, de ce n-au găsit dragostea adevărată, sau dacă au găsit-o, de ce au lăsat-o să plece.

Cineva mi-a spus; Caca sugarilor este cel mai sigur chit pentru fidelitatea femeilor. - Nu pot să fiu de acord cu asta. Toate femeile cărora le-am făcut copii s-au șters cu mine la cur când copiii erau încă sugari. Nu în timpul lăuziei, dar... Păcat că nu le-am întrebat niciodată de ce s-au șters la cur cu mine. Să se fi gândit că altfel mă șterg eu cu ele la cur? Poate. Sau pentru că au sperat că am să mă șterg cu ele... Asta e mai greu de crezut. E adevărat că m-am șters cu ele la cur. Dar mi-am zis, câtă vreme plozii se cacă în scutece, mamele copiilor n-o să se șteargă cu mine la cur. Eroare. S-ar fi șters oare cu mine la cur chiar dacă eu nu mă ștergeam cu ele la cur? Asta n-o mai pot afla. (p. 47)

Am trăit mereu în fals. M-am orientat după ce au vrut alții. Încă de când eram copil mama mi-a spus: Nu plescăi! - Dar când plescăiam puteam să simt mai bine ce gust are mâncarea. Încă de când eram copil mama mi-a spus: Nu vorbi! - Dar când vorbeam puteam gândi mai bine. Mama a spus: Nu te mai masturba! - Dar când mă masturbam dormeam mai bine. (p. 61)

viața materială a simțurilor și a judecății raționale se duce repede și ce mai rămâne e speranța. chiar și a unei vieți de dincolo de moarte.

O CARTE EX-CE-LEN-TĂ! am citit-o cu un permanent zâmbet în colțul gurii.

foto autor sursa

cărți din care-am uitat aproape tot

all of these are forgotten books

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 11 Feb 2017 la 09:49 PST

colecția mea cehov

my beloved chekhov collection #AntonChekhov #bookstragram

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 5 Feb 2017 la 05:52 PST

clasicii literaturii moderne

clasicii literaturii moderne: a wonderful past books collection

O fotografie postată de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 4 Feb 2017 la 04:15 PST

„séraphîta“ de honoré de balzac

honoré de balzac

 séraphîta

 editura aion, oradea, 2006

 traducere de daniela vereș

 (felicitări pentru turul de forță!)

 184 de pagini broșate

 coperta de szabo sz. ștefan

un „studiu filozofic“ cu adevărat

nuvela aceasta este mai puțin o nuvelă literară, ci e mai mult un eseu ce omagiază doctrina mistică a teozofului suedez emmanuel swedenborg și caută să lămurească câteva idei ale lui balzac însuși (după părerea mea, destul de înaintate pentru vremea aceea și pentru cei 36 de ani ai săi).

dar, probabil, cel mai interesant aspect al romanului este ființa androgină séraphîta / séraphitüs, posesoare din naștere a înțelepciunii omenești care, pentru a urca la ceruri, în căutarea perfecțiunii, are nevoie de o dragoste pământească (pentru două persoane), pentru ca „moartea să-i pună capăt atunci când flacăra ei este cea mai puternică“ (p. 165)

despre alte studii filozofice ale lui balzac, aici

așa încât, în castelul de lângă satul nordic și plin de ghețuri jarvis, androginul îi ademenește pe doi tineri - o fată, minna, și un bărbat, wilfried - care, desigur, se îndrăgostesc fiecare de un aspect al său și îi cer, la rândul lor, dragostea.

ce se întâmplă ar însemna un imens spoiler așa încât trec la câteva chestii care mi-au plăcut:

1. dincolo de expunerea biografiei și a doctrinei lui emmanuel swedenborg (30 de pagini) și a unei discuții teozofice pornind de la noțiunile de materie, spirit și locul lui Dumnezeu între ele (11 pagini), balzac folosește o idee extrem de modernă - care pe mine m-a dus cu gândul la ideile lui wittgenstein despre limbaj.

mai precis, despre jocurile de limbaj omenești, pornind de la Cuvânt:

Ce-ar fi dacă Mișcarea și Numărul sunt zămislite de Cuvânt? Acest cuvânt, rațiunea supremă a Vizionarilor și a Profeților care au înțeles odinioară acel suflu al lui Dumnezeu sub care a căzut la pământ sfântul Pavel, voi oamenii îl luați în batjocură, deși toate operele voastre vizibile, societățile, monumentele, actele, pasiunile provin din cuvântul vostru neputincios; voi care, fără limbaj, ați semăna cu omul sălbatic... (p. 128)

ideea lui balzac este că limbajul științific și cel religios este ireductibil și mai ales limitat. nu putem cuprinde prin limbaj TOTUL.

V-ați construit o căsuță în Infinitul numerelor, ați ornat-o cu hieroglife aranjate și pictate cu iscusință și ați strigat: Totul e aici! (p. 130)

Majoritatea axiomelor voastre științifice, adevărate în raport cu omul, sunt false în raportul cu ansamblul. (p. 134)

Încetați, încetați să-mi mai puneți întrebări, limbajele noastre sunt diferite. Pentru o clipă m-am folosit de al vostru ca să vă arunc o sclipire de credință în suflet, ca să vă dau o bucată din mantia mea și ca să vă port în frumoasele regiuni ale Rugăciunii. Oare e de datoria lui Dumnezeu să se coboare la voi? Nu voi sunteți cei care trebuie să se ridice la el? (p. 139)

2. regăsim și aici lupta individuală a omului pentru desăvârșirea sa, de consumare a acelei „energii vitale“ pe care balzac însuși credea că o are. iată  ce scrie în prefața comediei umane:

Văzându-mă că adun atâtea fapte și că le zugrăvesc așa cum sunt, elementul loc comun fiind pasiunea, unii și-au închipuit, pe nedrept, că aparțin școlii senzualiste și materialiste, două fețe ale aceluiași fapt, panteismul. Se înșelau însă, n-aveau cum să nu se înșele. În ceea ce privește Societățile, nu împărtășesc credința în progresul lor nelimitat; cred în progresul omului asupra lui însuși. Cei care vor să vadă la mine intenția de a considera omul ca o creatură finită se înșală deci pe de-a-ntregul. Séraphîta, doctrina în acțiune a unui Buddha creștin, mi se pare un răspuns suficient la această acuzație formulată de altfel cu destulă ușurință. (balzac, comedia umană, vol. 1, ed. univers, 1981, trad. angela ion, p. 104)

3. mircea eliade reține - într-un articol din universul literar din 1939, reluat apoi și dezvoltat în volumul mitul reintegrării - ideea mitică a androginului ca ființă perfectă. eliade spune că balzac este ultimul care a folosit-o în cultura occidentală, după el decadenții decăzând în ideea hermafroditului.

(link pe imagine pentru articol)

„crăiasa zăpezii“ de michael cunningham

michael cunningham

crăiasa zăpezii

(the snow queen)

 editura polirom, iași, 2014

 traducere de anca-gabriela sîrbu

 234 pagini broșate

 coperta de carmen parii

un roman prost, scris admirabil

încântat de subiect și de autor (mi-a plăcut mult zile exemplare și am scris aici) - mă așteptam să găsesc mitul basmului lui andersen - și faptul că se romanul începe iarna, m-am înfofolit în curiozitate și l-am dus până la capăt.

cu chiu cu vai, căci câteva elemente „mistice“ cum ar fi o epifanie de lumină în central park din new york și un fulg de nea în ochii cuiva n-am mai găsit. doar singurătatea de gheață a personajelor:

 - Un semn care să-mi spună că există ceva mai mult decât noi doi. Cum să zic, mai mult decât faptul că ne căutăm iubirea sau că ne întrebăm unde mergem să luăm cina sau că vindem coliere unei fete care e pe punctul de a se mărita cu un bărbat cu care nu se potrivește... (p. 188)

cel cu epifania, un bărbat gay de 30 de ani, caută să scape de singurătate. și e posibil ca, la finalul cărții, s-o fi găsit. și fratele lui, junker, căsătorit c-o femeie bolnavă de cancer - trebuie să aibă grijă și de ea, și de fra-su, și de el însuși. toți trei locuiesc împreună și, în decorul rece de iarnă, își petrec viața, în căutarea unei meniri oarecare.

Rareori se întâmplă să ajungem la destinația pe care am anticipat-o, nu? Speranțele noastre par să nu se fi realizat, dar e foarte probabil să ne fi făuri speranțe greșite. Cum de am căpătat - noi, ca specie, adică - un asemenea obicei ciudat și pervers? (p. 230)

 despre un alt roman al autorului - zile exemplare - am scris aici.

singurul element remarcabil în roman este stilul. metaforele și inserțiile descriptive, ilustrative ale stărilor sufletești - preluate probabil de la virginia woolf (doar cunningham e autorul orelor) - au fost singurele ce mi-au făcut romanul lizibil.

Oamenii sunt mai mult decât crezi tu că sunt. Dar sunt și mai puțin. Totul e să știi să-ți alegi drumul printre cele două. (p. 133)

ps. este un fragment în roman, când cei doi frați își scot în stradă obiectele pentru a fi luate pe gratis. mi-a amintit de o minunată povestire a lui raymond carver, de ce nu dansați (o găsiți în engleză aici), prima povestire din volumul despre ce vorbim când vorbim despre iubire.

altă impresie pe semne bune.

foto autor (ulf andresen) sursa