#KarlOveKnausgård #LuptaMea #4

#karloveknausgaard #karloveknausgård #mystruggle #minkamp #chestiilivresti #bookstragram #norwegianliterature #bookreviews #bookreview #books #literature #literaturequotes #quotes #norway #postmodern #bookseries #contemporaryliterature #bestseller #bookworm #editura_litera

#Decameron #GiovanniBoccaccio

#bookstragram #chestiilivresti #thedecameron #decameron #boccaccio #giovanniboccaccio #bookreview #renaissanceliterature #instagrambookreviews

„visul unui om ridicol“ de feodor mihailovici dostoievski

feodor mihailovici
dostoievski

 visul unui om ridicol

(cон смешного человека)

în jurnal de scriitor, vol.2

 editura polirom, iași, 2006

 traducere de adriana nicoară,

 marina vraciu, leonte ivanov

 și emil iordache

20 pagini (pp. 388-408) broșate

o excelentă scurtă târzie povestire fantastică

aflată printre articolele publicate de dostoievski în foileton sub titlul de jurnal de scriitor și apărută în 1877 - între apariția romanelor adolescentul și frații karamazov - este o povestire romantic-idealistă, pe aproape 20 de pagini (format de buzunar).

„Idealismul meu este mai real decât al domniilor lor... Cu realismul lor nu poți explica nici a suta parte din faptele reale, întâmplate cu adevărat“ - scria într-o scrisoare dostoievski în 1868. și chiar acest instrument, idealismul, îl folosește în această povestire.

scrisă la persoana întâi, este povestea unui om nefericit. după multă suferință din pricina celorlalți, care râd de el, considerându-l ridicol, acest om ajunge un blazat, gândind că indiferent ce i se întâmplă, „îi e totuna“. până la urmă, decide să se sinucidă, gândindu-se că o dată cu el piere și lumea cea crudă și nedreaptă.

doar că, în seara în care se decide să se sinucidă, întâlnește pe stradă o fetiță ce-i cere ajutorul iar el se trage într-o parte. doar că mila și conștiința de după aceea îi trezesc instinctele umane, și nu se sinucide. în schimb adoarme și are un vis:

un vis cu ridicat din mormânt, cu o călătorie prin spații către alte planete, cu stea și cu o planetă similară pământului, unde ia parte la evoluția istorică a civilizației, în care cea mai importantă etapă e vârsta de aur, de început, a paradisului. vârstă ce, încet, se corupe până ajunge ca cea de azi.

și în acest vis, i se revelează omului nostru adevărul:

Pentru că am văzut adevărul, l-am văzut și știu că oamenii pot fi minunați și fericiți fără să-șipiardă capacitatea de a trăi pe pământ. Nu vreau și nu pot să cred că răul este starea firească a oamenilor. Iar ei nu fac decât să râdă de această credință a mea. (p. 407)

Principalul e să-iubești pe ceilalți așa cum te iubești pe tine însuți și asta-i tot, nu-ți mai trebuie nimic: imediat ai afla cum să-ți clădești raiul. (p. 408)

1. mi-a plăcut mult - din vis - tenebroasa ieșire din mormânt a eroului, ca și călătoria sa spațială cu însoțitorul misterios (o fi fost vergiliu?) ideea vârstei de aur corupte mai apoi o mai regăsisem în insula  fericiților a lui august strindberg. și-mi 
2. și mi-a mai plăcut obstinația lui dostoievski de a construi personaje care să rostească idealisme - inspirate (după cum el însuși spunea despre prințul mîșkin) de la isus și de la don quijote.
3. și mi-a mai plăcut finalul povestirii, de doar un rând - acela că omul nostru se va întoarce la fetiță s-o găsească.  

despre o altă povestire al lui dostoievski - o întâmplare penibilă - aici.

#bookstagram #boccaccio #decameron

#giovanniboccaccio #ildecamerone #decameron #bookstagram #mycurrentread

O postare distribuită de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe Feb 13, 2018 at 9:30 PST

„elogiul nebuniei“ de desiderius erasmus din rotterdam

desiderius erasmus

din rotterdam

 elogiul nebuniei

(encomium moriae)

 ed. minerva, bpt, bucurești 2000

traducere de șt. bezdechi

 ediție de ion acsan
190 pagini broșate
autorul copertei neprecizat 

cine e erasmus și ce face?

cine se interesează de viața lui desiderius erasmus din rotterdam (1466-1536), află că activitatea sa în epoca renașterii contează mult mai mult decât această cărțulie destul de amuzantă - cel puțin pentru vremea ei. să enumerăm, pe lângă traduceri din lucian, euripide, plutarh - traducerea din greacă în latină a noului testament (publicată bilingv în 1516), pe care mai târziu martin luther o va traduce, la rândul lui, în limba germană.

această cărțulie însă, elogiul nebuniei sau cuvântare spre lauda prostiei (declamatio in laudem stultitiae) folosește un paradox: satirizează comportamentul prostesc al oamenilor folosind mijlocul retoric al declamației - mijloc retoric de a vorbi cu voce tare un text - în cazul de față, spre laudă.

de asemenea, folosind prosopopeea, erasmus pune să vorbească un personaj alegoric - pe însăși prostia.

astfel că, asistăm la discursul prostiei, care se laudă cu exemple din mitologie și din lumea reală ale manifestării prostiei.

prostia e universală și întotdeauna actuală

probabil că cel mai mare merit al cărții este acela că ne face conștienți și de prostia noastră - că, deseori, în multe momente ale vieții noastre suntem proști și noi înșine.

însă, prin mijloacele retorice ale prostiei, sunt satirizate - și deci, înfierate - mai ales obiceiurile claselor sociale din timpul său: despre proștii artiști (poeții, retorii, scriitorașii), despre oamenii de legi și dialecticienii proști, despre proștii filozofi și matematicieni, proștii teologi, nerozia și beatitudinea călugărilor, prostia principilor, nerozia curtenilor, despre episcopii, cardinalii și papii proști - încheind cu câteva sentințe despre prostie ale unor autori antici și din scriptură.

Aș putea spune că nu e nici o faptă mai de seamă pe care să n-o fi inspirat eu, , și nici o artă a cărei izvoditoare să nu fi fost eu. (p.37)

Ei bine, nu sunt oare fapte de prost să închizi ochii, să te înșeli, să faci pe orbul și să-ți faci iluzii asupra cusururilor prietenilor, să îndrăgești și să admiri chiar pe unele care-ți sar în ochi și să le socoți ca virtuți? (p.32) 

Într-un cuvânt, fără mine, , nici o societate, nici o adunare nu poate fi nici plăcută și nici statornică: poporul s-ar plictisi repede de suveranul său, stăpânul de servitor, slujnica de stăpână, profesorul de elev, prietenul de prieten, soția de bărbat, chiriașul de proprietar; tovarășii de cameră și de masă nu s-ar mai putea suferi unul pe altul, dacă nu s-ar amăgi unul pe altul, dacă nu s-ar măguli între ei, dacă nu și-ar îndulci relațiile dintre ei cu mierea prostiei. (p. 35)

coperta unei ediții spaniole

ce se întâmplă după moarte?

cel mai mult mi-a plăcut un ultim fragment, despre un subiect despre care voi fi mereu curios, acela despre escatologie creștină - ma precis, al învierii de după moarte. evident că se pornește de la dualismul spirit-trup:

Așadar, cum are să fie viața aceea din ceruri, după care sufletele pioase suspină cu atâta dor? - De bună seamă spiritul, fiind biruitor și mai puternic, va absorbi trupul, și cu atât mai ușor, cu cât, pe de o parte, odinioară, adică în viața de aici, își va fi curățit trupul și și-l va fi subțiat prin ascetism, ca să fie pregătit pentru această prefacere, iar pe de altă parte, spiritul, la rândul lui, va fi absorbit într-un chip miraculos, în acea inteligență supremă, infinit mai puternică. Astfel, întreg, va fi afară din sine și nu va fi fericit decât în măsura în care se va lepăda de eul său, pentru a gusta acea fericire de nespus ce atrage totul către sine. Negreșit, fericirea aceasta se înfăptuiește pe deplin doar când sufletele, după unirea cu trupurile lor de mai înainte, vor căpăta nemurirea. Însă cei buni la Dumnezeu, a căror viață întreagă nu e decât meditație a vieții aceleia cerești, și, oarecum, o umbră a ei, simt chiar din viața aceasta ca un pregust și o mireasmă a acelei răsplăți. (p. 158)

o carte de citit - destul de ușor - care nu e doar specifică renașterii, reformei sau umanismului european, dar și a omenirii inteligente dintotdeauna.
  

precizare asupra ediției

această ediție de la biblioteca pentru toți (cea originală, a editurii minerva) este îngrijită de ion acsan, traducător din greacă și latină, care - așa cum precizează în cuvânt asupra ediției - a preluat-o pe cea de la editura științifică din 1959. din păcate, ediția nu este însoțită de prefață, însă are un bun tabel cronologic.

mai există o traducere (probabil cea mai răspândită în ultimii ani), aparținând editurii antet. nu se precizează dacă traducerea este din limba latină - ca cea a lui șt. berzdechi - sau din limba franceză. pe net am descoperit că posibilul traducător de la antet, robert adam, este traducător autorizat din franceză - așa încât varianta a doua e mai plauzibilă.

personal, aș alege o traducere din limba originală - cum este cea a lui bezdechi. deși probabil că ne-ar trebui una nouă.

fragment din portretul lui erasmus de hans holbein cel tânăr (1530)

„memoriile postume ale lui brás cubas“ de joaquim maria machado de assis

joaquim maria

machado de assis

 memoriile postume

 ale lui brás cubas

 (memórias póstumas

 de brás cubas)

editura leda, bucurești, 2005

312 pagini broșate

traducere de andrei ionescu

 coperta de walter riess

uitasem că băgasem cartea în lista mea de 100 de cărți ne-celebre de nelipsit unui cititor „profesionist“, deși n-o citisem. acum însă, după ce-am închis-o, mă pot mira în voie: sigur a fost scrisă în 1881?

lasă că romanul sparge liniaritatea realistă, căci începe cu sfârșitul, cu moartea povestitorului;

lasă că stilul de scriere este unul ironic și auto-ironic, demn de cărțile postmoderniste:

Este vorba despre o operă difuză, în care, chiar dacă eu, Brás Cubas, am adoptat forma liberă a unui Sterne ori a unui Xavier de Maistre, nu știu dacă i-am adăugat sau nu râia pesimismului. Poate că da. Operă de defunct. Am scris-o cu pana glumei și cu cerneala melancoliei... (p. 7)

lasă că fiecare capitol surprinde un aspect subiectiv al realității, astfel încât întreaga viață a lui brás cubas e alcătuită din cioburi de amintiri (așa cum se intitulează capitolele): urechea unei doamne, un delir, prima sărutare, cărăușul, trist dar scurt, scurt dar vesel, floarea din grădină, fluturele negru etc.

lasă că autosatisfacția și cinismul personajului apar ca potrivite mediului social în care trăiește:

Nu e cinstit să atribuim firii unui om ceea ce nu este altceva decât efectul relațiilor sociale (p. 262)

lasă că avem și partea romanțioasă a personajului: povestea sa de dragoste cu virgília, cea cu care trebuia să se căsătorească, poveste înfiripată după ce aceasta s-a căsătorit cu altul - poveste care până la urmă îmbătrânește ca orice lucru și, nu-i așa? - cine a cerut vreodată asfințitului efluviile tinereții (p. 247)

secvență din ecranizarea din 2001 (imdb)

lasă că avem și o teorie - expusă de un filozof, fost cerșetor - a umanitismului (humanitas), teorie ce acceptă și justifică lucrurile așa cum sunt. concepție ce nu presupune o îndreptare activă, ci o acoperire teoretică a lucrurilor care există. astfel că lucrurile, care sunt cum sunt, sunt o expresie a afirmării omenirii:

În această biserică nouă nu există aventuri facile, nici căderi, nici tristeți, nici bucurii puerile. Iubirea, de exemplu, e un sacerdoțiu, reproducerea, un ritual (p. 250)  

lasă că uneori, în căutarea resorturilor interioare ale faptelor sale, te întrebi cum de brás cubas nu l-a citit pe freud?

Se cuvine să spunem că această carte e scrisă cu nepăsare, cu nepăsarea unui om lecuit de mult de iuțeala cu care aleargă secolul, o operă eminamente filozofică, cu o filozofie inegală, când austeră, când jucăușă, ceea ce nu edifică, dar nici nu distruge, nu înflăcărează, dar nici nu îngheață, și care este fără îndoială mai mult decât o simplă distracție și mai puțin decât un apostolat. (p. 17) 

Mare lucru e să fi primit din cer o părticică de înțelepciune, darul de a fla relațiile dintre lucruri, facultatea de a le compara și talentul de a trage concluzii! Eu am avut această însușire psihică; și mulțumesc pentru ea și acum, de aici, din fundul mormântului meu. (p. 266) 

estetica (post)modernă lui machado de assis

doar că personajul brás cubas nu este un mizerabil sau o victimă a societății, ci un om bogat, un fainéant (adică unul care nu face nimic), însă înzestrat cu cunoștințe enciclopedice, rod al culturii occidentale pe care o aplică societății burgheze braziliene a timpului său. iese de aici un mesaj preocupat puternic spre viața privată, spre deosebire de cel predominant al romanului realist de până atunci, orientat spre viața publică.

astfel că realitățile sumbre ale braziliei - sclavia, patriarhatul, conservatorismul - sunt doar amintite, însă ele sunt mediul în care unui om cât de cât avut și beneficiar al acestora nu se alege cu mai mult decât cu moartea și cu câteva clipe de satisfacție (erotică sau de celebritate). rolul individului este unul incert, relativ, cum este și al bătrânei donei placida, bătrâna codoașă a amantlâcului său.

iată (post)modernismul pe care îl creează machado de assis:

• individului nu i-a mai rămas decât ironia, de aplicat chiar și vieții sale private;
• rolul social este unul relativ, aproape nul, iar individului nu-i mai rămân decât micile satisfacții (erotice, de celebritate); 
• clasele sociale nu mai contează, poți fi nefericit și în upper class;
• singurul lucru care mai rămâne este grija față de conștiință (singurul lucru metafizic care-i mai rămâne)

o capodoperă universală - mereu de recitit, cred, cu alți ochi.

joachim maria machado de assis 

borges în biblioteca personală

„povestirea cameristei“ de margaret atwood

margaret atwood

 povestirea cameristei

 (handmaid's tale)

 editura leda, bucurești, 2006

 traducere de monica bottez

 442 pagini broșate

 coperta de corneliu radu

 & jora grecea

probabil că, dacă nu era serialul de pe HBO, n-aș fi citit cartea, deși doream să citesc ceva despre margaret atwood.

trebuie să spun că margaret atwood știe să scrie și că, în ciuda unei oarecare melancolii, romanul nu plictisește nici o clipă - povestirea este bine „regizată“, amănuntele vin odată cu fiecare capitol, iar la final puzzle-ul este gata.

plotul: într-o societate viitoare, america are o altă ordine socială, militarizată. iar femeile care au rămas fertile își reduc rolul doar la a naște copii - ele sunt alocate unei familii, sunt noile „cameriste“ care trebuie să se împerecheze cu bărbații, în prezența soțiilor lor sterpe.

toată cartea este povestirea unei cameriste, offred, în această lume absurdă. ea oscilează între amintirile ei din viața anterioară „normală“, când avea bărbat și copil și întâmplările de acum, când e numai născătoare.

când am închis cartea, în afara ideii generale - desigur, feministe - că femeia e ceva mai mult decât o producătoare de prunci (idee ingenios prezentată într-o distopie), m-am întrebat, cu ce am rămas de pe urma cărții?

poate doar cu plăcerea. pentru partea interesantă a poveștii, pentru tonul melancolic (amintit anterior), pentru câteva jocuri de cuvinte inteligente și... cam atât.

cel mai mult mi-a plăcut ultimul capitol, epilogul. după mine, acest epilog salvează romanul: se petrece în viitorul viitorului poveștii - și pune sub semnul întrebării totul.

un roman bunuț, dar cred că voi spune pas la alte romane ale canadiencei.

ps. remarcabilă traducerea monicăi bottez. pe piață circulă o altă traducere, la editura art, cu titlul schimbat.

alte impresii la ema, tomata, cititor sf, laura câlțea.

sursa foto

sursa foto

propria-mi traducere din „eseurile“ lui montaigne

pentru că, în martie 2018, voi face trei ani de când m-am apucat de tradus „eseurile“ lui michel de montaigne (din franceza veche), am făcut o numărătoare și mi-a ieșit așa:

• 3 ani 
• aproximativ 500 de pagini de carte traduse în primă variantă
• 350 pagini A4 = 168 000 cuvinte
• „eseurile“ sunt împărțite în 3 cărți însumând aproximativ 1050 de pagini de carte (am tradus deci aproape jumătate din întreaga operă) 
• cartea I tradusă aproape complet (300 de pagini de carte)
• cartea III tradusă pe jumătate (150 de pagini de carte din 300)
• cel mai puțin din cartea II (60 de pagini de carte din 450) - însă capitolul important (netradus), Apologia lui Raymond Sebond, are 170 de pagini de carte
• traducerea acoperă capitolele reprezentative - ce figurează în orice selecție respectabilă

intenția personală inițială (de a finaliza singur o traducere rezonabilă a a „eseurilor“ lui montaigne) aproape îndeplinită

de făcut (anul 4) - pentru o eventuală publicare:

• revăzute (pentru a doua variantă) capitolele ce ar putea fi publicate într-o selecție reprezentativă
• întocmit un studiu introductiv prietenos pentru cititorul de secol 21

bilanț de cărți citite în 2017

traduceri noi: anton pavlovici cehov: „o mică glumă“

anton pavlovici cehov

o mică glumă

 editura allfa, bucurești, 2012

traducere de antoaneta olteanu

112 pagini broșate

coperta al. novac

o mică antologie de dragoste

în defuncta colecție a editurii all, iubiri de altădată - în care au apărut opere de mici dimensiuni aparținând lui machado de assis, turgheniev, maupassant - a apărut și un mic grupaj de povestiri ale autorului rus anton pavlovici cehov.

sunt traduceri noi, aparținând neobositei traducătoare de literatură rusă antoaneta olteanu, a 8 povestiri ale autorului rus, pe tema dragostei.

cea care mi-a plăcut cel mai mult este ionîci, despre două idealuri:

dmitri ionîci starțev, un medic de zemstvă, intră la familia turkinilor, unde o cunoaște pe fata acestora, ekaterina ivanovna, zisă kotik. aceasta cântă la pian într-un fel zbuciumat iar inocența ei îl farmecă pe mai vârsticul medic, o transformă într-o ființă ideală, ceea ce-l face să-i ceară mâna. doar că fata are un alt ideal: să se ducă la conservator și să devină pianistă celebră. așa că-l refuză și pleacă la conservator.

peste 4 ani, fata se întoarce, realizând că nu va deveni celebră niciodată. în schimb, și-a idealizat dragostea purtată de medic. dar, ]n tot acest timp, și medicul a realizat ceva: că fără inocență, fata e acum una obișnuită iar el nu o mai iubește.

iată cum viața le devine amândurora anostă, fără însă să le alunge cele două idealuri. și nu vom ști niciodată dacă, de s-ar fi căsătorit, lucrurile ar fi stat altfel. deși, dintr-o povestire anterioară, iubirea, putem cumva ghici.

„doamna cu cățelul“ și sexul

dmitri dmitrici gurov este un un bărbat căsătorit care nu ezită să aibă aventuri cu femei pe care le consideră dintr-o „rasă inferioară“, mai ales când fac sex: unele îi sunt recunoscătoare pentru „fericirea scurtă“, altele sunt „frumoase când le posedă“, însă sunt reci, ca niște reptile.

dar o va cunoaște pe femeia cu cățelul, în stațiunea ialtei. după partida de sex, ea se rușinează și pare nefericită, căci, din curiozitatea de a încerca cât mai mult în viață, a ajuns o femeie trivială, nedemnă de ea însăși. ei bine, și pentru că doamna cu cățelul e altfel, iată cum începe în sufletul lui dmitri dmitrici gurov să se miște ceva, să prindă sens. sexualitatea i se îmbolnăvește de conștiință. în vreme ce, în cazul ei, lucrurile se petrec invers.

Stând alături de o femeie tânără, care în zori i se părea așa de frumoasă, liniștit și fermecat la vederea acestui cadru de basm - mare, munți, cerul larg -, Gurov se gândea la faptul că, adevărat, dacă stai să te gândești, totul este frumos în lumea aceasta, totul, acceptând ceea ce facem noi și ce gândim noi când ne îndepărtăm de scopurile înalte ale existenței noastre, la demnitatea noastră umană. (p. 83)

și acest sentiment de regret, cuplat cu dorința (potolită doar prin sex) îi face pe cei doi amanți să trăiască viața dublă a adulterului - împreună cu taina ce o ascunde:

Nu credea ce vedea și mereu suspecta fiecare om că ascunde o taină, după cum sub vălul nopții se desfășoară viața adevărată, cea mai interesantă. (p. 93)

o minunată metaforă pentru dragoste, sexualitate și conștiință.

anton cehov și soția sa, actrița olga knipper

gaudeamus 2017

#bookstragram gaudeamus book fair

„philip și ceilalți“ de cees nooteboom

cees nootebom

philip și ceilalți

(philip en de anderen)

editura univers, bucurești, 2013

traducere de luminița bobu

 127 de pagini broșate

 coperta de octavian cociș

twitterezumat:
să cauți ființa misterioasă care să-ți lumineze cu povestea ei viața.

este primul roman al scriitorului olandez cees nooteboom, pe care l-a scris la 22 de ani și a fost premiat cu premiul anne frank. îl reiau pentru că vreau să le citesc pe toate, în ordine, atât câte s-au tradus în românește.

În toate călătoriile mele, pentru că eu întotdeauna pierd, mă atașez prea mult de oameni sau de lucruri, iar atunci călătoriile nu mai sunt călătorii, cu despărțiri. Mi-am petrecut timpul despărțindu-mă, amintindu-mi și adunând adrese în agendă, ca niște pietre mici de mormânt. (p. 74)

1. un unchi bătrân, pe nume antonin alexander, ciudat, pianist - ce păstrează memoria unui băiat ciudat, pe care l-a întâlnit pe când el avea treizeci - și care crede că noi, oamenii, ne-am născut să devenim divinități.

2. în provence, în mijlocul naturii răscolite de mistral, un francez obez, pe nume maventer, simte nevoia să-i povestească lui philip despre o copilă stranie, marchiză, ce-a trăit alături de el într-o altă lume, „cea adevărată, viața din spatele celeilalte realități“.

3. la paris, aventura cu irlandeza bătrână, pe nume vivien, cu un trecut dureros în spate, doritoare de căldură umană.

De ce? De ce nu mă aflam și eu precum ceilalți într-un birou. de ce stăteam în ploaie la marginea drumului în timp ce ei lucrau? Un drum, acum știu ce e un drum, pentru că le-am văzut și le-am cunoscut, binecuvântate în roșu și roz de întâiul sau de ultimul soare, înfundându-se în orizontul înlănțuit de ploaie, grăunțoase, fisurate, pline de praf înecăcios, care se învârtejește în jurul meu, drumețul, pătrunzându-mă; sau târându-se și rotindu-se, cu un chip mai dur decât munții dimprejur; drumuri cuprinse în taina pădurilor, ori schimbându-se pe neașteptate din drum de zi în drum de noapte, cu tot aleanul cuvenit. Numai drumuri ca să mergi pe ele, când ai venit deja de departe și ești obosit. Obosit. (p. 80)

sursa

5. un tânăr epileptic, pe nume sargon, povestește copilăria sa în mănăstire, iar altul, pe nume heinz, povestește cum vocea de la radio a crainicei îi provoacă vise mistice.

Lumea este tot timpul [fericită], noi o zugrăvim cu propriile noastre culori ale fricii sau nefericirii - dar, de fapt, lumea este tot timpul așa. De aceea îmi este și atât de greu să descriu lumea aceasta, pentru că ar trebui să mă descriu pe mine însumi, căci lumea își însușește culorile noastre. (p. 100)

6. o femeie belgiancă pe nume fey, culege flori, trandafiri și liliac și se joacă cu mingea, închipuindu-și că e fericirea.

7. fata chinezoaică pe care philip o tot caută de-a lungul călătoriei, și care-l părăsește, doritoare să rămână singură.

un roman compus din fragmente, adeseori mici poeme în care alternează uimirea față de realitate și miraculosul oniric. nu mi-a plăcut în întregime, însă la închiderea copertei a patra am avut senzația că niciodată nu voi percepe o călătorie așa cum a văzut-o cees nooteboom până la 22 de ani, când a scris-o.

Farmecul lumii o ia de la început cu fiecare om în parte, nu se poate explica și, mai mult, chiar lângă lumea noastră sălășluiește un paradis. Noi suntem fragili, niște divinități ratate, pierduți de la început, fiecare dintre noi. Dar întotdeauna putem juca teatru, toată lumea poate juca teatru. (p. 124)

cartea poate fi citită parțial pe googlebooks aici.

autorul la 23 de ani

„inelele lui saturn“ de winfried georg sebald

sebald, un autor de cărți cult 

am decis să recitesc câteva cărți ale autorilor contemporani favoriți - așa că, după 2 ani de la apariție, am recitit a doua carte tradusă din opera autorului german winfried georg sebald - autor cult pentru conaisseuri livrești.
asta după citisem prin 2010 - ȘOCAT! - capodopera sa, austerlitz, despre care am scris imediat entuziast aici.

sebald atrage cititorul în pânza de păianjen a poveștii autobiografice. apoi începe să te înfășoare cu alte povești enciclopedice, în mare parte absente din orice dicționar și din orice carte de popularizare.
te mai hipnotizează apoi cu fotografii ale locurilor despre care povestește și cucerirea-i gata - îți vine greu să crezi ce ai citit - și emoția e de mirare, de stupoare, de te crezi deja un ales, un demn membru al lumii sebaldiene.


dare de seamă despre comitatul suffolk

inelele lui saturn e al treilea roman din cele 4 scrise de autor (a murit într-un accident de mașină în 2001, la 54 de ani). titlul se referă la inelele lui saturn, formate din cristale și particule ce orbitează în jurul planetei - așa cum poveștile din acest roman orbitează în jurul unui nucleu principal - călătoria pe care autorul însuși a făcut-o în comitatul englez suffolk în 1992.

deși nu m-a dat pe spate acest nucleu („planeta“) și deși descrierile peisajelor britanice sunt destul de vizuale și destul de singuratice - mi-au plăcut scurtele poveștile de viață ale atâtor personaje despre care, multe despre ele, n-am mai auzit și nu voi mai auzi niciodată:

• profesorul filolog michael parkinson și prietena sa janine rosalind dakyns
• anatomistul și misticul thomas brown din tabloul lui rembrandt lecția de anatomie
• maiorul excentric george wyndham le strange, care-i lasă servitoarei sale întreaga moștenire
• sfântul sebald cu legenda și minunile lui
• roger casement, diplomatul care-a condamnat pentru prima oară genocidul din congo (5 milioane de negri) orgenizat de regele belgiei leopold 
• joseph conrad și începuturile sale marinărești
• împărăteasa chineză tz'u-hsi și rebeliunea taiping
• poetul romantic algernon swinburne
• scriitorul michael hamburger și viața lui

Zile și săptămâni în șir îți tot chinui mintea degeaba, neștiind, dacă te-ar întreba cineva, dacă mai continui să scrii din obișnuință sau pentru că vrei să te impui, ori pentru că nu ai învățat nimic altceva, ori poate din cauză că te miri atâta de viață, din dragoste de adevăr, din disperare sau revoltă, după cum nu ai fi în stare să spui nici dacă scrisul te face mai deștept sau mai nebun. (p. 185)

• scriitorul singuratic edward fitzgerald
• ciudata familie ashbury
• alec garrard cu garajul său, în care construiește la o scară mai mică templul de la ierusalim
• rené de chateaubriand și experiența sa platonică din anglia cu o fată de 15 ani

mai avem labirinturi, istoria parcurilor, heringilor și a viermilor de mătase, o insulă a operațiunilor secretă, o furtună de nisip, camere de hotel, poduri, plaje pustii -  o mică enciclopedie pe 300 de pagini. 

totul trece lin, nu știi când ieși dintr-o istorie și intri în alta, pare că intri și scormonești în mintea lui winfried georg sebald printr-o vrajă, îi cauți amintirile de călătorie și dai de curiozități și scântei de istorie umană, de ore astrale ale anonimilor sau creatorilor mai obscuri - fără să întrebi ce gen literar citești, ci doar că citești ceva din cale afară.

nu contează până la urmă categoriile - importantă e experiența. 

iar sebald oferă cititorului o EXPERIENȚĂ, una unică.

coperta ediției germane

au mai scris vladimir bulat, blue henrietta și bogdan coșa.
iată și trailerul unui film după această carte:

„sfârșitul singurătății“ de benedict wells

benedict wells

sfârșitul singurătății

 (vom ende der einsamkeit)

 editura polirom, iași, 2017

 traducere de gabriella eftimie

 316 pagini broșate

 coperta de carmen parii

twitterezumat:
granița dintre prietenie și dragoste e o macaroană ce trebuie suptă la timp.

trei frați: doi băieți și o fată. orfani, ajung la internat iar caracterele îi despart.
cel mai mic, jules, mai visător, își caută un reazem în viață.
o găsește pe alva, o fată ciudată ca și el.
o pierde și o găsește ani mai târziu.
și îi regăsește și pe frații lui.
dar nimic nu durează prea mult...

per ansamblu, romanul nu mi s-a părut unul deosebit, deși e scris cu pricepere.
dar că a luat premiul uniunii europene în 2016 însemnă că premiile nu mai sunt ce au fost...

mi-a plăcut doar o singură parte din carte - zborul timpului (2005-2006) - un capitol de 64 de pagini, în care tânărul jules se luptă, pentru cucerirea gagicii sale alva, cu soțul ei celebru, bătrânul scriitor alexander nikolaj romanov. duelul mut dintre cei doi. atmosfera ciudată din vila izolată într-un sătuc din elveția, la poale muntelui pilatus. senzualitatea versus milă și datorie - mi s-a părut cel mai reușit capitol din roman.
și cam atât.

cam tristă și cam depresivă, cu idei cam clișeistice - o carte de citit în metrou.

citiți câteva pagini pe saitul editurii aici.

coperta ediției originale

autorul, benedict wells (sursa)

„vermeer“ de wisława szymborska

Cât timp femeia din Rijksmuseum,

în liniștea pictată și în concentrare,

toarnă laptele, zi după zi, 

din ulcior în castron, 

Lumea nu merită

sfârșitul lumii.

wisława szymborska, vermeer, trad. constantin geambașu, 

în portret din memorie, ed. lider, 2014, p. 111

Dopóki ta kobieta z Rijksmuseum

w namalowanej ciszy i skupieniu

mleko z dzbanka do miski

dzień po dniu przelewa,

nie zasługuje Świat

na koniec świata. 

lăptăreasa de johannes vermeer (1658), sursa

„chipul tău, mâine. venin și umbră și adio“ de javier marías

javier marías

chipul tău, mâine.

3 venin și umbră și adio

 (tu rostro mañana

3 veneni y sombra y adiós)

 editura polirom, iași, 2016

 traducere de andrei ionescu

 561 pagini broșate

coperta de radu răileanu

twitterezumat:

n-ar trebui să povestim niciodată nimic, totuși vrem ca poveștile noastre să plutească.

venin și umbră și adio

Vorbirea funestă. Blestemul de a vorbi. De a vorbi, de a vorbi fără oprire, pentru asta munițiile nu se termină niciodată. Asta e roata care învârte lumea, mai presus de orice altceva, ăsta e motorul vieții, care nu se strică și nu se oprește niciodată, ăsta e adevăratul avânt al vieții. (p. 247)

acum, că am terminat și ultimul volum al trilogiei și văd cele trei romane ca pe unul singur pot spune că a fost o satisfacție citirea acestei cărți, și nu doar una livrescă.

în decursul zilelor de pe parcursul citirii cărții, m-am trezit că îmi veneau în minte opinii ale autorului, sau că ceea ce se întâmpla în carte regăseam în jur. că am preluat câteva idei din carte pentru viața mea - și cred că este cel mai mare omagiu pe care-l poți aduce unei cărți - când este atât de adevărată, că orice spirit critic dispare și adevărul din ea intră în anumite locuri dinăuntru ce se întipăresc în tine.

scriu aici un sinopsis al volumului - însă, ca în toate romanele lui javier marías, subiectul nu e foarte important, el e doar un pretext pentru ceea ce spune:

veninul e cel pe care personajul din carte îl primește din partea șefului său din serviciul secret - multe cruzimi și crime inutile care - asemenea celor inoculate lui alex din portocala mecanică - îi pângărește sufletul.

dar îl și tulbură, astfel încât din aceste mișcări interioare să iasă la suprafață ceea ce nu credea că zace în străfundurile lui, să devină o umbră pentru șogorul său care-o bate pe nevastă-sa, apoi să-i facă ceea ce nu credea vreodată că va face. dar o umbră și a șefului său cinic, tupra.

ca până la urmă să spună adio vechiului său eu, odată cu fapta înveninată, dar adio și serviciului secret, atunci când descoperă că rolul pe care îl joacă poate fi și unul negativ pentru cei nevinovați și se întoarce la madrid.

Tendința actuală e să te simți nevinovat, să găsești o justificare imediată pentru tot, să nu dai seamă și să faci ceea ce în spaniolă se cheamă a găsi întotdeauna motive întemeiate. Cei care-și fac probleme de conștiință sunt azi excepția, oameni învechiți care-și spun: „Lancea, febra, durerea mea, cuvântul, visul“, și alte lucruri la fel de inutile. (p. 412)

coperta ediției spaniole

ce este drept este că trilogia este o capodoperă, că aș vrea s-o recitesc cândva, că:

• javier marías este, fără îndoială, un autor uriaș
• nu cred că va mai scrie ceva mai bun
• este un roman total - despre individul contemporan
• că, prin acest roman, vocea lui javier marías te mișcă - încet, persuasiv iar după ce termini lectura zici că ai terminat, că parcă nici nu a fost, însă se lasă greu ștearsă, rămâne un contur din ea și poate nu se șterge niciodată.

trebuie felicitat traducătorul, andrei ionescu, traducător clasic din spaniolă, al cărui efort de atâția ani a îmbogățit plăcerea noastră livrescă cu încă o capodoperă a literaturii universale.

javier marías, sursa

„cei opt munți“ de paolo cognetti

paolo cognetti

 cei opt munți

 (le otto montagne)

 editura polirom, iași, 2017

 traducere cerasela barbone

 212 pagini broșate

 coperta de carmen parii

twitterezumat:
fiecare om are muntele lui

autorul are 38 de ani, are vreo 10 cărți scrise, iar acesta a obținut anul trecut cel mai prestigios premiu din italia, premiul strega.

am scris despre alte romane câștigătoare ale acestui premiu: solitudinea numerelor prime, cum vrea dumnezeu, haos calm, nu te mișca.

nu pot spune că m-a dat pe spate, poate pentru că nu mă prea împac cu stilul minimalist (în genul hemingway sau carver), însă mi-a plăcut din 2 motive:

1. romanul oferă o perspectivă unică - a vieții de munte în epoca prezentă: cu tot ce are muntele specific - piatră, pădure, torent, ceață, ghețar, troiene, morene, ravene (este vorba despre alpi) - și despre care nu citești prea des.
2. este un roman despre căutarea sensului vieții - numai că, în loc să se petreacă la oraș, această căutare se petrece pe cărări de munte, în sălbăticie. 

romanul se pare că este autobiografic: tânărul pietro îl întâlnește la munte pe bruno, un păstor de vaci posac, dar aventuros, cu care leagă o strânsă prietenie. o prietenie ce durează 30 de ani. 

doar că drumurile lor de-a lungul vieții se interseactează doar din când în când: dacă bruno e lipit de munte, pietro se desprinde și-l alternează cu orașul și cu alți munți, ai nepalului. iar întreaga carte conține episoade - pline de poezie - din epopeea prieteniei lor.

am citit-o ușor, scrisul e limpede, minimalist (cum spuneam mai sus). deși mi-a fost greu să văd din descrierile de cuvinte peisajele montane reale, am prins ceva din atmosfera diferită, rece, de munte (și de aceea, pun mai multe poze cu autorul mai jos). 

Trebuie să faci ce te-a învățat viața să faci... Când ești foarte tânăr. cine știe, mai poți încă s-o apuci pe alt drum. Dar la un moment dat trebuie să te oprești și să spui: bine, asta sunt în stare să fac, asta nu. Așa că m-am întrebat: și eu? (p. 206)

Nimeni nu se poate ocupa de ceilalți. Să te ocupi de tine însuți e deja o aventură. Bărbatul e făcut să se descurce întotdeauna dacă e priceput, dar dacă se crede prea priceput, sfârșește prin a se distruge. (p. 195)

Iarna muntele nu era făcut pentru oameni și trebuia lăsat în pace. (p. 54)

coperta ediției italiene

sursa

paolo cognetti (sursa)

sursa

colecția nietzsche

#friedrichnietzsche #nietzsche #bookstragram #editurahumanitas

O postare distribuită de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 14 Oct 2017 la 04:51 PDT

„chipul tău, mâine. dans și vis“ de javier marías

javier marías

chipul tău, mâine. 2 dans și vis

 (tu rostro mañana 2 baile y sueño)

 editura polirom, iași, 2011

 traducere de andrei ionescu

 406 pagini broșate

 coperta de radu răileanu

twitterezumat:

totul se află în noi, și nu în afară.

umorul lui javier marías

volumul al doilea al trilogiei (după febră și lance, despre care am scris aici) începe mai lent decât primul, pare mai slab din punct de vedere al plotului, însă ajunge repede la o misiune adevărată: misiunea „discoteca“ - în care povestitorul nostru, jaime/jacobo deza va trebui s-o distreze, într-o discotecă, pe consoarta unui personaj dubios interlop.

doar că pe fir apare personajul-clovn al cărții, un don juan-ul de doi bani, pe numele său rafita de la garza. acesta o suflă pe consoarta în cauză și dispare cu ea, iar povestitorul, dă-i și căută-i pe cei doi, pe sedus și pe sedusă, prin veceurile discotecii.

până la urmă cei doi fugari vor fi găsiți iar răpitorul, rafita de la garza, urmează să plătească cu viața îndrăzneala.

volumul e cel mai plin de umor și cel mai dinamic - javier marías știe să-l construiască, introducând personajul clovn, veșnic nesătul de femei, amuzant prin limbajul său colorat, prin îmbrăcămintea fistichie, ornată cu plasă de păr, cercel de țigan și briliant în buric, ce devine în dansul de pe ring un adevărat bici șfichiuitor.

și, la fel, știe să lege prin ițe numai de el știute întâmplările de primul roman, febră și lance, dar și de romanul oxfordului, și mai cugetă la temele sale, ce se vor prelungi și în al treilea roman al acestei trilogii excelente.

și mai avem amintirile a doi bătrâni despre război și mai ales despre atrocitățile gratuite din războiul civil spaniol - războiul civil spaniol franchist, umbra ce planează din când peste paginile întregii trilogii -, eseuri despre morțile violente ale oamenilor nevinovați, dar mai ales despre cruzimile oamenilor obișnuiți, căci fiecare avem în noi faptele bune și pe cele rele, depinde de împrejurări să iasă la iveală unele sau altele, dar e cumplit când te împăunezi cu cele rele după ce le-ai comis, și nu-ți îndemni conștiința să te facă să taci cu privire la ele.

dar ce să-i faci când fiecare de noi e cuprins de panica narativă de a ieși din anonimat.
când fiecare din noi e convins că poate avea o poveste sau că alcătuiește materia posibilă a unei povești, și e de ajuns ca cineva să o relateze, să se hotărască s-o relateze.

urmează volumul al treilea

coperta ediției spaniole

cărți nou cumpărate

#bookshopping #bookstragram #levtolstoy #levtolstoi #benedictwells #paolocognetti #janinaianosi #ionianosi

O postare distribuită de Dragos Butuzea (@dragos_butuzea) pe 9 Oct 2017 la 11:05 PDT