Să învăţăm de la tâmpiţi

Aşa a făcut funcţionarul de la consiliul de tutelă de undeva din Europa Centrală în romanul Vizitatorul a lui György Konrád. El e plictisit, asemeni omului fără însuşiri Ulrich care învaţă de la "criminali", asemeni profesorului sinolog Peter Kien care învaţă de la proşti, asemeni lui Kafka ce învaţă de la "vizuinari"...

Acest fucţionar întâlneşte un copil de 5 ani complet idiot şi orfan, păros şi gol puşcă, într-un pat plin de fecale. Unde ceilalţi află repulsie, funcţionarul află, ghiciţi ce? Nemărginirea. Unde? Fix în creierul cât o nucă al idiotului. Află aici un no man's land unde i-ar plăcea să rămână, departe de infernul care e afară. Aşa că se mută împreună cu copilul idiot, de care are grijă, spre disperarea familiei, a colegilor, a vecinilor, a tuturor... 

Ce face până la urmă? Nu vă spun, ci va spun ce spune Musil, că orice lucru există datorită unui act anume, ostil într-o oarecare măsură faţă de mediul în care se află.
Cam asta e aici.

Mi-au plăcut mult de tot cele 190 de pagini, cu cîteva biografii în ele, cu cazuri de sinucideri, cu enumerări fractalice de lucruri şi oameni în încercarea lui Konrad de a descrie lumea. Mi-a plăcut poate şi pentru că am simtit o afinitate electiva cu personajul, fiind şi eu, patru ani de zile, funcţionar...

Nu ştiu ce-aş putea scrie despre o asemenea carte, ea nu poate fi decât citită, nu comentată, nu poţi să scrii ceva despre Kafka de pildă, altceva decât inepţii nu-ţi iese. Şi-apoi, vorba lui Wittgenstein, despre ce nu se poate vorbi trebuie să se tacă...

Dar nu mă abţin de la un scurt citat:
...Ştiu sigur că alesul, celălat om asupra căruia cade alegerea, e tocmai acela ce-mi vine în faţă, cel pe lângă care eu trec: am trecut. Nu mai poate fi un necunoscut oarecare, chiar dacă nu-i pot spune pe nume. Îl privesc cu o atenţie efemeră, dus pe gânduri şi, pentru că îl bag în seamă, mă ia şi mă duce cu sine. Mă plimb printre modestele mele transcendenţe, dus pe altă lume, uneori doar preţ de o clipă, cât îi ofer un foc sau îi prind privirea, alteori pe o durată mai lungă, o mică viaţă într-una din lumile mele de dincolo, o mică moarte în viaţa de-aici, oricum provizorie (p.175)

György Konrád, Vizitatorul, Editura Univers, Bucureşti, 1998, trad. Paul Drumaru, 190 pagini
 

Ce faci dacă eşti critic literar şi primeşti carte cu dedicaţie?

O dai frumuşel de nouă la un anticariat. E şi ăsta un semn de apreciere a cărţii, o pot citi şi alţii...

Dedicaţia este pe cartea Locomotiva Noimann de Nichita Danilov, apărută la Polirom. O găsii la anticariatul de pe Doamnei...
(Aşa cum v-aşteptaţi, n-o cumpărai :)...)

Un mare scriitor

György Konrád.

E drept că mai întâi am auzit câte ceva despre el, mare dizident ungur pe vremea regimului comunist, un fel de Wałęsa sau Miłosz.

Apoi, dintr-un impuls oarecare, am cumpărat acum câţiva ani romanul Vizitatorul.

Din fericire, am binevoit să-l citesc, sunt aproape la jumătate şi sunt entuziasmat cum n-am mai fost demult de un roman. E genial, un roman scurt, dar îndesat, prea profund şi prea uman pentru vremea noastră.

Pe coperta a patra Carlos Fuentes afirmă că este una dintre cele mai incitante naraţiuni ale solidarităţii concrete de la Dostoievski încoace. Iar eu mă abţin să spun mai multe, îmi voi spune impresiile după ce voi termina.

Autorul are şi site personal. Pe care, fireşte, l-am pus şi în blogrollul meu. E uimitor ce viaţă excepţională a avut omul ăsta, şi ce minunat scrie...

Lecţie de penibilitate

Răsfoind volumul 4 al Operelor lui Dostoievski, dădui de o povestire intitulată O întâmplare penibilă, perfectă ca formă, cu un mesaj ce anunţă Însemnările din subterană şi Crimă şi pedeapsă.

Un general, Ivan Ilici Pralinski, general nu de armată, ci după cinurile funcţionăreşti ruseşti, afirmă într-o discuţie de pahar că relaţia dintre un superior şi un subaltern, dacă e bazată pe umanitate, duce la schimbarea reformelor sociale.

Pleacă şi, îmbuibat de şampanie, îi cade în cale nunta unui umil subaltern, la care se gândeşte să participe pentru a-şi arăta "umanitatea". Dar dacă gândurile lui sunt dintre cele mai bune, şi aici Dostoievski îşi dovedeşte geniul în a le descrie, faptele sunt dintre cele mai penibile - se îmbată, se "umileşte" şi se face de tot rahatul, la propriu. 

Socoteala din cap nu se potriveşte cu cea din realitate, spune autorul. Totul iese prost, distanţa dintre general şi subaltern se adânceşte, generalului nu-i rămâne decât să rămână acelaşi superior sever.

De unde rezultă că, dacă ne-ar şti cineva gândurile şi ar măsura cu ele ceea ce facem de fapt, ne-ar socoti pe toţi, de cele mai multe ori, tare penibili. 

Feodor Mihailovici Dostoievski, O întâmplare penibilă, traducere Demostene Botez şi Igor Blok, în Opere în 11 volume, vol.4, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1968, 50 pag.

Scriitori născuţi şi scriitori făcuţi

După mine, există două feluri de scriitori:

- unii "născuţi", cu talent nativ, care, indiferent ce scriu, scriu genial, scriu aşa cum bem noi apă – Proust, Kafka, Arghezi;

- alţii "făcuţi", pentru care scrisul e un mare chin, le ia mult efort să scrie – Flaubert, Thomas Mann, Bulgakov, Rebreanu.
Exemplele pe care le-am dat nu fac vreo diferenţă valorică. Cel puţin când e vorba de marii maeştrii din trecut, ce scriau din vocaţie, dorind să spună ceva, ba chiar să revoluţioneze cumva lumea, cum spune Llosa.

Dar, într-o discuţie recentă cu cineva puneam la cale care anume dintre scriitorii contemporani, care scriu deseori din alte motive - celebritate şi bani - au valoare, care anume „vor rămâne".

Sunt cazuri de absolvenţi de litere, sau nu, cu un pospai de cultură literară, care, după ce participă la un curs de creative writing încep să scrie după reţete prefabricate. Scot deci bestselleruri şi devin ceva în genul altor scriitori mari, cu care presa literară îi aseamănă obligatoriu, calificându-i ca fiind „unul dintre cei mai buni”, „viitor titan al literaturii”, „al cărui cărţi sunt traduse în peste 30 de limbi” etc.
E-adevărat, scriu bine, amuză, dar după ce le închide cartea, cititorul nu rămâne cu nimic, nu e "mişcat", ci e exact la fel ca înaintea lecturii... Coelho, Foer, Palahniuk, ce să mai vorbesc de Dan Brown...
Câţi însă dintre ei vor fi citiţi după ani şi ani? Mai citim oare Eugene Sue sau Cezar Petrescu?

Beckett eseistul

Pe la 25 de ani, Samuel Beckett, nobelizatul, scrie un mic eseu, tradus la noi de-abia prin 2004, despre romanul lui Marcel Proust În căutarea timpului pierdut.
 

Nu am de gând să rezum cartea, ci să spun care-s ideile care m-au surprins pe mine, admirator înfocat al francezului.

1) Beckett spune că Proust dezvăluie realitatea printr-un singur mod, prin memoria involuntară - ea nu depinde de noi, ea singură-şi alege timpul şi locul în care-şi săvârşeşte miracolele. Ea e catalizatorul, iar întreg ciclul e un monument închinat memoriei involuntare şi o epopee a acţiunii sale, întreaga lume iese dintr-o cană de ceai, spune Beckett.

2) După Proust, împlinirea reprezintă identificarea subiectului cu obiectul dorit. Aceasta se face doar de către inimă, ea îşi alcătuieşte intermitent obiectul dorinţei din prelungirile punctelor spaţiului şi timpului pe care obiectul (Albertine) le-a ocupat şi le va ocupa vreodată. Scriitorul nu face decât să traducă pe înţelesul ei, a inimii, Dragostea şi Spaţiul şi Timpul – prin artă.

3) Arta este ieşirea din bezna timpului şi a obişnuinţei şi a pasiunii şi a inteligenţei. Tendinţa artistului este să se adune în sine – către inimă – nu să se risipească. El înlocuieşte inteligenţa cu afectivitatea, după definiţia lui Schopenhauer a artei: contemplarea lumii independent de principiul raţiunii.

4) Adevărul lui Proust nu porneşte din raţiune, ci din impresii.

Parcă după citirea acestui mic eseu, romanul* lui Beckett se înţelege mai bine.

Samuel Beckett, Proust, Humanitas, 2004, trad. Vlad Russo, 111 p.

___________

*Molloy