il traduttore non e traditore - 1

inspirat de un text despre traducătorii români, precum şi de cum sunt trataţi autorii români, m-am gândit la următoarele:

o tâmpită tradiţie românească ocultează aproape total traducătorii cărţilor pe care le citim. când vorbim de marile capodopere, spunem titlul, uneori autorul, dar aproape niciodată traducătorul, ba chiar, dacă-l aminteşti şi pe acesta din urmă, rişti să fii considerat obsedat. ipoteza mea asupra acestei ignorări profund nedrepte este că ea-şi are rădăcinile în vremea când ai noştri culţi cititori cunoşteau perfect limba în care se scriau romanele la un moment dat, adică franceza, aşa că Balzac, Stendhal sau Gide erau cunoscuţi ca autori, nu ca traduşi.

a venit vremea însă când au urmat traduceri şi din alte limbi, scriitori buni au început să scrie în toate limbile pământului. când erau puţine edituri, de regulă, acestea apelau la traducători meseriaşi. printre ei se găseau chiar scriitori, ce aleseseră această onorabilă meserie ca să nu se compromită politic. acţiunea de educare a poporului cu volume poche la preţuri de dumping (excepţionala colecţie BPT, bunăoară) a consacrat multe traduceri bune, dar care urmăreau accesul la operă şi nu fidelitatea faţă de ea.

poate dau dovadă de snobism când amintesc de "problemele" pe care le-aveam în studenţie cu prietenii mei: trebuia citit Faustul lui Blaga sau cel al lui Doinaş? - m-apucasem chiar de germană, ca să-i verific. trebuia citit Dostoievski în operele complete apărute la ELU, traduse de cîte-un vorbitor de rusă şi un filolog corector alături, sau cel nou tradus de Emil Iordache? etc.

mâine voi trece la exemple şi voi enumera câţiva traducători care mi-au făcut cultura şi care, pentru mine, sunt sinonimi autorilor pe care i-au tradus.

visul lui Bruno

acesta e un roman clasic; şi psihologic; şi mistic; şi de aventuri; şi de dragoste.
dar e şi un roman modern; chiar post-.

un nonagenar, Bruno, şade pe ducă în camera sa de luni de zile. îşi contemplă colecţia de timbre, şi se gândeşte la viaţa lui care acum îi pare un vis. şi mai citeşte tratate despre păianjeni, cu care a-nceput să semene - Dumnezeu însuşi e un păianjen, de firul lui subţire şi auriu ne tot chinuim să ne-agăţăm, dar de cele mai multe ori îl scăpăm –; aşa că toate celelalte personaje se prind în plasa lui: ginerele, fiul, îngrijitorul, slujnica.

aceste personaje – minunat descrise, sunt adevărate simboluri: artistul, mediocrul, nebunul, scăpătatul – îşi caută cumva – oricum – împlinirea. şi, împreună cu bătrânul/păianjen, are fiecare ciudăţenia lui: unul are extaze mistice şi se crede Dumnezeu, altul are trei dragoste în acelaşi timp, există chiar un început de menage-à-trois; doi se duelează iar o bucătăreasă are numele Odettei lui Proust.
evideman, totul se termină cu bine, ca-n Shakespeare, iar de pe urmă, ce rămâne?

câteva întrebări filozofice – Murdoch nu face rabat la ele, doar predă filozofia la Cambridge. Plus cathar-zisul unei opere cu adevărat remarcabile a unei romanciere din stirpea marelui Will şi Dickens.

Nimic n-are importanţă, pentru că noi înşine nu suntem nimic. Totuşi ne iubim unii pe alţii – ăsta e singurul lucru cu adevărat important. (p.396)
Făptura umană este o mlaştină, o baltă, o junglă. Nu putea veni decât de departe, de dincolo de lume, ca un vis, ca o viziune minunată, acea imagine a dragostei adevărate, a dragostei care acceptă moartea, care se împacă cu moartea. (p.252)

în fine, o bucurie livrescă!

Iris Murdoch (foto), Visul lui Bruno, Ed Univers, col. Globus, Bucureşti, 1978, trad. Dana Crivăţ, 397 p

anii de ucenicie ai lui Jamal Malik

Slumdog millionaire

nu se poate spune că filmul nu-i în linia celor americane, adică un hisminplis:
o copilărie nefericită, o mahala, un frate trădător, iubire imposibilă (evident, Taj Mahal-ul, doar e vorba de India) şi alte clişee h(b)ollywood-iene.

- aţi vrut să vedeţi puţin din adevărata Indie, domnule? iată! spuse băiatul cu ochiul învineţit de un poliţist. - uite şi puţin din adevărata Americă, fiule, spune turistul şi-i dă nişte bani.

însă.
mi-a plăcut, alături de teoria karmei transpusă cinematografic à la Coehlo, că filmul dă o imagine. mai puţin cunoscută asupra Indiei contemporane. sau chiar necunoscută nouă, europenilor, îmbătaţi de bhagavadgite şi upanişade. n-avem idee cum trăieşte un om acolo. crunt adică. la extremele când ale unei civilizaţii occidentalizate/globalizate, cînd ale uneia tradiţionale (era să zic înapoiate). e ceva cam în genul României, unde în loc de 23 de milioane, sunt de peste patruzeci de ori mai mult.

ah, era să uit, mi-au mai plăcut micuţii actori indieni, care nu erau ei Shirley Temple, dar mi-au făcut filmul suportabil. şi muzica, evident...

şi apropo, există şi o carte ce va apărea tradusă şi în româneşte (de cine n-o să vă vină să credeţi - da, e vorba de ea, marea şi unica Irina Margareta Nistor) la Editura Taj a Adelinei Patrichi.

film de oscar?
hm...

curtea e prea veche, trebuie una nouă

ştiu că m-a cuprins bucuria aflând că Adi va scoate o carte. şi l-am ascultat cu mare plăcere povestind amănunte despre procesul editorial al primei lui cărţi.

până când mi-a zis că e ceva în neregulă, apariţia a tot fost amânată şi până la urmă... dar toată povestea e aici.

e uimitor că aşteptările din partea unor persoane intelectuale - în cazul de faţă director de editură şi preşedinte AER, Grigore Arsene - sunt înşelate ca şi în cazul unora grobiene.

oricum, auzisem de banii opriţi unor traducători de către editura Univers-Crupenschi (acum în vogă datorită Cotidianului) şi nu m-aşteptam din partea unei edituri mari cum e Curtea Veche să facă ceva de gen. Dar după cum a scăpat drepturile de autor ale lui Orhan Pamuk, ca şi pe coordonatoarea Livia Szasz, acum m-aştept.

iar dacă voi avea cândva o carte de publicat, o să mă gândesc mult dacă s-o mai public...
în România

de weekend

- vecine, mai stai puţin aşa, până chem eu OTV-ul!

iar n-avem roman

în buna tradiţie românească, hai să ne aolim că n-avem roman.

eu zic c-avem, vorba unui personaj din Balanţa lui Băieşu, avem atâta cât ne trebuie.

dar dacă e vorba de romanul cu recunoaştere internaţională, altfel stă treaba.
şi sunt de-acord cu mircea mihăieşul dintr-un articol din românia literară, unde zice că n-avem un roman românesc care „să străpungă plafonul de nori al recunoaşterii internaţionale depline şi indiscutabile”.

de asemenea, şi eu vreau ca şi el
„poveşti bine scrise. Nu contează subiectul: poate fi o naraţiune de dragoste, o cronică istorică, un roman-eseu, o proză de "notaţie intimistă". Mă interesează doar ca story-ul să fie bine articulat, fraza expresivă şi adevărul revelat să nu-mi dea impresia unei "lipituri" artificiale, născute din simţul estetic sau parti-pris-ul ideologic al autorului.”
iar când se referă la Italo Calvino – Palomar e socotit de americani un fel de Biblie postmodernă – zicând că nu e decât o „făcătură ultra-inteligentă şi ultra-sofisticată, un joc de-a literatura evident inteligent, dar mort, mort ca o pisică neagră în mjlocul unei autostrăzi” – atunci torc de-a dreptul de plăcere.

da, şi eu ştiu că nu prea curând un roman românesc va stârni un „turbion de laude şi contestări ce însoţesc consacrarea”, nu prea curând se vor organiza în jurul lor „simpozioane internaţionale şi, vai!, nu prea curând se va vinde nici măcar la nivelul sofisticat-stupidului Calvino”.

de ce? păi să ne gândim.