tot binevoitoarele...

urmare de aici.
ceea ce este bun în acest roman – cel puţin după mine – este la sfârşit.

de pildă, penultimul capitol, air. aici personajul descrie câteva luni petrecute în pomerania, în autoizolare, în casa goală a cumnatului său (soţul sorei sale, una). ei bine, pentru că sora sa lipseşte, iar el e îndrăgostit iremediabil de ea, se-ntâmplă ceva ce n-am mai citit pân-acum altundeva: personajul face dragoste cu casa la propriu, mai bine zis cu toate obiectele dintr-însa – haine, pat, baie, bucătărie, balustrade, scări – ba chiar iese în pădurea dimprejur şi-şi bagă o cracă-n fund, apoi se răneşte eroticeşte cu tufişurile. - sunt atâtea forme de autoerotism – ar fi trebuit să le număr –, scrise atât de bine, că sade ar fi trebuit să se răsucească-n mormânt de invidie.
llosa spunea undeva că, citind astfel de pagini, trăim experienţa autoerotică până la exces, barbară şi teribilă, realizându-se, spunea tot el, într-un fel sau altul, aspiraţiile frustrate, parte a personalităţii noastre reprimate. şi e literatură scrisă foarte bine, nu cu umorul lui sade, ci serios, chiar simpatetic/tragic. este exprimată aici toată furia cărnii în luptă cu lipsa ceiluilalt, apelul ei la imaginaţie ca singurul aliat rămas în această foame „diogenică” de sex.

un alt exemplu este în ultimul capitol, gigă, întâlnirea personajului cu hitler pentru a fi decorat. anecdoticul „nebun” al unui gest spontan m-a lăsat perplex – fie prin insolitul lui (demn de Cehov), fie prin absurd. (evident, nu spun care e gestul)

rezumatul cărţii, aici.

între luciat şi isuciu, eu am ales cartea. ordine de idei

domnule isuciu, mă gândeam să nu-ţi răspund la comentariul de mai jos, cum nu i-am răspuns nici teroristei direct, deşi m-am apărat şi eu în felul meu când nu m-am simţit confortabil; şi chiar vroiam să nu mai discut despre aşa-zisul "scandal" teroristo-blogosferico-cultural. dar iată, după câteva zile de gândire, m-am răzgândit.

nu ştiu ce te-a determinat să te "răzbuni" pe autorul asumat fictiv al unui blog care scria despre cărţi în legea lui, tu continuând obsesiv să înlocuieşti părerile tale despre cărţi cu pastişe, pamflete şi detectivisme mirobolante; cum nu ştiu ce a determinat-o pe luciat, în urma "deconspirării" tale rocamboleşti, să renunţe dintr-o dată, deşi afirmase deseori că nu-i pasă de tine; şi nu înţeleg "tragedia" iscată din asta, într-un mediu "virtual" ce favorizează prin natura lui speculaţiile, îndrăzneala şi lipsa unei deontologii, ce începe cu lipsa de răspundere - prin anonimat - faţă de cele scrise.

da, sunt de acord cu alex leo şerban, cultura nu se face pe blog, dar adaog că blogul îi poate fi un sprijin viguros aşa că, dacă un singur cititor a pus mâna pe o carte datorită celor ce scriu aici, "salvându-se" cultural, am o mare bucurie, într-o lume în care "criticii" se ascund prin universităţi şi reviste elitiste cu ştaif, în care recomandările se fac prin reclame publicitare plătite; în care - ca întotdeauna - adevărata cultură e cerşetoare, nu însă şi manelizarea, becalizarea şi danvoiculizarea.

iar dacă luciat - indiferent că era cărtărescu, liiceanu, nicolae manolescu sau eminescu însuşi (un elev spunea că dac-ar fi trăit azi, eminescu ar fi avut cu siguranţă blog) - a făcut măcar pe cineva să citească o carte, tu ai contribuit ca lucrul acesta să nu se mai întâmple.

da, eşti liber să citeşti ce scriu, eşti liber să comentezi (la subiect) ca orişicare, anonim sau nu, dacă ai ceva a spune - e condiţia (incredibilă!) a blogului.

iar eu voi continua să postez aşa cum am început, dorindu-mi să nu mai şterg comentarii şi să nu mă mai întristez, ci să tot am bucurii, să cunosc oameni frumoşi, aşa cum s-a-ntâmplat până de curând.

concurs mare concurs

"Cum să îmi imaginez eu o viaţă mai frumoasă: Aş vrea să nu fie nici frig nici prea cald. Să adie întruna un vânt căldicel, câteodată să fie şi furtună ca să trebuiească să te ghemuieşti. Automobilele să dispară. Casele să fie roşii, tufişurile de aur. Să le ştim pe toate şi să nu mai avem nevoie să învăţăm nimic. Să locuim pe insule. Pe străzi, maşinile să fie deschise şi să ne putem urca în ele când suntem obosiţi. Dar n-am fi niciodată obosiţi. Maşinile n-ar fi proprietatea cuiva anume. Seara ne-am putea culca foarte târziu. Am adormi acolo unde ne-am afla fiecare. N-ar ploua niciodată. Din toţi prietenii să fie câte patru, iar oamenii pe care nu-i cunoaştem ar dispărea. Tot ce nu cunoaştem ar dispărea."
rândurile de mai sus îi aparţin unui copil care scrie acasă, alături de mama sa.

cel care ghiceşte la începutul cărui roman este fragmentul de mai sus (titlul şi autorul romanului), va primi drept premiu, prin poştă sau personal (bucureşti), orice carte - la alegere - dintre cele despre care am scris pe blog în toţi aceşti ani.
aştept răspunsul - timp de o săptămână - în comentarii sau - pentru cei timizi :( pe mail sau sms.
indiciu - autorul este contemporan (clasic, oarecum).
indiciul 2 - autorul nu este român.

binevoitoarele sau educaţia ne-sentimentală

noroc că e ficţiune.
altfel, dacă nu-mi tot repetam asta în gând, nu puteam trece mai departe. carnagii peste carnagii apocaliptice, având ca pre-text al doilea război mondial.

şi o termin cu impresia – în sens impresionist – că e o carte mare. deşi nemţii au numit-o holocaust porno, un englez, holocaust kitsch, pentru francezi e o carte mare, i-au dat goncourt-ul şi marele premiu al academiei franceze.

de ce asta?
nu pentru că autorul e un american, că are origine evreiască, că e extraordinar de bine documentat, nu. ci pentru că, printre pagini banale în care militarii stau ce stau şi mai pun de-un omor evreiesc, littell are fragmente minunate. demne de flaubert – şi numai prin echivocul moral, amoralismul ce seamănă cu cel din educaţia sentimentală – ci prin frază. fragmente excelente, demne chiar de Proust (poate nu întâmplător traducătorul cărţii a tradus recent şi Proust) – ia citiţi (naratorul are ca şi proust, înclinaţii homoerotice):

Noaptea, când te culci, te gândeşti la mine, poate că îţi atingi trupul, sânii gândindu-te la mine, îţi pui mâna între picioare gândindu-te la mine, poate că că te laşi pradă gândurilor despre mine, iar eu, eu nu iubesc decât o singură făptură, cea pe care, dintre toate fiinţele, nu o pot avea, cea înspre care gândul mă poartă totdeauna, părăsindu-mi mintea doar pentru a-mi pătrunde în oase, cea care va fi întotdeauna între lume şi mine şi prin urmare între tine şi mine, cea ale cărui sărutări îşi vor râde mereu de ale tale, cea a cărei căsătorie face ca niciodată să nu te pot lua de soţie decât pentru a încerca să simt ceea ce simte ea în căsnicie, cea a cărei existenţă face ca tu pentru mine să nu exişti pe deplin, iar în ce priveşte restul, pentru că şi restul există, prefer să mi se sfredelească curul de către băieţi necunoscuţi, plătiţi, dacă-i nevoie, asta mă apropie şi mai mult de ea, în felul meu, şi iubesc în mai mare măsură teama şi vidul şi sterilitatea gândului meu decât să mă arăt un om slab şi să cedez. (p.690)

acţiunea nu e grea – e povestea unui ofiţer german, Maximilian Aue, ce-şi rememorează anii de război, începând cu frontul de est, stalingrad, berlinul bombardat, ungaria, cu inserţii de viaţă privată – incest, matricid, depravare – totul într-o pasivitate a destinului demnă de vechii greci. numai că zeii de-atunci sunt înlocuiţi acum de nebunia şi de instinctele maselor. totul e apocaliptic, chiar dragostea e una bolnavă. e scos la iveală tot răul „amoral” al „civilizaţiei” (autorul a cronicărit prin balcani şi cecenia), cu sens terapeutic şi ontologic, desigur.

dar noroc că e ficţiune.
în fine, cartea nu e pentru acei mieluşei despre care spunea Nabokov, că citesc „in a spirit of Why did he have to write it? or Why should I read about maniacs?”, ci pentru aceia “wise, sensitive and stounch”.

altele despre roman, poate într-un post viitor… adică aici.

Jonathan Littell, Binevoitoarele, Ed. Rao, Buc. 2008, trad. Vasile Savin, 881 p.

ce se întâmplă cu acest blog?

STOP. este momentul să stau un puţin şi să întreb: unde am ajuns?

am pornit acest blog acum aproape doi ani, inspirat de luciat şi de white noise. îmi doream să scriu despre cărţi altfel, să fac ceva altfel. atât pentru mine - era o încercare în primul rând pentru mine - cât şi pentru alţii, câţiva, cu aceleaşi preocupări cu ale mele, să afle o oază frumoasă de relaxare şi împărtăşire, de seninătate şi bucurie.

apoi a venit traficul. m-am plâns la un moment dat undeva de faptul că, de cele mai multe ori, unii nu fac decât să reflecte tarele societăţii noastre postcomuniste, să işte cu orice preţ scandaluri, să împroaşte peste tot cu materii organice de guloare galbenă, în speranţa vreunei legitimităţi; că odată cu înmulţirea cititorilor, vine şi prostia, ameninţând să transforme totul într-o cloacă mizerabilă şi pestilenţială.

şi în mare parte a fost aşa. ce s-a-ntâmplat?

un blog bun, de gen, s-a închis. prima ceartă a început cândva, s-a continuat mai apoi şi s-a sfârşit ştim cum.

un alt blog „m-a scos” de pe listă. nu ştiu de ce, dar probabil că am fost asociat aprioric cu anti-teroriştii. n-am fost ferm, n-am luat partea cui trebuia, am permis comentariile "duşmanilor", lui isuciu - care de altfel promisese că nu mai intră -, lui alex leo şerban, care iată, continuă să comenteze.

credeam că, măcar pe blog, lumea e liberă, oricine poate să comenteze orice. până la un moment dar, aşa a şi fost. până când am simţit nevoia să şterg comentarii. îmi deschideam blogul, găseam în comentarii orice, numai chestii livreşti nu.

nu nu-mi şterg blogul. dar recunosc, sunt puţin supărat. din pricina lui. ceea ce multă vreme mi-a produs plăcere şi mari bucurii, acum mă întristează.

aşa că, dragi cititori, dacă nu vă interesează subiectele mele, vă rog eu, nu mai intraţi aici!
nu inventaţi voi subiecte, limitaţi-vă la citit, nu la comentat.

mergeţi la zoso şi la mircea badea! sau oriunde!

ps. de mâine, livreşti.

o cerere ciudată

am primit ieri o propunere de la o scriitoare - din care eu n-am citit pân-acum nimic - de-a posta pe blogul meu câteva fragmente scrise de ea. pentru că e ceva nou pentru mine şi nu am văzut pân-acum să se fi făcut aşa ceva - toată lumea postează doar "opere" proprii, m-am gândit să fac un sondaj (dreapta), apoi - poate - să experimentez.

aşadar, v-ar plăcea să citiţi pe acest blog proză scrisă de alţii?

evident, aşa cum i-am şi răspuns acestei scriitoare, singurul "criteriu" al postării este să-mi placă mie.