Eliade sau Cărtărescu – despre complexul meşterului manole în cultură

ce facem cu valoarea?
bun, am stabilit: o operă are valoare. ce facem cu ea, hai s-o zidim ca pe Ana – desigur împreună cu autorul ei – întru desăvârşirea Culturii Noastre Naţionale. ce contează că de Ana nu ne mai bucurăm, nu-i mai mângâiem părul, n-o mai sărutăm, n-o mai certăm, n-o mai burduşim din când în când? ce contează că e moartă? am zidit-o. dar întru edificiul Valorii Noastre Naţionale.

mă aştept de la tineri la o nerăbdare a căutării – de ipostaze noi, de perspective noi, unele chiar greşite (greşeala e apanajul tinereţii), şi nu la o admiraţie sterilă şi mioapă, de muzeu, faţă de valorile vechi.
dar iată că unii nu pot ieşi din „păcatele” culturale româneşti şi rămân închistaţi în concepţii vetuste, în carapace, cum spune Cehov.

studiu de caz
un domn recenzent, Silviu Man – pe care o altă părere îl face să ia distanţă şi să se simtă „urecheat” – a scris mai demult pe bookblog despre o culegere de articole ale lui Mircea Eliade. ideea era că astăzi am uitat să ne extaziem, ca savantul istoriei religiilor, în faţa patriotismului poetului rasei române, şi facem în loc analize postmoderne (tip Cărtărescu) asupra omului Eminescu, inclusiv asupra păroşeniei lui.
ca urmare, mi-am scris şi eu opinia faţă de. n-am primit răspuns imediat, dar se pare că autorul a preferat să-şi coacă filozofia. şi a scris ieri.
continuarea postului aici

dialog ionescian

la expoziţia de aseară - cu obiecte ce simbolizează singurătatea - un dialog cu gruia:
Eu: salut!
Gruia: salut!
Eu: ţi-ai văzut obiectul?
Gruia: l-am văzut.
Eu: unde?
Gruia: acolo.
Eu: şi eu mi l-am văzut.
Gruia: unde?
Eu: acolo.
Gruia: salut!
Eu: salut!
(el avea o chivas, eu un eminescu.)

matei iliescu, omul care vede aerul

marin preda:
- domnule, până să se întâmple ceva...trec atâtea pagini, atâtea pagini.”
radu petrescu:
- domnu' preda, da’ chiar aşa, după două pagini s-o şi iubească, să se şi culce cu aceea? prea repede!

asta despre al doilea roman-românesc-capodoperă pe care-l întâlnesc recent, după oameni şi umbre, glasuri, tăceri.

romanul matei iliescu e scris de către radu petrescu în 20 de ani. cu chemare şi grijă, rebreaniceşte, cu conştiinţa unei opere bine făcute, nu prea obişnuită pre la noi –
un tânăr, matei iliescu, vine din bucureşti în N., iar din omida bucureşteană devine fluture provincial la lumina dragostei faţă de o doamnă Bovary băştinaşă, dora. e un tânăr norocos, orăşelul e un loc „la capătul lumii, dincolo de lume, e golul, pustiul, tărâmul celălalt, invizibilul”. e un tărâm de poveste în care matei se rupe de uman şi găseşte natura, cosmosul şi, evident, dragostea. trăieşte pur, sălbatic, dionisiac. şi radu petrescu îi umple viaţa – şi nouă la fel – cu imagini, cu sunete, cu culori, le transformă în impresii şi emoţii. influenţa lui flaubert – în stil – şi a lui proust – în amanunte – e evidentă.

aerul e un vast album, tăcerea e de fapt un vuiet foarte slab, ca o necurmată rostogolire de valuri calme pe nisip.

mi-a plăcut în carte prezenţa insinuantă şi mitologică a cosmicului, la fel ca-n legendele antice, în care eroul n-are o problemă în a vorbi cu luna, cu soarele, cu zeii înşişi. de pildă, afli că poţi zbura stând pe spate în iarbă – după un timp în care ţi-afunzi în cer ochii, simţi că eşti deasupra iar cerul, dedesubt.

- vezi aerul? o întrebă. - nu, spuse ea, privind nedumerită împrejur. - eu îl văd... este aici, între noi doi, ca un zid de sticlă, cu neputinţă de trecut.

de fapt, care e lecţia lui radu petrescu – dincolo de una estetică? după mine, aceea că există un „dincolo” la îndemâna oricui, în jur, şi-aşteaptă să fie descoperit, doar să-ţi deschizi ochii şi sufletul.
marin preda cam are dreptate, în roman nu e tensiune, doar câteva rupturi temporale – acţiunea curge liniştit, prea liniştit, ca un fluviu curajos, săpător. perfecţiunea cărţii cam oboseşte . cele 500 de pagini te epuizează, trebuie să ai răbdare – lectura doar nu-i belfereală (deşi cartea putea fi foarte bine înjumătăţită, vizunea e clară şi după 20 de pagini...)

ps: cartea m-a făcut să regăsesc strada polonă (a lui herman şi soile), dar şi superbul parc ioanid.

radu petrescu, matei iliescu, ed a II-a, ed. eminescu, col, romanul de dragoste, 1973, 471 p
(cartea e retipărită acum la editura paralela 45.)

canetti...

jurnalism în estonia sovietică

Omul trăgea vârtos la măsea. Nevasta, normal, îl cicălea de dimineaţa până seara. Şi s-a hotărât e să se spânzure. Nu de tot, ci fictiv. Pe scurt, s-o îmbrobodească pe otravă. Nevasta a plecat la lucru. Iar el a agăţat bretelele de lustră, s-a legat de ele şi stă aşa, atârnat. Aude paşi. Vine nevasta de la lucru. Omul îşi dă ochii peste cap. De sanchi, bineînţeles. Numai că nu era nevasta. Era o vecină de vreo optzeci de ani, venise cu o treabă ceva. Intră, omul – spânzurat... Bătrâna era de fier, nu alta. Nu numai că n-a leşinat... S-a dus lângă bărbat şi a început să-i cotrobăie prin buzunare. Da‘ el era gâdilicios. A început să râdă. Ei, până aici i-a fost bătrânei. A mierlit-o. Iar el stă agăţat. Nu se poate desface. Vine nevasta. Vede cum stă treaba. Baba e moartă, bărbatul, spânzurat. Nevasta ia telefonul, sună: „Vasia, la mine acasă e o mie şi una de nopţi... În schimb, acuma sunt liberă. Vino...” Da soţul îi spune „Ţi-l vin eu... Îi scot ochii bulangiului...” La faza asta, şi nevasta cedează. O mierleşte şi ea... (p.96)

e-o-ntâmplare din mai multe vărsate într-unul din capitolele – mai bine zis, povestiri – volumului compromisul al autorului ex-sovietic, serghei dovlatov (foto). acesta a scis cartea din exil, adică din america. mărturisesc că volumul începe prost, dar se dă iute pe brazdă.

gata, cred că v-aţi făcut o imagine. mie mi-a plăcut. doar e rus, nu?

serghei dovlatov, compromisul, ed. humanitas, buc, 2009, trad. (faină!) margareta şipoş, 206 p

de când n-aţi mai citit o prefaţă bună?

în spiritul schimbului de blog, postul meu de azi e aici.
comentariile, acolo :).