lecţia de literatură. azi - cehov

voi începe cu o serie de posturi despre lecţiile pe care mi le-au dat mie anumite capodopere. încerc astfel să împărtăşesc cu voi un anumit gust literar dobândit prin lecturi. sper să fie de folos atât cititorilor, cât şi tinerelor condeie.

voi începe azi o mică lecţie de literatură de la o povestire pe care am citit-o recent de cehov. ea se cheamă

la tribunal

timpul şi locul

într-o mohorâtă zi de toamnă, în oraşul N., capitală de judeţ, în clădirea cafenie a statului...

despre ce va fi vorba

dar, cum zice proverbul, copilul cu două moaşe rămâne cu buricul netăiat. aşa şi cu această clădire: ea surprindea şi indispunea pe orice nou sosit care nu era slujbaş, prin lipsa totală de confort, prin vechimea ei şi prin înfăţişarea mohorâtă, de cazarmă, atât pe dinafară, cât şi pe dinăuntru. chiar şi primăvara, în zilele pline cu soare, părea învăluită într-o umbră adâncă. iar în nopţile cu lumină de lună, când copacii şi căsuţele târgului, cufundate în somn tihnit alcătuiau o singură masă de întuneric - numai ea îşi înălţa, cu stângăcie şi parcă fără nici un rost zidurile uriaşe de piatră deasupra peisajului modest, tulburând armonia generală, numai ea nu dormea, de parcă nu putea să se scuture de amintirea păcatelor grele, de neiertat, ale trecutului. pe dinăuntru parcă era o şură, fără nimic prietenos. şi era curios să-i vezi pe acei procurori, judecători şi preşedinţi ca scoşi din cutie - care acasă la ei făceau scandal pentru un firicel de praf sau pentru cea mia mică pată de covor - cât de uşor se împăcau aci cu bâzâitul ventilatoarelor, cu duhoarea grea a lumânărilor de seu şi cu pereţii murdari şi veşnic aburiţi.

bun, curiozitatea a fost creată. am înţeles că personajul principal este chiar această clădire, unde se petrec lucruri neobişnuite, anormale. tulburătoare, thrill.

întâmplarea

mujicul nikolai harlamov, acuzat că şi-ar fi ucis nevasta.

un accident

când ajunse aproape de banca acuzaţilor, soldatului din escortă i se întâmplă un mic accident: se împiedică pe neaşteptate şi scăpă puşca din mână. dar în aceeaşi clipă o şi prinse din zbor, cu care prilej se lovi destul de tare cu patul puştii peste geunchi. în sală se auzi un râs uşor. de durere sau poate ruşinat de stângăcia lui, soldatul de înroşi.

fapt divers? sau capcană literară?

ceilalţi actori ai povestirii

judecătorul, avocatul apărării şi procurorul sunt şi ei oameni. tare plictisiţi, preocupaţi mai mult de contingenţele vieţii. de exemplu, ce era, la urma urmei, această pledoarie? o apărare banală, făcută din ordinul şefilor, după un tipic de mult cunoscut. la fel, acuzatul e liniştit, din cauza nepăsării şi mohorelii din jur. - de parcă ucigaşul ar fi un simplu obiect de cancelarie sau parcă l-ar fi judecat o maşină nevăzută, mânuită dumnezeu ştie de cine, nu de oameni, în carne şi oase... (colonia penitenciară avant la lettre?)

procesul

acuzatul e întrebat decă a ucis, el nu recunoaşte. e întrebat ce-a făcut după crimă, a umblat pe câmp, se speriase.

intervine medicul autopsist, judecătorul şi procurorul trag o bârfă mică, ba chiar apărătorul are o scânteie de conştiinciozitate, dar care se topeşte. îi scăpase de pe buze sub impresia liniştii din sală, a plictiselii, a bâzâitului ventilatorului...

se trece apoi la arma crimei, topotul. acuzatul nu recunoaşte că e toporul lui.

- ca în faţa lui Dumnezeu! - strigă el întinzându-şi gâtul. dacă nu mă credeţi, atunci vă rog să-l întrebaţi şi pe fecioru-meu, pe prohor... proşka, unde-i toporul? - întrebă deodată, cu asprime, întorcându-se scurt spre ostaşul care-l escorta. unde-i, hai?

coincidenţa

urmă o clipă dureroasă. toţi cei din sală parcă se lăsară în jos şi se făcură mai mici... prin mintea tuturor celor de faţă trecu acelaşi gând înspăimântător, de neînchipuit, al unei nemaipomenite coincidenţe. şi nimeni nu încercă şi nu îndrăzni să se uite la soldat. fiecare ar fi vrut să alunge gândul acela şi să-şi închipuie că nu auzise bine.

santinela se schimbă.

toţi îşi ridicară capul, căutând să se uite aşa fel, de parcă nu se întâmplase nimic, şi-şi văzură înainte de treabă...

sfârşit

concluzii

pe mine m-a cutremurat povestirea, ca şi pe cei din sală. nu contează dacă mujicul îşi omorâse sau nu nevasta, nu contează finalul procesului.

ci judecata lui cehov, neutră când e vorba de cea penală, nici măcar morală, dar una puternic UMANĂ. urâtă e lumea noastră, oamenilor, spune el. şi nici măcar nu mai aveţi urechi să auziţi.

genial mi s-a părut modul de descriere a locului pierzaniei. nici o consideraţie filozofică, doar alchimie de cuvinte. în câteva rânduri, te face să vezi, dar mai ales să simţi ce-o fi simţit şi autorul însuşi (clădirea cafenie e din zvenigorod) sau nu.

dar cum nu-mi place să comentez prea mult lucrurile care-mi plac, vă las pe voi să ghiciţi de ce-am boldat anumite cuvinte.

a.p. cehov, la tribunal, în opere, vol.3 (un roman cu un contrabas, fericirea şi alte povestiri), editura univers, 1989, p.402 - 407, traducere de otilia cazimir şi nicolae guma.

biblioteca?

scurt interviu cu un scriitor

de ce scrieţi?
pentru ca asta vreau. şi-apoi am învăţat să-mi placă să scot din mine cuvinte şi idei, apoi să muncesc cu ele, pe ele, pentru a le transmite mai departe cititorilor.

cititorul contează?
e cel mai important element. dacă o carte nu-i citită, moare. dar prin a scrie pentru cititor nu înţeleg să te modelezi după el, să scrii ce-i place, ci să-l modelezi pe el după tine. să-i oferi ce n-a mai găsit altundeva şi să-i transmiţi emoţii. iar care scriitor spune că scrie pentru el şi nu scrie pentru cititor, minte. dac-ar fi aşa, n-ar arăta nimănui ce scrie şi nici n-ar publica. decât, poate, postum.

cine e primul tău cititor?
eu insumi, citesc ca şi cum n-ar fi textul meu, pentru a fi cât mai critic şi cât mai exigent.

care vă sunt modelele dumneavoastră literare?
cei mai buni. de pildă, sterne, balzac, proust, kafka, joyce, pynchon et cetera. chiar daca nu voi fi la fel de celebru – şi indiferent ce şi cum aş scrie, nu voi fi –, pot spune ca mă judec după nişte repere beton. care-au rezistat şi vor rezista măcar probei timpului.

cum scrieţi?
oricum.

vă place succesul?
cui nu-i place nu publică.

scrieţi tot timpul?
nu. mai trebuie să şi supravieţuiesc.

un malström nemţesc fabulos

de unde ştiu de carte?
de pe facebook, de la andrei anastasescu. apoi luată de la gaudeamus.

cum e la citit?
primele 20 de pagini nu-ţi zic ce anume citeşti. te-ndeamnă chiar s-o pui deoparte. dar ai face mare greşeală.

austerlitz?
nu e vorba de bătălia cu napoleon, nu-i o carte istorică, aşa cum m-a întrebat un necunoscut, citindu-i titlul. e vorba despre un personaj englez cu acest nume.

care-i subiectul?
despre toate şi nimic. povestea povestitorului este despre acest austerlitz, preocupat de foarte multe lucruri, dar mai ales de istoria sa personală - cine-i sunt părinţii.

cum e subiectul?
genial. scris fabulos. cu digresiuni mai bune decât în foucault-ul lui eco, care încep de la de ce e aşa arhitectura gărilor din belgia? ce se punea în ochii fetelor peţite ca să strălucească? cum îl chema de fapt pe fred astaire? de ce sunt moliile cei mai interesanţi fluturi? care e istoria gării liverpool? ce s-a-ntâmplat cu evreii din cehia în al doilea război mondial? până la frumuseţile verzi ale pragăi.

impresia?
nici nu ştii când treci de la una la alta, sebald te duce pe nesimţite şi nu te simţi dus, simţi că ieşi câştigat, nu doar c-o lectură, ci şi c-o experienţă, un melanj alchimic de istorie, eseu, poezie, ironie, seriozitate, deloc kitsch, ci până la urmă ARTĂ, căci emoţionează. ca o excursie de 279 pagini în trecutul istoriei europene. au mai făcut-o fireşte, şi alţii, ştiu. dar nu aşa. ca wienfried georg sebald. care din păcate, a murit într-un accident de maşină nu demult de când îşi încheiase capodopera. căci nu e doar un über roman nemţesc, ci şi o capodoperă a literaturii germane contemporane (2001).

citiţi-l, vă rog!

un mic fragment?
existenţa în afara timpului, a spus austerlitz, un mod de existenţă până de curând valabil în ţinuturile înapoiate şi uitate ale propriei noastre ţări, la fel ca odinioară pe continentele încă neexplorate de peste mări, funcţionează în continuare în paralel chiar şi într-o metropolă a timpului cum este londra. morţii nu se află oare în afara timpului? sau muribunzii? sau bolnavii care zac la ei acasă sau prin spitale - şi nu doar ei? fiindcă e suficientă doar o doză de nefericire personală, pentru a ne trezi separaţi de orice trecut sau viitor. de fapt, a spus austerlitz, n-am posedat niciodată un ceas, fie el un deşteptător, n ceas de buzunar sau măcar unul de mână. mi s-a părut întotdeauna ridicol să port un ceas, ca fiind ceva bazat pe o minciună, poate pentru că un impuls lăuntric, pe care n-am reuşit să-l înţeleg niciodată, m-a făîcut mereu să mă împotrivesc puterii timpului şi să mă ţin deoparte de aşa-zisa actualitate - cu speranţa, îmi spun astăzi, a adăugat austerlitz, că pot alerga înapoi după el, şi că colo voi regăsi totul ca şi înainte, sau mai presi, că toate momentele coexistă în paralel, respectiv că nimic din ceea ce povesteşte istoria nu este adevărat, că cele întâmplate nu s-au întâmplat, ci se întâmplă chiar în momentul în care ne gândim la ele, ceea ce pe altă parte, desigur, deschide perspectiva dezlantă a unei suferinţe neîncetate şi a unei cazne ce nu se mai sfârşeşte. (p.98)

a, v-am zis că are şi poze?
o recenzie video în franceză a cărţii (şi-un extras în germană) mai jos.

winfried georg sebald, austerlitz, editura curtea veche, bucureşti, 2008, traducere (foarte bună) de irina nisipeanu, 279 pagini
coperta (ce nu te face-n veci să cumperi cartea) de griffon and swans 

romanele lui Balzac nu sunt balzaciene

când veneam iernile în vacanţă, din studenţia bucureşteană la constanţa, mă delectam cu zecile de romane ale lui balzac, culese de prin anticariate. intrând astfel în memoria mea afectivă hibernală.

mi-era dor de un roman mai puţin celebru, de-ale cunoscătorilor - diamante ascunse în monturi ieftine. un astfel de roman este

pescuitoarea în apă tulbure (la rabouilleuse).

n-am de gând să povestesc romanul, deşi în a doua jumătate, m-a ţinut cu sufletul la gură. spun doar că e vorba despre o mamă care-şi iubeşte mai mult un fiu (care nu merită, un soldăţoi grobian), decât pe celălalt (care merită, un pictor). e vorba despre viaţa înapoiată a unui orăşel vechi de provincie, issoudun, unde cei trei vin să-şi ia o moştenire. în acest orăşel la loc de cinste sunt gura lumii şi foamea după bani. iar totul se sfârşeşte, evident, cu un duel.

dar nu povestea contează la balzac, aşa cum cred criticii unii critici care cad pe spate şi ohtează din rărunchi, gâtuiţi ce mare! ce geniu!, oferind felurite grile de lectură, ci încercarea lui balzac de a explica lumea descrisă. este delicios la acest om cum vrea el să găsească resorturile ascunse ale mersului societăţii. capacitatea lui de a oferi reţete - în genul literaturii motivaţionale de azi - pentru reuşita în viaţă. ambiţia de a judeca lumea în care trăieşte, condamnând-o: după părerea mea, se pot trage de aici multe învăţăminte atât în ce priveşte Familia, cât şi în privinţa Dragostei materne. oricât de apropiată şi oricât de blândă ar fi mama, ea nu e capabilă să ţină locul tatălui, aşa cum Femeia nu urcă la tron în locul Regelui, şi dacă acest lucru s-ar întâmpla, ar rezulta o fiinţă monstruoasă. (pe corecţii politic îi va lua tremuratul)

mi-au plăcut stângăciile literare din roman, viteza cu care scriitorul scapă de personaje, odată ce şi-au atins scopul, digresiunile vădit didactice care "strică" simetria romanului, ruşinea ce-l apucă atunci când trebuie să vorbească de viaţa sexuală a personajelor, mai ales când aceasta e perversă rău, doinţa de a scrie un roman mai bun decât cele ale lui eugène sue. şi multe altele care-l fac pe Balzac mai om, mai scriitor, mai apropiat.

dar cel mai uimitor pentru mine este speranţa lui Balzac că binele va triumfa, că tinerii cu talent real şi fire aleasă reuşesc în viaţă, că există acolo sus Dumnezeu care aranjează până la urmă lucrurile (pe corecţii politic îi va lua iar tremuratul). şi că oamenii lui Balzac sunt la fel ca oamenii de azi - aşa că mie, ca odinioară, nu-mi rămâne decât să mai iau câteva lecţii de viaţă de la un geniu. din păcate, uitat.

câteva amănunte faine:

- pe mormântul unei femei romane scria domum serviavit, lanam fecit (vedea de casă şi făcea lână)

- v-aţi întrebat vreodată care sunt forţele sociale ce determină vocaţia? sau de ce nepoţii îi moştenesc fizic pe bunici mai mult decât pe părinţi?

- există 3 ordine ale mizeriei: mizeria stedenţilor, a bătrânilor şi a poporului

- interesul e geniul banului

- lume înţelege că, în viaţă, interesele trec înaintea sentimentelor

honoré de balzac, pescuitoarea în apă tulbure, traducere de virgil teodorescu, în comedia umană, vol. 6, editura univers, bucureşti, 1987, 284 pagini 
coperta de val munteanu

ilustraţiile la volum sunt de oreste cortezzo şi murray smith.

ghici ghicitoarea mea - ce scriitor a zis?:

- educaţia publică nu va rezolva niciodată problema anevoioasă a dezvoltării armonioase dintre trup şi suflet;

- culcatul devreme înseamnă economie de lumânări şi de foc, obicei foarte răspândit în provincie, dar care contribuie la tâmpirea oamenilor prin abuzul de somn. prea mult somn lâncezeşte şi îmbâcseşte mintea;

- pasiunea e în stare să insufle nerozilor, proştilor sau imbecililor un soi de inteleigenţă, mai ales cât sunt încă tineri;

- orice fizionomie are o valoare morală;

- oamenii de la ţară se tem cumplit de orice schimbare, chiar şi atunci când pare să fie folositoare intereselor lor;