despre oamenii de litere

oamenii de litere au căutare fiindcă talentul lor e ţinut la mare cinste, conversaţia lor are îndeobşte un strop de picanterie, şi încă pentru că, de la o vreme încoace, se cuvine ca fiece societate să-şi aibă literatul ei. (p.173)

eu cred că oamenii de litere sunt datori, cel mai adesea, stomacului lor pentru genul literar pe care îl cultivă de preferinţă. (p.209)

brillat-savarin, fiziologia gustului, editura meridiane, bucureşti, 1988, traducere de doina paşca-harsanyi

scrisoarea de adio a virginiei woolf

de aici.
__________________________

marţi

dragul meu,

aproape sigur că înnebunesc iar. simt că nu putem trece din nou de acele vremuri teribile. şi nu voi recupera. încep să aud voci, şi nu mă pot concentra. deci, eu fac ceea ce pare a fi cel mai bun lucru de făcut. mi-ai dat cea mai mare fericire posibilă. ai fost în toate tot ce ar fi putut fi cineva mai bun. nu cred că doi oameni ar fi putut fi mai fericiţi până la venirea acestei teribile boli. eu nu mai pot lupta. ştiu c-am să-ţi stric viaţa, dar fără mine ai putea lucra. şi vei lucra, ştiu. vezi că nu pot scrie nici asta bine. nu pot citi. ce vreau să spun este că eu îţi datorez toată fericirea vietii mele ţie. ai fost în totalitate plin de răbdare cu mine şi incredibil de bun. vreau s-o spun - toată lumea o ştie. dacă cineva ar fi putut să mă salveze, tu ai fost acela. totul m-a părăsit, doar certitudinea bunătăţii tale nu. nu pot să continui să-ţi stric viaţa. nu cred că doi oameni ar fi putut fi mai fericit decât am fost noi. v.

scrisoarea este adresată soţului ei, înainte de a se îneca în râu, cu pietre în buzunare.
despre romanul orlando al virginiei woolf aici.

gustul ca operă de artă sau cum am descoperit că sunt friand

a fost o mare plăcută surpriză descoperind într-un anticariat traducerea în româneşte a capodoperei literaturii gurmande, fiziologia gustului, meditaţiuni de gastronomie transcendentă a lui brillat-savarin. am descoperit multe pagini, în care, dincolo de ingredientele "ştiinţifice", probabil puţin cunoscute la vremea aceea (1825) şi, mărturisesc, un pic searbede, se coc principii esenţiale despre mâncăruri şi despre moduri de-a lua masa, puţin cunoscute la vremea aceasta (2010) şi, mărturisesc, savuroase.

mărturisesc că perspectiva gurmandă a vieţii şi a plăcerii a fost pentru mine ceva fin şi rar.

de pildă, pe lângă cele câteva notorii aforisme:

• masa este singurul loc unde nimeni nu se plictiseşte în timpul primului ceas de şedere.
• cei care fac indigestie sau se îmbată nu se pricep nici la mâncare, nici la băutură.
• ordinea mâncărurilor este de la cele mai săţioase la cele mai cele mai uşoare.
• ordinea băuturilor este de la cele mai moderate la cele mai complicate şi mai aromate. 
• un desert fără brânză e ca o fată frumoasă cu un ochi lipsă. 
• a aştepta prea mult un oaspete în întârziere este o lipsă de atenţie faţă de toţi cei care au sosit la timp. 
• stăpâna casei e datoare să vegheze asupra aromei cafelei; stăpânul are grijă alegerea lichiorurilor.(p.24-25)

nu mi-am închipuit că poate exista la femeie o frumuseţe gurmandă:

nimic nu-i mai plăcut la vedere decât o gurmandă frumuşică la atac: şi-a pus şervetul cum se cuvine; şi-a aşezat o mână pe masă; cealaltă îndreaptă către gură bucăţelele elegant tăiate sau aripa de potârniche, care trebuie muşcată; ochii sclipesc, buzele lucesc, conversaţia îi este sprinţară şi toate mişcările graţioase; nu-i lipseşte acel grăunte de cochetărie pe care femeile îl pun în tot ceea ce fac. nimani nu poate rezista la atâta drăgălăşenie; până şi cato cenzorul s-ar simţi mişcat. (p.158) cele mai pofticioase în chip învederat au trăsături mai fine, un aer mai delicat, sunt mai mărunţele şi se deosebesc mai cu seamă printr-un plescăit numai al lor. (p.165)

pagina de titlu a ediţiei princeps de aici

dar ce este gurmanderia?

gurmanderia este preferinţa pasionată, raţională şi intrată în obişnuinţă pentru tot ceea ce face plăcere gustului. ea este duşmana exceselor; orice ins care face indigestie ori se îmbată de-a dreptul riscă să fie şters de pe listă. (p.153-154)

şi ce mai este frianderia (friandise)?

frianderia este aceeşi preferinţă arătată felurilor uşoare, delicate, cu volum mic, dulceţuri, prăjituri şi altele. (p.154)

ilustraţie de bertall de aici

cartea are în meniu multă informaţie spre edificarea vulgului despre istoria "filozofică" a bucătăriei (ştiaţi că zeiţa plăcerilor gustului e Gastereea?) de la greci, romani, evul mediu timpuriu până în modernitate, cum anume funcţionează omul, despre simţuri, despre gust, despre câteva alimente, mult gustate în vremea aceea, chiar despre vise, post, istovire şi moarte. însă ceea ce a reprezentat pentru mine adevăratele trufandale a fost încercarea de a teoretiza câteva reguli de a lua o bună masă, astfel încât viaţa să nu-şi piardă farmecul. sunt multe poveşti, anecdote, varietăţi care condimentează din plin lectura uşor vetustă şi pe alocuri mult depăşită. stuperfiant mi s-au părut că, dincolo de argumentele ce lipseau pe atunci dar ştiute azi, concluziile sale miros bine şi azi.

ca o curiozitate, în anul 1740, un prânz de 10 persoane era alcătuit după cum urmează:

la primul fel - ciorbă

                  - un rasol simplu de viţel

                  - gustări

la felul al doilea - un curcan

                       - o mâncare de legume

                       - o salată

                       - o cremă 

la desert - brânză

             - fructe

             - dulceaţă

farfuriile se schimbau numai de 3 ori - după ciorbă, la felul al doile şi la desert. cafea se servea foarte rar, se lua însă adesea un rachiu de cireşe sau de mac. (p.304)

iată, după brillat-savarin, cauzele obezităţii:

1. înclinarea naturală
2. făinurile şi feculele (cartofii)
3. somnul prelungit şi lipsa de mişcare
4. mâncatul şi băutul peste măsură.

cartea este şi un ghid de bune maniere, adică de reguli de bun simţ:

lege generală: tot ce este bine şi iscusit întocmit cere elogii explicite; iar o laudă delicată este de cuviinţă oriunde se vede dorinţa de a face plăcere.(p.160)

iată o sentinţă care i-ar pune pe gânduri pe semioticieni: 

putem crede că limbile au apărut şi s-au desăvârşit în timpul meselor, dacă ne gândim că mesele erau un prilej de adunare mereu reînnoit şi că răgazul datorat lor duce în chip firesc la încredere şi la limbuţie. (p.186)

ca final, cartea mi s-a părut tare amuzantă, m-a încântat teribil, cu exemplele sale suculente, cu noţiunile sale îmbietoare, cu descrierile sale suculente, ce mai! să-ţi lase gura apă dup-o aşa lectură apetisantă!

ps. am învăţat din carte să fac o fondue rapidă, pe care s-o mănânc apoi cu vin. ouăle, untul şi brânza rasă se bat bine, apoi se adaugă într-o oală încinsă. se amestecă până se face ca o cremă tare, cu o pojghiţă gustoasă. poate fi făcută şi în tigaie, ca o omletă moale. e delicioasă!

anthelme brillat-savarin, fiziologia gustului, editura meridiane, bucureşti, 1988, traducere de doina paşca-harsányi, 430 pagini

pe copertă: jean-baptiste chardin, natură moartă cu cană de porţelan, 1767

cartea este disponibilă onlain în limba franceză aici iar în engleză aici.

herta müller contra gabriel liiceanu

mă grăbesc să scriu cu bucurie despre întâlnirea cu scriitoarea herta müller de la atheneu. n-am citit nimic scris de ea, însă am fost ros de curiozitate. evident, m-aşteptam să fie un eveniment de bonton, în dulcele stil românesc, deh, nobelul!, dar am găsit mult mai mult decât atât.

organizarea a fost foarte bună, a început chiar mai devreme, înainte de ora anunţată. amfitrionul a anunţat structura, a urmat discursul ambasadorului german - din care am reţinut ideea că "muzica urmează întotdeauna ambasadorului german" - aşa că dan grigore a cântat vreo 3 melodii, enfin.

a urmat citirea unui fragment în germană din romanul său leagănul respiraţiei - evident, despre lagăr - din care reţin auzul fâşâitului sutelor de coli împăturite de pe care spectatorii urmăreau lectura.

şi momentul mult aşteptat - müller contra liiceanu

cu solicitutudine cavalerească, gabriel liiceanu a început, pe tonul său grav, cu întrebări soft,  despre relaţia scriitorului cu lumea, despre cuvântul ca patrie, despre încrâncenarea anti-totalitară. aşa a apărut o doamnă de caracter, care a vorbit simplu, doar întru adevăr. nu ştiu dacă invitata şi-a propus de la început această atitudine, sau aşa îi este naturelul, însă ce-i drept a impresionat pe toată lumea (neplăcut, în cazul lui liiceanu - acesta luând lucrurile personal şi devenind ironic-condescendent). dar să trec repede la müller.

ei, şi pornind de la afirmaţia scriitoarei că să rămâi în ţară e o binecuvântare, plecarea ei  fiind ceva din păcate ireversibil, liiceanu a adus în discuţie viaţa celor rămaşi în ţară, care a fost traumatizantă. mulţi au tăcut, a afirmat tranşant doamna, iar cei care au scris fără însă să se refere la dictatori (cum a adus iar în discuţie liiceanu) nu înseamnă nimic, în comparaţie cu ceea ce s-a întâmplat în polonia, ungaria, cehoslovacia. în românia, cine a ridicat capul contra comunismului, a fost lăsat singur. un popor de laşi şi oportunişti, ar fi vrut poate să izbucnească herta müller pe bună dreptate, dar erau prea mulţi spectatori de la vârsta a doua spre a treia ce-ar fi rămas perplexaţi. cert este că tot atheneul a răsunat de aplauze. 

a meritat înţelegerea suferinţei din românia? nu a meritat nimic, viaţa omului e cel mai important lucru pe lume, nu trebuie să-ţi baţi joc de ea.

o scriitoare cu caracter  

relaţia scriitorului cu lumea nu e una deosebită de a celorlalţi oameni, doar că la el se vede. 

limba nu e a scriitorului, ci a celor care nu scriu.

scriu pentru că nu pot altfel, trebuie să-mi aranjez viaţa care a trecut, trebuie să-mi pun sub semnul întrebării propriul trecut - ceea ce majoritatea oamenilor din românia refuză să facă.

n-am încotro, n-am vrut să scriu cum n-am vrut să trăiesc în românia. 

literatura e un mod de a căuta, fiecare dintre noi suntem o taină.

oblig cuvintele să mă ajute, iar limba mă obligă să lucrez.

eu sunt scriitoare doar când scriu, acum şi aici nu sunt scriitor, ăsta-i circ.

evident, au fost şi câteva amintiri dureroase din anii româneşti, când, a afirmat ea, am ajuns în locuri unde intelectualii nu au ajuns, când trăia plină de nervi pe ce vedea împrejur. 

în concluzie, mi-a plăcut mult aplombul hertei müller, curajul de a merge cu adevărul chiar şi contra celor care o tipăresc şi îi organizează, contra cost, "circul". cel puţin ca persoană, o admir.

şi promit chiar să-i citesc o carte.


alte păreri aici şi aici. poza de la adevărul.

later edit: prima parte a interviului:

un minunat roman de aventuri pentru tineret

şi foarte mişto!

răzvan rădulescu, teodosie cel mic, editura polirom, iaşi, 2006, 440 pagini
coperta de angela rotaru

un eveniment humanitas ratat

la evenimentul hertha müller de luni, deşi primisem invitaţie de presă - ca blogăr - a fost mai greu să intru în posesia ei, de fapt să nu intru, humanitas-ul fiind destul de aglomerat s-o trimită, chiar dacă m-am oferit să plătesc eu un curier. aşa încât voi sări peste evenimentul de luni, până când organizarea de evenimente de o aşa amploare va fi un punct forte şi pentru prestigioasa editură.

deocamdată să ne ocupăm de cărţi... peste câţiva ani, poate şi de evenimente.

vive la roumanie!

L.E : se pare că lucrurile se îndreaptă, PR-ul s-a mişcat repede. voi avea totuşi invitaţie pentru atheneu. aşadar, impresii aici după.