kapitalism, reţeta lor secretă

auzisem de fim după alegerile prezidenţiale, c-ar fi fost difuzat de canalul arte, dar fusese scos din online. aşa c-am aşteptat, iar invitaţia a venit de la parada film (mulţumesc!), cu ocazia lansării dvd-ului. aşa că aseară am mers să văd cu ce anume se pot făli milionarii noştri de tranziţie. 

evident, hoţiile lor sunt de notorietate internaţională, însă ei, culmea, chiar cred că au făcut milioanele - patriciu zice că primul milion l-a făcut "greu", într-un an - datorită însuşirilor lor antreprenoriale. copos se filmează pe iaht şi la sala de fitness, voiculescu, întemeindu-şi dinastia pentru fetele lui, dan diaconescu, pozându-se în stradă cu fanele. cel mai mult mi-a plăcut scena cu becali în parlamentul european, plimbându-se ca un coi într-o găleată, nebăgat în seamă de nimeni şi neînţelegând ce caută acolo.

şi mi-a mai plăcut că alexandru solomon a reuşit să imprime filmului propria sa viziune - că îmbogăţiţii sunt bântuiţi de două fantome - a "comunismului" lui ceauşescu şi a capitalismului teoretic - într-o tranziţie ciudată, specific românească. bravo, domnule, ai făcut treabă bună - ai mărturisit ceea ce s-a-ntâmplat vreme de 20 de ani!

să te-nfurii sau să devii dezgustat sau ironic?
eu aleg, ca şi regizorul, a treia variantă.

blogul filmului aici.

poveşti trăsnite din camera obscură

e al doilea volum memorialistic al autorului pe care-l citesc, după "scandalosul" decojind ceapa, când spuneam că günter grass este cel mai mare scriitor în viaţă. acuma, după ce l-am citit, pot afirma că cel mai mare scriitor în viaţă s-a prostit. e-adevărat, a scris cartea la 81 de ani, se văd urme din cel mai mare, dar...

romanul este un omagiu închinat prietenei intime, de-o viaţă, a lui günter grass, maria rama, mariechen: e o fotografă deosebită, pentru că are un aparat vechi în formă de cutie, care se numeşte agfa box şi care în timpul războiului a supravieţuit bombardamentelor, incendiilor şi inundaţiilor, de atunci nu mai funcţionează normal, e un pic sărit de pe fix, motiv pentru care vede tot şi face forografii cu totul ieşite din comun. (p.129) mariechen poate suspenda curgerea timpului, intuiţiile ei sunt prinse în instantanee, şi-i place să modifice fotografiile amestecând prin colaje alb-negru prezentul cu trecutul cu viitorul, pe calea imaginaţiei. e mijlocul ei de comunicare, rolul ei de profetesă. aparatul e ca bunul Dumnezeu: vede tot ce este, ce a fost şi ce va fi. nimeni nu-l poate păcăli. vede până şi în adâncul sufletului. (p.58)

ei bine, toate acestea sunt povestite pe rând de cei 8 copii ai lui günter grass, printre confesiuni personale. scriitorul nu se prea amestecă, chiar şi când e vorba despre amănuntele picante ale vieţii lui: noianul de femei, implicarea în politică scriind discursuri pentru primari, situaţia materială mereu îmbunătăţită (după fiecare carte îşi cumpăra câte o casă). ba chiar e şi o bârfă cu legături româneşti: la un moment dat, nevasta îl traduce cu un tânăr emigrant român pe care grass îl aduce în casă să-l ajute.

de final, o carte uşurică, de care te poţi dispensa, aşa cum te poţi dispensa de ultimele romane ale lui saramago - deh, şi scriitorii de nobel mai îmbătrânesc şi se sclerozează.

dar chiar şi aşa. eu mai am de bifat secolul meu, pregătit tot de polirom, şi poate, cândva, de recitit, surprinzătoarea şi minunata tobă de tinichea - în colecţia aceea legendară, în format mare, de la univers.

günter grass, aparatul de fotografiat (die box), editura polirom, iaşi, 2010, traducere de ana mureşanu, 222 pagini

coperta de radu răileanu

deci filb 3

acuma că s-a terminat, putem bifa încă un eveniment de-a dreptul cultural, care, surprize! surprize! nu s-a dus dracului după 2 ediţii, în dulcele stil românesc. dar nu asta contează, ci că, nişte oameni, chiar dacă sunt doar jurnaliste trimise de angajatori să ia nişte notiţe, se adună să asculte fragmente literare în limba română, în sârbă şi croată, limbi străine pe cale de dispariţie ca şi româna, în viitorul îndepărtat al anglo-americanismului.

în a doua seară, cei 3 invitaţi scriitori nu au fost mari oratori, dar ne aşteptăm de la scriitori mai mult să scrie decât să vorbească, doar nu sunt politicianişti să nu spună nimic. şi chiar dacă nu reuşesc să vorbească, e bine că nu spun minciuni, cum ne atrage atenţia ognjen spahić că face ghidul michelin despre românia, care aminteşte de romanul său copiii lui hansen ca fiind documentat, ci nu ficţiune - cum de fapt este - despre leprozeria de la tichileşti - ultima din europa. dan sociu e amuzant, confesându-şi legături strânse  - nepsihanalizabile - cu mama sa graţie cărţilor sale. ovidiu nimigean o dă pe filozofie, ceea ce trebuie apreciat, pe la noi publicul e luat de prost, nu de deştept.

bomboana de pe tortul filbului a fost dubravka ugrešić, care ne-a fericit că trăim în românia şi nu în croaţia, altfel, după războiul iugoslav ne-am fi emigrat rătăcitori prin europa, fără casă şi masă. ne-a amintit că există literatura care mai scoate la lumină umbrele vieţii ca să nu se uite cu viaţa însăşi. şi, cum a fost prezentă şi adriana babeţi, putem spune că a fost o seară de sâmbătă reuşită. cu nelipsitele autografe şi cocteiluri de criză cu vin şi covrigi.

ca impresie de final, chiar dacă a lipsit llosa, a fost o ediţie şi mai bună decât anul trecut, cu toate că evenimentele platformei nomade the knot, fie au tras chiulul, fie, dacă au fost prezente, nu au atras nimănui atenţia. 

deci mulţumim şi să ne vedem la filb 4, în 2011.

apropo de chestia cu ceauşescu

oricât s-ar juca cineva cu ele, de ce m-ar emoţiona scenele din viaţa unui semianalfabet care a ajuns dictator peste douăzeci şi ceva de milioane de oameni, care timp de 24 de ani l-au acceptat iar milioane dintre ei chiar l-au adulat?

filb 3 - ziua 1

sunt în asentimentul ionucăi că ediţia asta e mult mai faină decât cele de anii trecuţi. mai puţine orgolii, mai multă degajare, dar mai puţin public.

varujan vorganian scriitorul nu s-a abţinut la diatribe politice. cristian teodorescu mai puţin vorbăreţ, ádám bodor şi mai puţin vorbăreţ. cel mai mult mi-a plăcut petru cimpoieşu (deşi mă lăsase indiferent, acum câţiva ani, prin simion liftnicul), ca prezenţă şi discurs, a sclipit printre ceilalţi cu graţie şi umor.

filmul de final al organizatorilor nu mi-a plăcut, dar vinul şi covrigii, da.

cum spuneam, un eveniment reuşit, la care voi continua să merg.

a mai scris şi costi şi liviu drugă.

pentru că l-am visat pe vântu, ca să mă vindec, am scris asta:

bătrânul şi arhontele

bătrânul se uită la cel care i-a făcut semn să intre cu un gest milităros, ca de ofiţer neamţ. nu era sigur că înţelesese bine, ce se face dacă a-nţeles greşit, îi e prea ruşine să-ntrebe, dac-ar fi după el, n-ar mai scoate un cuvânt până la sfârşit, ce-i mai trebuie unui om bătrân întrebările. intră. încăperea e mare, rareori a mai văzut o încăpere aşa mare, doar prin hangare şi silozuri. ba nu, şi în casa poporului, unde l-a dus acum vreo câţiva ani fiu-su mihai, la bucureşti. dar acolo încăperile, cât de mari, au fost luminoase, nu ca aici, dondănind de beznă. simte sub picior covorul moale, ca o plăcintă aburindă. lângă cămin, stă Arhontele.

cu spatele. în picioare. sprijinit de baston. flăcările din cămin i se joacă cu umbra, iar aceasta tremură de frică. bătrânul aşteaptă câteva clipe nemişcat şi se întreabă dacă se va obişnui cu prezenţa Arhontelui, cât va sta aici, cât va depinde viaţa fiului său, Mihai, cel ce l-a dus la bucureşti, să vadă casa poporului. şi în timp ce Arhontele stă acolo şi el nemişcat, inima bătrânului porneşte să bată cu putere, de parcă a apucat-o iar tinereţea: prezenţa străină a Arhontelui părea s-o-nhaţe pe cea a fiului. iar dacă chipul s-ar întoarce, nu mare mirarea ar fi să-l vadă nu pe Arhonte, ci pe Mihai. nu pe Mihaiul cel de-acum, ci pe cel dinainte.

- curaj, tătăiţă, îl îndeamnă Arhontele.
înaintează cu paşi mici de picioare obosite.
- am auzit că ai nevoi de banii mei.
Arhontele îşi întoarce chipul. pe jumătate luminat de flăcări, îşi arată mustaţa imensă, ridicată a rânjet pe-adânciturile feţei. cum de nu-i spusese nimeni să şi-o radă? era oribilă!
e un om obişnuit până la urmă, ca şi mine, să nu-mi fie teamă, îşi spune bătrânul. doar că are mulţi bani, iar eu n-am. numele lui e Sorin Ovidiu Briză, un cetăţean oarecare, domnule, care fură din averea statului, a noastră, a tuturor, hoţ neprins deci om de afaceri cinstit, aşa-i după revoluţii, ca şi după războaie, corupţia corupe totul, până şi rădăcina ierbii.

- am nevoi de bani. nu-i vreau pentru mine, ci pentru băiatul meu.
îl vede pe Mihai citind şi nimic nu-l mişcă pe bătrân în cei optzeci de ani ai lui decât serile când îl priveşte pe Mihai citind. ar vrea să-i spună - nu te mai istovi atâta cu cartea, dac-ar sta acolo înţelepciunea, lumea ar fi devenit demult mai bună. du-te în lume şi te zbenguie cu faţa Voichiţei de peste drum, culcuşeşte-te-ntre pulpele ei, soarbe-i mirosul, prăvale-te cu ea prin fânuri, în raza de soare, mergi să-noţi cu flăcăii în balta de pe deal sau du-te şi rătăceşte prin bucureştiul tău de unde te-ntorci mereu cu valiza doldora de cărţi. de fapt, bătrânul nu spune niciodată nimic, lasă doar teama să-i înăbuşe înăuntrul, aşa cum boala înăbuşe înăuntrul fiului: teama că băiatul îi poate muri înainte, iar el şade, cel mai prost dintre oameni şi nu poate face nimic, precum a văzut într-o iarnă o lupoaică înecându-se cu puiul ei în bot, pe ceilalţi a reuşit să-i arunce pe bucăţile sparte de gheaţă, afară de cel ce i se zbate acuma în gură. şi n-a ştiut niciodată dacă lupoaica îi sfărâmă puiului gâtul înainte de-a se duce la fund sau vrea să se bucure de ultima privire vie.

- dar trebuie să-mi dai ceva în schimb. ştii asta, nu?
parcă nu mustaţa vorbeşte, ea e preocupată de puiul rânjetului, ci un televizor ascuns pe undeva, prin vreun colţ. bătrânul mijeşte ochii, îi caută pe-ai celuilalt. ascunşi după mustaţă şi după părul vâlvoi de pe frunte, vor să vadă dar să nu fie văzuţi. ca găvanele ce vor să se-ascundă dintr-un cap de mort. dar ochii-i scapără strălucitor, ca ai unei dihănii ce simte prada. Sorin Ovidiu Briză pe post de hârcă - un diavol căruia să-i vândă sufletul.

- nu-ţi cer sufeltul, tătăiţă, stai liniştit, nu cred în aşa ceva. altceva am aflat că ai şi mă interesează.
da, e ceva de care vrea să scape, de fapt chiar a scăpat de-o bună parte, odată cu vârsta. acuma însă îi pare rău, vrea s-o recapete din nou întreagă, ar întoarce şi timpul înapoi, ar retrăi totul încă o dată, ba chiar înzecit, însutit, veşnic, doar să-l salveze pe Mihai.
- da, mai am ceva, mărite Arhonte!

ah, să se plesnească peste gură: oricât ar fi el de Arhonte, nu-i spui omului pe poreclă, lumea-i zicea SOB, nu Arhonte, cum de nu şi-a dat seama, la vârsta lui, trăieşti degeaba dacă nu mai ştii că nu-i spui omului pe poreclă, dar degeaba.
Arhontele îşi luminează şi mai tare ochii, semn că-i place.
- mai am, mărite Arhonte, reia bătrânul. şi sunt gata să ţi-o vând pe toată.
lui nu-i mai foloseşte.

- bine, tătăiţă, abia aştept să-ţi iau de pe cap ce-am stabilit: toată experienţa războiului pe care ai trăit-o, lagărele germane în care-ai fost închis, prizonieratul de la ruşi, rezistenţa din munţi, Piteştiul, memoria ta toată sau măcar ce ţi-a mai rămas din ea. habar n-ai ce viaţă plicitisitoare avem noi, miliardarii, pân-acum am tras să facem bani, acum stăm aici în căsoaie pe sute de hectare şi nu ne mai rămâne decât să ne distrăm pe seama oamenilor săraci - doar aşa simţim că banii ne mai folosesc la ceva.

confesiunea e întreruptă. de niciunde, reapare cel care i-a făcut semn să intre cu gestul milităros.
- ia-l şi scoate-i memoria din cap, dă oridin Arhontele. nu uita, de-abia dup-aia să-i dai cei 200000 de euroi pentru tratamentu lu fi'-su.

bătrânul se-ntoarce încet spre uşă, cu paşi mici de picioare obosite. parcă l-a mai lăsat teama, acuma a făcut ceva pentru Mihai şi poate va fi posibil să-l salveze.