9 decembrie 2010

middlemarch, un roman ignorat

îmi pare rău că acest roman se studiază la facultate (pe la filologie), ocazie cu care studenţii se satură şi încetează să se bucure de o lectură "inocentă".

însă autoarea cărţii, mary ann evans, a fost o tipă teribil de deşteaptă pentru vremea ei - aşa că a semnat cu nume de bărbat. iniţial cu studii evanghelice, se apucă de greacă şi de filozofie. renunţă la biserică, spre oroarea familiei. călătoreşte prin anglia, în timp ce se apucă de istorie. 
devine publicistă, îl cunoaşte pe herbert spencer. traduce feuerbach (esenţa creştinismului) şi spinoza (etica). la 61 de ani, după moartea bărbatului cu care trăise clandestin, acesta fiind însurat, se mărită cu un tip mai mic cu 20 de ani, bancher.e înmormântată îa londra, într-o zonă a cimitirului închinată sectanţilor.

în timpul ăsta, marx, dickens, hawthorne, whitman, flaubert, baudelaire, mill, tolstoi îşi scriu şi publică capodoperele.

***
nu ştiu de ce au mai mult succes jane austen sau surorile brontë decât george eliot, poate lumea preferă femeile romantice celor deştepte care ştiu să pună punctul pe i. căci cam aşa e această autoare, impresionează prin subtilităţile gândirii sale, pe care le presară prin poveste. 
middlemarch, un oraş englez de provincie. câteva familii, o căsătorie a unei tinere inteligente dar naive cu un bătrân inteligent dar obsedat şi rău, un medic misogin preocupat de studii, o tânără seducătoare cu familia şi cunoştinţele ei - cam atât în acest prim volum. dar deja am zâmbit şi m-am pus pe gânduri deseori întrerupându-mi firul povestirii. opiniile lui george eliot taie în umanul dintotdeauna, nu doar al timpului său.

criticul american harold bloom aşază romanul în centrul canonului său occidental şi eu zic că ştie ce face. esteticul şi sentimentul datoriei / moral înconjoară acest roman în egală şi matură măsură, unic, spune el. hm, rămâne de văzut. vă ţin la curent...

nu trebuie să te conformezi, ci să-ţi afirmi valoarea, astfel ca oamenii să fie siliţi a ţine cont de ea, fie că-i linguşeşti ori ba. (p.273)

eu zic să ţii bine în mână câteva adevăruri simple şi să măsori totul ca lumea, cu ajutorul lor. (p.266)

dacă alergi după argumente, ele nu lipsesc niciodată, când un om nu vădeşte statornicie mintală. când ai să-mi aduci un om bun croit din argumente, am să-ţi pune pe masă un ospăţ bun, preparat numai după cartea de bucate. (p.266)

[implicându-se în comunitate şi ajutând], un om creşte în ochii semenilor săi, care ajung să spere, să se bizuie pe el şi să-i poarte recunoştinţă; şi odată pătrunsă în această zonă subtilă a minţii, puterea pe care un om o are asupra altora creşte de la sine şi se răspândeşte mult faţă de mijloacele ei reale. (p.244)

dacă omul nu s-ar lăsa, când şi când pradă mâniei, ce rost ar mai avea să fii prieten cu cineva? (p.185)

o minte care nu poate judeca un subiect din mai multe puncte de vedere e o minte îngustă (p.111)

mintea unu bărbat, atâta câtă are, păstrează totodată avantajul de a fi masculină, la fel cum cel mai scund mesteacăn este mai înalt decât cel mai avântat palmier; până şi ignoranţa lui rămâne mai solidă. (p.44)

în puzderia de bărbaţi de vârstă mijlocie, care ăşi urmează vocaţiile înfundându-se într-o rutină zilnică, determinată pentru ei aproape în acelaşi fel ca şi legarea nodului de la cravată, există totdeauna un grup mărişor, care, cândva, au intenţionat să făurească fapte mari şi să prefacă puţin lumea. povestea felului în care au ajuns să fie turnaţi şi ei în timarul mediu, ajustaţi pentru a fi împachetaţi cu grosul, abia dacă mai este amintită vreodată, chiar de conştiinţa lor; poate că ardoarea ce-i însufleţea în truda lor generoasă şi neplătită s-a stins pe nesimţite, la fel ca şi flacăra altor iubiri tinereşti; până când, într-o bună zi, eul lor din tinereţe se strecoară ca o stafie în vechea lor locuinţă şi face ca noul mobilier să arate fantomatic. nimic pe lume nu este mai ascuns decât procesul schimbării lor treptate! la început, au respirat acest aer fără să ştie: poate că dumneata şi cu mine i-am molipsit cu răsuflarea noastră, când am înşirat vorbe false, pline de conformism, sau ne-am tras concluziile noastre neroade; sau poate că a juns până la ei, purtat pe undele ce le împrăştie privirea unei femei. (p.228-229)

george eliot, middlemarch, vol.1, editura allfa, bucureşti, 2010, traducere de eugen b. marian, 350 pagini
coperta de alexandru novac









ecranizarea bbc a romanului din 1994. se pare că mai urmează o variantă în 2011.

8 decembrie 2010

au apărut poeziile avangardiste ale lui geo bogza

la jurnalul naţional, a apărut un volum de geo bogza ce reproduce integral ediţiile princeps ale volumelor de poezie publicate până în 1945, inclusiv “jurnal de sex” (1929), “poemul invectivă” (1933), “ioana maria. şaptesprezece poeme” (1937), “cântec de revoltă, de dragoste şi moarte” (1945). ediţia e îngrijită de paul cernat.

ediţiile princeps se vând în prezent la anticariat la preţuri ameţitoare, aşa că puneţi mâna pe volum, cu numai 12 lei (cred)!

7 decembrie 2010

bloguri noi livreşti

după ce mă aoleam nu demult despre ce se întâmplă cu blogurile livreşti, iată c-am descoperit câteva noi:
  1. unul mai vechi, toate cele rele, în care semnează scorillo, început cam acum doi ani, şi care de-abia recent începe să scrie consistent despre cărţi
  2. singur pe bancă, un "caiet online" aparţinând călăuzei, se pare - după cum a semnat într-un comentariu pe-aici - ion hobana
  3. între timp, a apărut şi ştefan ghidoveanu, traducătorul de sefe, redactorul etc. cu un blog, moshulsf, unde scrie cu acelaşi pseudonim. să sperăm că va lăsa atitudinile vechi deoparte şi va renaşte ca pasărea phoenix, cu cât mai mult sefe.
]n plus, dreaming jewel scrie (bine) despre cum să faci o lansare de carte aici.

6 decembrie 2010

füsun disparue

cred c-am zis de nu ştiu câte ori că am lăsat mă numesc roşu, şi-am zis gata cu pamuk, dar apoi am dat de cartea neagră care mi s-a părut excepţională, aşa că, la îndemnul lui adi, m-am apucat de ultimul roman tradus la noi, muzeul inocenţei, între timp editorul s-a schimbat, pamuk a plecat de la curtea veche la polirom.

cum am scris mai jos, romanul a mers destul de greu, dar m-a incitat fiind romanul unei obsesii, mai bine zis a unei iubiri obsesive - a tânărului kemal (30 de ani) pentru vara sa îndepărtată, füsun (18 ani). dragostea vieţii lui îi aduce şi cea mai fericită zi a vieţii, luni, 26 mai 1970 iar ceea ce povesteşte este nu atât trecutul dinaintea acestei zile, cât mai ales cel de dinapoia ei.

ce mi se pare cu adevărat important în cartea lui pamuk este nu că, pe alocuri, dragostea descrisă pare neverosimilă, ci că pe această dragoste (pierdută), autorul turc clădeşte un muzeu, o colecţie de memorii personale ad usum lectoris. pe urmele lui marcel proust din albertine disparue (irina mavrodin a tradus plecarea albertinei), pamuk construieşte un edificiu livresc al sentimentelor pierdute, dar mai ales al obiectelor turceşti găsite.



la finalul romanului, pamuk mărturiseşte că a fost influenţat de proust, şi cum să nu fii când îţi povesteşti trecutul?, însă - evident - îl părăseşte pe scriitorul "pierdut" şi caută timpul în altă parte. cum spuneam, construieşte muzeul inocenţei. îi găseşte un loc pe hartă, angajează un arhitect şi construieşte povestea obiectelor ce-l mobilează, prin romanul însuşi. prin această colecţie a obiectelor atinse de dragostea pierdută, füsu, pamuk vrea să abolească timpul. spre deosebire de scriitorul francez, cel turc merge mai departe de operă, în realitatea postmodernă a obiectelor materiale. nu mai sunt importante impresiile, conştiinţa sau ceea ce provoacă o madlenă, ci madlena însăşi - o pereche de cercei, o solniţă, un pat, bibelouri. 

povestea rămâne între foi, numai a celui care a trăit-o, obiectele vor fi însă ale tuturor, printre ele te poţi plimba în tăcere, te poţi săruta cu cineva, te poţi ascunde de zgomotele şi ochii oraşului. acesta e rostul unui muzeu, să te scoată din timp şi să-l suspende. iar dacă mai e şi ficţional - e posibil să fie şi real, nu ştiu, n-am fost la istanbul (!) - e cu atât mai bine. 

acesta e doar un post de început, într-unul viitor voi mai broda.

orhan pamuk, muzeul inocenţei (masumiyet müzesi), editura polirom, iaşi, 2010, traducerea de luminiţa coperta de laurenţiu midvichi

foto autor de aici, cărţile cu pamuk de aici,

4 decembrie 2010

proust-ul de la adevărul

la gaudeamus s-a făcut c-am răsfoit ediţia de la adevărul a swann-ului lui marcel proust, în traducerea irinei mavrodin. ediţia, pe dinafară, arată - cum ştim - bine, însă înăuntru am avut un ŞOC! ilustraţiile autorului al cărui nume nici nu-l pomenesc, erau pentru altă carte, una HORROR!

am închis cartea dezgustat. au pângărit o carte pentru mine cult, asociind, nu ştiu din ce motive, un om lipsit de talent cu un geniu. să fie pentru bani? sau o fi vreun coleg arhitect  de-al lui pATRICIU, "genialul" om de afaceri.

HUOO!!

francesco clemente


dacă v-aduceţi aminte de ecranizarea "marilor speranţe" din 1998 cu ethan hawke, gwyneth paltrow, anne bancroft şi robert de niro, veţi şti că pip, în acea versiune era pictor. ei bine, toate tablourile din film aparţin unui artist italian, francesco clemente (născut la napoli), din a cărui operă postez puţin aici, blogosferic.

ei bine, îmi place mai mult expresionismul picturilor sale, mai mult decât suprearealismul ce, ambele, îl caracterizează. altfel spus, emoţiile descrise îmi provoacă emoţii. şi poate că-mi place pentru c-a avut a avut o experienţă şi prin india, de unde a preluat simbolurile şi de ce nu, formele.

din marile speranţe (gwyneth paltrow)

două uşi


poveste

carlyle

 
apă

 
autoportret cu două capete 

Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...