o imersie litotică: traducere din limba română în limba română

găsit pe profilul facebook al lui octavian soviany, mi-a atras atenţia un articol apărut în revista cultura scris de rita chirian, soarele negru, care oferă o impresie subiectivă asupra lecturii romanului viaţa lui kostas venetis. pentru că şi eu l-am citit, am găsit că autoarea articolului are deseori dreptate. din punct de vedere al conţinutului. 

din punct de vedere al formei, rita chirian e aproape de necitit, darmite de înţeles. conglomerând neologisme (multe ştiinţifice şi de specialitate) cu câteva arhaisme, ea exersează pe marginea romanului lui soviany - pare - pentru ea însăşi. altfel, ce cititor ar citi un roman despre care ea scrie că are exituri, precognitii, imersii litotice, conformisme taxidermice si mistere bemolizate? 

e o habitudine (sic!) a criticilor să încurce cititorul printr-un limbaj neclar şi neologistic ostentativ. vor sfârşi - probabil - necitiţi de nimeni, poate nici de ei înşişi (scuzaţi generalizarea).

totuşi, cum textul spune ceva, am încercat o traducere - din limba română în limba română.  dacă veţi avea răbdarea să comparaţi cele două texte, ce spuneţi: textul tradus de mine e mai prost?

traducerea mea:

însă ca o matrioskă se deschide acest roman fantast. dincolo de aparenţele cuminţi ale romanului foiletonistic de secol XVIII ori XIX stau la pândă viziunile coşmareşti, întregul instrumentar apocaliptic dintre veghe şi somn al unui batrân alchimist livresc, care-si invaluie hapul amar sub glazuri mincinoase, şi retorica  înşelătoare a colapsului iminent. roman alegoric despre inocenţa terfelită si scoasa la mezat, relaţie iluzorie despre dinamica sociala, epicul de aventuri, scufundare diluată în sexualitate si studiu al stigmatelor a-normalitatii, „viata lui kostas venetis“ este un roman total, care-si submineaza constant formele şi care lasa sa se întrevadă mereu false ieşiri, în privinţa cărora cititorul, ca simplu neiniţiat, trebuie sa fie mereu cu băgare de seama. decorul de veac XIX este preludiu al atemporalitatii, decadenţa profesată cu asupra de masura face parte dintr-un anume imbold estetic al extremului si al excesivului, mobilitatea personajului, pus sa alerge intre medii opuse, îi dovedeşte omniprezenta. întregul roman respira conectat la aparate standardizate, logice, livreşti, postmoderne. kostas venetis este un subiect-fantomă, figura simbolica a decrepitudinii, a decadenţei si a putreziciunii omeneţti, un picaro tragic si intelept, un villon vagabond care înţelege devreme că viaţa e vis si lumea-i o scenă, iar măreţia lor stă în autenticitatea ultima a acestui joc cabotin.

miza fundamentala a romanului nu este constructia unui personaj verosimil – octavian soviany nu-şi îngăduie astfel de ţinte derizorii –, ci panoramarea unui peisaj de o stranietate sufocantă, în interiorul cărora destinele se multiplica identic, dupa o regulă exterioara si de neevitat. antinomiile se topesc, oximoronul devine nul. mortificarea cărnii – prin autoflagelare, dar si prin practica neabatuta, aproape religioasa a păcatului – aduce, din perspectiva lui kostas venetis, iluminarea. păcatul este antipodul instinctului de conservare. a alege răul înseamnă simplu a scoate în edidenţă ceea ce este numit bine. în buna tovărăşie a lui kostas venetis, păcatul se pozitivează. octavian soviany nu scrie despre decadenţă şi promiscuitate pentru a se ascunde in faldurile calde ale moralismului ipocrit, ci pentru a le justifica mecanica absurda. strâmbătatea din naştere de care se agata personajul său nu este pederastia, ci previziunea înnăscută a răului ca deliciu al simţurilor, viaţa ca exercitiu al maleficului si mimare macabra a creaţiei. la capătul unei existenţe înrobite răului, kostas venetis îşi intelege inutilitatea tragică, iar cunoaşterea lui nu este departe de cea a misticilor crestini. căile diferă, dar moartea sau povestirea sunt două mijloace ale aceleiasi ieşiri din timp. kostas venetis ii pretinde nemţoaicei, ţiitoarea sa imberbă, sa-i transcrie cu fidelitate istoria. spre pilda, spre oglindire, spre mirare, spre ablutiune estetica? memoria este, ca o povara, neutralizare a instinctului de conservare: nimic din ceea ce este făţiş nu este inofensiv; nici măcar confesiunea. iar kostas venetis nu practica un ritual al mărturisirii care eliberează, ci retrăieşte, cufundându-se mereu in aceleasi ape ale intunericului: negand determinismul si, în cele din urmă, negându-se, autosuprimandu-se. el nu este un apendice cangrenat al unui sistem, ci parte a unui corp condamnat.

strategia narativa a lui octavian soviany este aceea de a opune constant feţei reversul ei. destinul potenţial ascetic al lui kostas venetis, iniţiat ca novice într-una dintre mănăstirile eline, se transformă curând în contrariul lui. complexe oedipiene, pasiuni interzise, fărădelegi sublime, contrapuncte fatale îl poartă pe kostas venetis in inima tenebrelor; de aici, identitatea sa se face din ce in ce mai destinsa, intrare în alte istorii fantastice, extravagante. cei care vad răul şi au curajul de a-l privi în ochi, fără a fi împietriţi sunt cei care trăiesc: cei care au o poveste. în rest, figuraţie inepta, sclavă a conformismului artificial.

„viaţa lui kostas venetis“ este naratiunea unei cresteri pe de-a-ndoaselea, un roman iniţiatic, mai degrabă metaforic şi simbolic. voluptatea îmbietoare a răului şi a păcatului crucial, extazele triste si precare, personajele cu grele miresme decadente de origine mateina, beatitudinile negre si păgâne ale invertirii si ale diabolizării pun in mâinile cititorului un roman întunecat şi excentric, ţesut narativ in buna pedagogie a „decameronului“. fireşte, soviany depăşeşte lecţia lui boccaccio şi o traduce mistic. misterele decadente ale veacurilor trecute, cu multe evenimente, i-logice, dar conform cu cerinţele suspansului, sunt normalizate prin fragmente sapienţiale biblice ori patristice. aventurile pe care le experimentează kostas nu fac decât să sedimenteze adevaruri de dincolo de vreme. lipsa accidentaluluii si a liberului-arbitru nătâng il face pe Kostas Venetis exemplar. realizarea că nu e decât un simplu executant într-o misiune ce nu-i aparţine nu-l salvează şi nici nu-l condamnă, fiindcă existenţa înseamnă luciditate. în chiar hăurile de obsesii si gesturi iraţionale, kostas venetis este un senzitiv hipertrofiat. de aceea, purtat în mâlul pegrei şi linguşit de aromele plăcute ale desfraului aristocrat, bărbatul trăieste aventuri la limita veridicitatii, este adus in spatii istorice si culturale variate, ca pentru a-i fi incercată versatilitatea. egal cu sine însuşi, murdărind si memorând, distrugând anarhic şi recompunând în destinul personal, viaţa lui kostas venetis este cea a unui căutător. taina pe care-o va fi priceput în final este taina fiecaruia si a tuturor.

alambicul din care s-a nascut „viaţa lui kostas venetis“ se află in apropierea celui al „scrisorilor din arcadia“. soarele negru al orfanului metafizic, al inconsolabilului, al prinţului întunecat se ridică la orizontul condamnatului şi-i hraneste istoria. pecetea răului este aceeaşi şi-i aduce pe toţi cei însemnaţi în acelaşi loc. nu în satul grecesc în care s-a născut kostas, nu în mănăstirea coruptă în care şi-a început ucenicia, nu in istanbulul rocambolesc si pestriţ, nu in bucureşstiul amestecat şi murdar, nu în parisul furibund al revoluţiilor, în viena splendorilor căzute sau in venetia nostalgiilor acvatice; oriunde, aici, in falsele arcadii.

ultracalofil, octavian soviany îşi aşaza romanul pe piloni intertextuali, dar jocul său livresc ia sfarsit acolo unde se întâlneşte cu autenticitatea scriiturii; fiindcă singura necesitate de care asculta prozatorul este aceea a imaginii violente, incordate, crude. fascinaţia decorurilor apuse, decadente, atipice, a lumilor contorsionate, delirul oniric straniu, convulsiile neobişnuitului îl aduc pe octavian soviany foarte aproape de romantismul hiperbolic al unui cărtărescu, doar că romanul primului pare sa aibă alt timp de înjumătăţire. „viaţa lui kostas venetis“ face parte, într-adevăr, dintre cărţile pe care nu-ţi este îngăduit să treci lesne cu vederea, poate unul dintre romanele care fac ca proza noastră, călâie şi anostă, predictibilă şi arogantă, să intrevadă o altă cale. departe de a fi un roman la indemâna oricui – cere harnice glande pentru digestie –, este totuşi unul superlativ.

să nu luaţi acest text ca fiind "plătit" de octavian soviany sau de autoarea însăşi, pe ideea că bad publicity e good publicity. am vrut a demonstra că se poate scrie şi fără exituri, precognitii, imersii litotice, conformisme taxidermice si mistere bemolizate.

corectitudinea politică sau despre imbecilitate în america

pentru că unii vor să înlocuiască termenii jignitori din romanul lui twain nigger cu slave iar injun cu indian (de aici), pe motivul că, în faţa acestor termeni, profesorii roşesc şi renunţă să mai recomande elevilor cărţile, mă gândesc să compun o scrisoare în care să propun şi alte înlocuiri. doar aşa să mai citească şi săracii americani:

balzac - strălucirea şi suferinţele nefericitelor exploatate sexual (curtezanelor)
hugo - oameni fără apă (mizerabilii)
italo svevo - alzheimer (senilitate)
burroughs - tarzan, omul primat (maimuţă)
lawrence - cunoştinţa doamnei chatterley (amantul)
kazantzakis - x răstignit a doua oară (cristos)
nabokov - victima pedofilului (lolita)

voi ce-aţi propune?

proust şi... dumas

deja ştiu doi blogări care s-au apucat anul ăsta de marcel proust, ceea ce mă bucură teribil - vom fi cât mai mulţi.

o veste la fel de bună e aceea că miercurea, editura adevărul va vinde seria al. dumas (20 de volume), prima carte fiind contele de monte cristo. fiind un fost maniac dumas (cei 3 muşchetari a fost primul meu roman citit), nu pot decât să mă bucur - dumas va ajunge la cât mai mulţi tineri (şi de pe la ţară). (nu mă refer deloc la calitatea editorială a volumelor, care, la 15 lei, nu trebuie să fie mari).

am găsit un model!

surpriza începutului de an

acum, când la începutul lui 2011, vestea unirii pnl cu pc mi-a provocat noi stări de vomă, simţindu-mă realmente la fundul societăţii civile româneşti, iată că o carte albastră mi-a pus sub ochi un model de urmat, pe autorul eu care-a venit să-mi ofere Speranţa. un jurnalist din generaţia mea. un jurnalist din online, care scrie pe hotnews.ro, sait pe care-l mai citesc, dar în care nu-l aflasem încă. iată ce spune dan tăpălagă:

intrată în nato şi ue, în românia se respiră mai suportabil. pucioasa mineriadelor s-a stins demult, iar morţii întinşi pe caldarâm acum 20 de ani au intrat în poveste. trăim totuşi în libertate, cea mai dulce mireasmă din pachetul cu visuri, iar în libertate orice lume poate deveni, cândva, posibilă. (p.220)

gândirea liberă, critică, expertiza autentică şi coerenţa argumentaţiei au plecat de la televizor. s-au refugiat pe bloguri, forumuri şi în postări. adevărata societate civilă s-a mutat pe net. (p.144)

ce e cu cartea asta?

este de fapt o colecţie a articolelor publicate/postate pe saitul hotnews.ro de-a lungul a 3 ani, multe dintre ele din anul ce tocmai a trecut. nemaifiind conectat de 4 ani la teve, n-am putut decât să-l cred pe autor cînd spune că mineriadele din 90 au continuat pe sticlă sub conducerea celor 3 moguli mediatici - voiculescu, vântu şi patriciu - cu unicul scop de a înlătura regimul băsescu care le ameninţă penal libertatea. prin argumentele pe care le aduce, conluzionăm că ceea ce a trebuit să fie câinele de pază al democraţiei - presa - este de fapt cel mai mare duşman. 

după mine, cireaşa de pe tort a cărţii este descrierea mecanismului mafiot al justiţiei româneşti, statul-reţea, aservit şobolăneşte clasei politice incompetente şi patibulare. articolele sunt aici şi aici, iar - ceea ce mi se pare cu adevărat revoluţionar pentru presa noastră - aici sunt şi câteva soluţii:

- protestul magistraţilor integri

- un nou csm

- trecerea poziţie judiciare de la poliţie la parchet

- scurtarea duratei proceselor

- publicarea soluţiilor pe internet (ceea ce s-a început)

- reformarea modului de recrutare la curtea supremă

- consolidarea şi apărarea rolului dna

- reformarea serviciilor secrete.

interesant mi s-a părut primul articol din carte, romania: modernizare forţată sau stat nefuncţional? - poate fi citit aici - un rechizitoriu dureros al culturii (ne)democraţiei la români, nicidecum furibund ca la cioran, ci unul dureros-lucid:

românii, născuţi cu un handicap istoric şi geografic, au învăţat, ca şi moldovenii, bulgarii sau grecii, să mimeze la pefecţie valorile occidentului şi regulile capitalismului. o fac dintr-un fel de fudulie balcanică, din mândria specifică ţărilor periferice. sunt naţiile de barbari moderni camuflaţi într-un decor capitalist, cu multinaţionale şi alte ecosisteme care întreţin iluzia progresului.

românii, bulgarii sau grecii conduc mercedes, bmw sau audi, îşi fac cumpărăturile la carrefour, metro, si mall-uri, dar tot barbari au rămas în raport cu civilizaţia apuseană. în jurul acestor aparente insule de capitalism occidental, altfel adaptat rapid la spaţiul levantin, înoată rechinii capitalismului autohton. (p. 14)

alte sintagme:

- dacă îi dezbraci de băsescu, dacă le scoţi numele lui din vocabular, politicienilor români nu le rămâne nimic. (p.208)

- badea şi ciutacu scuipă în capul poporului muncitor că doarme în papuci în loc să facă revoluţie, mineriade, lovituri de stat ca să răstoarne dictatura băsesciană. (p.27)

- în străfundul inimii lor, cei mai mulţi gazetari, intelectuali şi politicieni ai româniei europene au rămas, într-un fel, mineri. (p.28)

- pdl, la fel ca pnl sau psd, este captiv reţelelor financiare construite în timp şi nu mai poate oferi soluţii administrative rezonabile. (p72)

- opoziţia din românia a renunţat la construcţie. distruge şi blochează orice tentativă de reformă, desfiinţează, în numele unui populism radical, tot ce propune guvernul boc şi traian băsescu, legimit sau nu. în vreumuri de criză, acţiunea iraţională a opoziţiei egalează incompetenţele guvernului boc. (p.76)

- iliescu are prin preajmă nostradamuşii lui, cel puţin doi: pe lorin fortuna, profetul şerpilienilor şi balaurienilor, şi pe gelu voican voiculescu, fascinat de ezoterism şi de aspectele iniţiatice ale societăţilor secrete. oameni mai vechi din psd ăşi amintesc că iliescu a avut consilieri la cotroceni cu sarcina de a-l proteja energetic. (p.59)

- natura are oroare de vid. când [intelectualii integri] tac, alţii vorbesc în locul lor. locul lăsat gol de ei se umple imediat de falşi intelectuali, cu false repere, cu falsuri în general. spre deosebire de intelectualii autentici, impostorii nu obosesc niciodată. ticăloşia e mereu vigilentă, mereu prezentă şi disponibilă. (p.39)

sunt sigur, clienţii televiziunilor şi a oligarhilor vor spune despre dan tăpălagă că e omul lui băsescu, al monicăi macovei (căreia i-a fost purtător de cuvânt), însă eu voi şti că, indiferent că de opţiunile sale politice, un om care se pune în slujba valorilor şi a principiilor va reprezenta pentru mine un model în care voi crede cu tărie. o dovadă că sunt singur, deşi ei sunt legiune.

poate că există o românie semnificativă plutind într-o continuă aşteptare, vie şi onestă. cine va clădi pe osul sănătos al naţiunii? pe cei de bună-credinţă, meseriaşii oneşti - marea tăcută -, pe ei cine-i va reprezenta? cine-i va scoate pe i la suprafaţă? când şi cum va ajunge vocea lor să facă, totuşi, masă critică? (p.70)

dan tăpălagă, bulversarea valorilor, scrieri dintr-un timp buimac, editura humanitas & hotnews.ro, bucureşti, 2010, 234 pagini

coperta de angela rotaru

booktrailerul cărţii aici.

un satan mizericordios

lumea reală a lui mihail bulgakov - indiferent că e cea sovietică a anilor '20 -  e o lume pierdută, e însăşi infernul. oamenii se beţivesc, se încurcă cu femei, profitând de poziţia pe care o au, toată ziua nu fac nimic şi nici nu pot face, pentru că habar n-au, nu se pricep defel la treaba care le-a fost încredinţată. şi-i duc cu preşul pe şefi. (p.92) este şi imaginea româniei de azi (poate dintotdeauna), însă în această lume - şi acesta este meritul cărţii lui bulgakov - poate fi căutată (şi găsită) salvarea individuală. este, de fapt, şi mesajul neotestamentar, însă aici cel care propovăduieşte oamenilor este diavolul: totul va fi drept, aşa e construită lumea. (p.422)

probabil că scena biblică - al cărei realism socialist e justificat prin argumentul operei unui maestru nebun, al unui poet nebun şi al unui diavol asemenea - a fost cea care i-a încântat pe admiratorii romanului, însă, după părerea mea, e mult sub cea dostoievskiană din karamazov, chiar sub cea aitmatoviană (ca să mă opresc doar la ruşi). însă necesară literar pentru sugerarea sacrului. căci acel sacru de sorginte malefică - drăciile diavolului şi a cohortei sale - trebuia să aibă o contrapondere. de care, ca să mă leg iar de un rus, geniul lui gogol n-a avut nevoie.

satana îi spune lui levi matei:

ce s-ar fi făcut binele tău, dacă n-ar fi existat răul, şi cum ar fi arătat pământul dacă l-ar fi părăsit umbrele? că doar obiectele şi oamenii dau naştere umbrelor... nu ai vrea cumva să jumuleşti globul pământesc, măturând de pe faţa lui toţi copacii şi tot ce este viu, numai dintr-un capriciu al tău, din dorinţa de a te desfăta xu lumina nudă? eşti un nătâng. (p.400)

ritmul drăcesc al cărţii te ia, ca cititor, repede ca o cascadă şi nu-ţi dai seama de prea multe. nu insist asupra corpusului simbolurilor anticristice sau cristice care vor fi făcut deliciul împătimiţilor livreşti - a se vedea postfaţa lui ion vartic, spre exemplu, care merge până acolo şi interpretează romanul prin viaţa scriitorului, nepermis în secolul 21. ci aş vrea să spun câteva lucruri despre margareta/margarita, personajul cel mai interesant al romanului.

pentru dânsa - demnă urmaşă a reginei navarrei (care, apropo, e margherita) - dragostea înseamnă totul, (ea însăşi iubind afirmă sibilinic "am văzut totul, ştiu totul" p.415). ea este varianta feminină a lui faust, şi, neinteresată de viaţa casnică cu soţul ei, preferă să facă pactul cu diavolul ca să-l poată reîntâlni pe bărbatul iubit. însă pactul ei e unul conjunctural, de vrăjitoare zburătoare şi amfitrioană de bal demonic. lucru ce va fi răsplătit (şi aici generozitatea satanei este una care completează justiţiarismul pe care îl face printre oamenii răi) cu îndeplinirea unei dorinţe. iar margareta, de-abia după ce alege mizericordios salvarea altcuiva - o păcătoasă sub blestem - şi la insistenţele diavolului îşi va cere fericirea, întoarcerea la ceea ce a fost, la ceea ce trăise cu iubitul ei - creaţia şi savoarea lecturii în subsolul unei case amărâte. şi liniştea. pe un limb  de odihnă, între 2 lumi.
spre deosebire de cei care se salvează "religios" - pilat, bezdomnîi (poate), maestrul, margareta se salvează prin dragoste. e soarta ei.

nu am înţeles prezenţa câtorva capitole în roman, şi desfid împătimiţii romanului, care, din blogosferă sunt destul de mulţi, să-mi spună ce părere au despre unele personaje care mie mi s-au părut superflue, prezente doar să facă aluzie la vreun personaj contemporan cu scriitorul şi de care acesta a vrut cu tot dinadins să facă mişto.

despre romanele anti-sovietice, cum îl caracterizează occidentalii, maestrului şi margaretei îl prefer de departe pe cevengur. cât despre bulgakov, voi insista mai degrabă pe diavoliada şi roman teatral.

mihail bulgakov, maestrul şi margareta (mа́стер и mаргари́та), editura univers, bucureşti, 1996,  traducere de natalia radovici, 473 pagini

coperta de vasile socoliuc








 
poza face parte din expoziţia fotografică a lui jean-daniel lorieux închinată romanului, cu favorita mea, isabelle adjani, interpretă şi a reginei navarrei margot - de pe blogul romanului, aici.

dreapta intelectualilor

ce-i uneşte pe intelectualii români ce se declară de dreapta?
apropo de un volum de cristian pătrăşconiu

1. ura faţă de comunism, luat ca regim politic dictatorial, şi condamnarea acestuia în bloc, fără vreo nuanţare doctrinară - deşi puterea politică românească stă (încă) în mâinile unei plutocraţii neo-comuniste.

2. opoziţia şi aversiunea faţă de regimul politic neo-comunist al lui ion iliescu şi simpatia (declarată sau nu) faţă de traian băsescu la alegerile din 2004.

3. cultivarea valorilor umaniste occidentale.

4. atracţia faţă de polul de putere alcătuit de intelectuali notorii legitimaţi social (civil) ca andrei pleşu, horia-roman patapievici, vladimir tismăneanu, gabriel liiceanu - autodeclaraţi ca dreapta -, dintre care doar gabriel liiceanu deţine o firmă privată, ceilalţi având legături oficiale cu plutocraţia neo-comunistă.

dar ce mai înseamnă de fapt, de dreapta? 

imaginea de aici.