cetatea sufletului a lui platonov

tot amânam citirea acestui roman, dar îşi avea timpul lui de citit...

cum auzisem de el ca fiind o utopie comunistă, un fel de cetatea soarelui, m-aşteptam la o construcţie parabolică şi complicată, cu multe teoretizări, dar am dat peste literatură adevărată, peste-o poveste perfect coerentă, începută simplu şi transformată în ceva "ciudat".

cred că cel mai mult m-a impresionat partea întâi a romanului, despre foametea rusească din '21, unde copiii mor sub ochii liniştiţi ai adulţilor împăcaţi c-or să facă alţii, unde copiii mor sub ochii neliniştiţi ai autorului neîmpăcat care povesteşte.

printre-aceşti înfometaţi apar şi câteva personaje, tuşate la început fugar, apoi din ce în ce mai net, ca s-ajungem la saşa dvanov, un copil orfan crescut de străini, ultimul fiind zahar pavlovici.

în anii următori nimic nu-l mai mişcase pe zahar pavlovici. numai serile când îl privea pe saşa citind creştea în el mila. zahar pavlovici ar fi vrut să-i spună lui saşa: nu te mai istovi cu cartea - dacă ar fi acolo ceva serios, demult s-ar fi înţeles oamenii unii cu alţii. de fapt zahar pavlovici nu spunea nimic, deşi înlăuntrul lui pâlpâia ceva simplu precum bucuria, împiedicat însă de raţiune să se exprime. el tânjea după o viaţă însingurată şi tihnită pe malul lacurilor liniştite, unde prietenia ar fi putut înlocui vorbele şi înţelepciunea vieţii. (p.90)

copilul creşte şi ajunge - inevitabil, ca orice tânăr idealist de pe-atunci - bolşevic. însă un bolşevic intelectual. pe nesimţite, începe partea a doua: registrul scriiturii se schimbă brusc, devine ironic, lui saşa i se alătură stepan kopionkin şi amândoi colindă să caute degrabă în locuri îndepărtate socialismul.

acum el vedea cu ochii lui stepa şi soarele, între care se aflau pe un dâmb oameni, dar ei nu stăpâneau nici soarele, nici pământul, şi cepurnîi simţi că în schimbul stepei, caselor, hranei şi îmbrăcăminţii pe care burghezii le dobândiseră pentru ei înşişi, proletarii de pe dâmb se aveau numai unul pe altul, pentru că oricum fiecare om trebuia să aibă ceva; când între oameni se află averea, ei îşi irosesc liniştit forţele numai pentru grija faţă de avere, dar când între oameni nu se află nimic, ei ajung să nu se mai despartă şi să se păzească unul pe altul în somn. (p.336-337)

roza luxemburg

în această parte a doua, cei doi călătoresc pe cai asemeni lui sancho şi-a lui quijote. stepan kopionkin este bătrân, un om sfârşit, cu zbârcituri adânci de mucenic pe un chip străin. iar speranţa care-l duce mai departe are un nume, roza luxemburg, o muceniţă înmormântată în germania. poate exista sau nu, dar dacă există pentru el, există şi pentru noi, astfel că fiecare poate avea o roza luxemburg a lui.

cevengur, încarnarea comunismului pe pământ

pentru a spune ceva, platonov gândeşte un orăşel în care comunismul poate fi real. duşmanii burghezi sunt alungaţi iar oraşul e populat cu oameni sărmani care merită fericirea. ei nu trebuie să muncească, doar soarele şi natura o fac, ei doar să stea şi să caute de mâncare de câmp. în cevengur, toţi au o singură profesie - sufletul, iar în loc de meserie ei au declarat viaţa (p.382) cineva zice: noi nu lucrăm pentru vreo utilitate, noi lucrăm numai unul pentru altul (p.448)

e aici culmea comunismului ca stare naturală, culme gândită şi făcută nu de intelectuali, ci de oamenii simpli. dar ceva se-ntâmplă: moare un copil. ei bine, dacă în acest tip de comunism, un copil moare, atunci acest tip de comunism nu e bun, se convinge kopionkin. un bun etalon, spun eu, pentru o civilizaţie umană. să fie şi acest etalon utopic? copiii vor muri întotdeauna?

... mai departe nu mai exista nimic altceva decât iarba, strecurată în spaţiul lipsit de oameni, şi cerul care cu indiferenţa lui consemnează însingurarea oamenilor pe pământ. poate că de aceea se şi zbate inima, pentru că se teme să rămână singură în această lume vraişte, pretutindeni aceeaşi; prin bătăile ei, inima e legată de adâncurile neamului omenesc, care a încărcat-o cu viaţă şi sens, iar sensul ei nu poate rămâne îndepărtat şi de neînţeles - el trebuie să rămână acolo în piept, tocmai pentru ca inima să poată bate, altfel ea ăşi pierde simţirea şi moare (p.403)

romanul e scris când scriitorul are 27 de ani. comunismul său izvorăşte din adâncurile inocente ale omului, e un comunism al dorinţelor primare, originare - tovărăşie între oameni, comuniune pentru un viitor de nevăzut şi de nelămurit.

mulţi spun că platonov e în roman ironic, însă mie mi se pare tragic. evident, sunt personaje de care poţi râde, dar eu nu am putut râde la a doua parte din don quijote, aşa că n-am putut râde nici de cevengur.

când cineva-ţi spune că omenirea, orice-ar face, e pierdută, poţi să râzi?

andrei platonov (foto), cevengur, editura cartea românească, bucureşti, 1990, traducere de george bălăiţă şi janina ianoşi, 478 pagini
coperta de vasile olac

altă impresie despre carte aici şi aici (traducere google din spaniolă)

un satan mizericordios

lumea reală a lui mihail bulgakov - indiferent că e cea sovietică a anilor '20 -  e o lume pierdută, e însăşi infernul. oamenii se beţivesc, se încurcă cu femei, profitând de poziţia pe care o au, toată ziua nu fac nimic şi nici nu pot face, pentru că habar n-au, nu se pricep defel la treaba care le-a fost încredinţată. şi-i duc cu preşul pe şefi. (p.92) este şi imaginea româniei de azi (poate dintotdeauna), însă în această lume - şi acesta este meritul cărţii lui bulgakov - poate fi căutată (şi găsită) salvarea individuală. este, de fapt, şi mesajul neotestamentar, însă aici cel care propovăduieşte oamenilor este diavolul: totul va fi drept, aşa e construită lumea. (p.422)

probabil că scena biblică - al cărei realism socialist e justificat prin argumentul operei unui maestru nebun, al unui poet nebun şi al unui diavol asemenea - a fost cea care i-a încântat pe admiratorii romanului, însă, după părerea mea, e mult sub cea dostoievskiană din karamazov, chiar sub cea aitmatoviană (ca să mă opresc doar la ruşi). însă necesară literar pentru sugerarea sacrului. căci acel sacru de sorginte malefică - drăciile diavolului şi a cohortei sale - trebuia să aibă o contrapondere. de care, ca să mă leg iar de un rus, geniul lui gogol n-a avut nevoie.

satana îi spune lui levi matei:

ce s-ar fi făcut binele tău, dacă n-ar fi existat răul, şi cum ar fi arătat pământul dacă l-ar fi părăsit umbrele? că doar obiectele şi oamenii dau naştere umbrelor... nu ai vrea cumva să jumuleşti globul pământesc, măturând de pe faţa lui toţi copacii şi tot ce este viu, numai dintr-un capriciu al tău, din dorinţa de a te desfăta xu lumina nudă? eşti un nătâng. (p.400)

ritmul drăcesc al cărţii te ia, ca cititor, repede ca o cascadă şi nu-ţi dai seama de prea multe. nu insist asupra corpusului simbolurilor anticristice sau cristice care vor fi făcut deliciul împătimiţilor livreşti - a se vedea postfaţa lui ion vartic, spre exemplu, care merge până acolo şi interpretează romanul prin viaţa scriitorului, nepermis în secolul 21. ci aş vrea să spun câteva lucruri despre margareta/margarita, personajul cel mai interesant al romanului.

pentru dânsa - demnă urmaşă a reginei navarrei (care, apropo, e margherita) - dragostea înseamnă totul, (ea însăşi iubind afirmă sibilinic "am văzut totul, ştiu totul" p.415). ea este varianta feminină a lui faust, şi, neinteresată de viaţa casnică cu soţul ei, preferă să facă pactul cu diavolul ca să-l poată reîntâlni pe bărbatul iubit. însă pactul ei e unul conjunctural, de vrăjitoare zburătoare şi amfitrioană de bal demonic. lucru ce va fi răsplătit (şi aici generozitatea satanei este una care completează justiţiarismul pe care îl face printre oamenii răi) cu îndeplinirea unei dorinţe. iar margareta, de-abia după ce alege mizericordios salvarea altcuiva - o păcătoasă sub blestem - şi la insistenţele diavolului îşi va cere fericirea, întoarcerea la ceea ce a fost, la ceea ce trăise cu iubitul ei - creaţia şi savoarea lecturii în subsolul unei case amărâte. şi liniştea. pe un limb  de odihnă, între 2 lumi.
spre deosebire de cei care se salvează "religios" - pilat, bezdomnîi (poate), maestrul, margareta se salvează prin dragoste. e soarta ei.

nu am înţeles prezenţa câtorva capitole în roman, şi desfid împătimiţii romanului, care, din blogosferă sunt destul de mulţi, să-mi spună ce părere au despre unele personaje care mie mi s-au părut superflue, prezente doar să facă aluzie la vreun personaj contemporan cu scriitorul şi de care acesta a vrut cu tot dinadins să facă mişto.

despre romanele anti-sovietice, cum îl caracterizează occidentalii, maestrului şi margaretei îl prefer de departe pe cevengur. cât despre bulgakov, voi insista mai degrabă pe diavoliada şi roman teatral.

mihail bulgakov, maestrul şi margareta (mа́стер и mаргари́та), editura univers, bucureşti, 1996,  traducere de natalia radovici, 473 pagini

coperta de vasile socoliuc








 
poza face parte din expoziţia fotografică a lui jean-daniel lorieux închinată romanului, cu favorita mea, isabelle adjani, interpretă şi a reginei navarrei margot - de pe blogul romanului, aici.

literatura rusă şi cititorii români

mă necăjesc când văd ignorarea totală a literaturii ruse recente de către cititorii români. aceştia se opresc la dostoievski (după 1989 devenit, din fericire, best seller), poate puţin la tolstoi (anna karenina) şi cam atât. arar ajung la vreun autor contemporan.

dar literatura rusă e uimitoare! în ceea ce priveşte romanul, cred că nici franţujii sau englejii nu au ceea ce au ruşii, iar mai târziu sovieticii.

înţeleg că dostoievski, tolstoi, gogol atrag prin misticismul lor oriental, dar ei sunt doar începutul! sunt contemporanii lui turgheniev, prieten cu flaubert şi model pentru maupassant - un cuib de nobili, prima iubire, povestirile unui vânător sunt capodopere incontestabile. lermontov era febleţea lui vladimir nabokov, a tradus chiar un erou al timpului nostru în engleză.
simbolistul andrei belîi scrie un minunat roman în proză ritmată, plin de ironie şi rafinament, petersburg.
să nu-l uităm pe maxim gorki, măcar pentru paginile memorialistice despre cehov şi tolstoi.
dacă n-ar fi fost ecranizarea hollywoodiană, cu siguranţă şi lui boris pasternak i se uita doctor jivago. îi mai ştie cineva versurile? sau ale lui bulat okudjava, autorul minunatei călătorii a diletanţilor?

urmează perioada sovietică. acum pe deplin ignorată de perioada noastră capitalistă.
dacă n-ar fi fost umorişti-ironici, lui ilf şi petrov li s-ar fi uitat chiar şi cele douăsprezece scaune. povestirile absurde ale lui daniil harms, la fel.

din păcate pentru mine, nu pot spune nimic despre câţiva autori pe care nu i-am citit, deşi au fost celebri la vremea lor: mihail şolohov cu romanul său pe donul liniştit şi aleksei tolstoi cu calvarul. uitatul vasili grossman cu viaţă şi destin şi mihail bulgakov cu al său bestseller maestrul şi margarita.

evident, soljeniţîn cu capodopera sa o zi din viaţa lui ivan denisovici şi best sellerul şi la noi arhipelagul gulag. şi uitatul - tot despre gulag - varlam şalamov cu povestiri din kolîma.

dar mai sunt valentin rasputin cu a sa despărţire de matiora, andrei bitov cu apreciata peste hotare casa puşkin (n-am citit). vladimir makanin cu underground. viktor astafiev, ce m-a impresionat atât nu demult cu visul crestelor albe. la fel, cinghiz aitmatov cu faimosul său o zi mai lungă decât veacul. a nu se uita venedikt erofeev cu moscova-petuşki.

utopiile lui evgheni zamiatin din noi sau a lui andrei platonov din cevengur.

să mai spun de romancierii ruşi contemporani, traduşi la noi în mare parte la curtea veche: gheaţa lui vladimir sorokin, mitraliera de lut de victor pelevin, zâtul tatianei tolstaia,
autorul de romane poliţiste cu mare vad la occidentali boris akunin.

toate cele enumerate sunt traduse sau retraduse, prin anticariate şi librării. din păcate, invizibile prin ubicuele cărţi din literatura engleză. pe principiul nu e mare lucru de capul vecinilor, ignorăm o literatură excepţională la foarte îndemână.

acest post e spre amintire. poza de aici.

recensământul lecturilor pe 2010

din totalul de vreo 70 de volume câte am citit în 2010 (despre toate aproape am scris pe acest blog), am întocmit un top aproximativ:

1. austerlitz de w.g. sebald pentru a descoperi un autor neamţ genial
2. cevengur de andrei platonov, pentru idealismul comunismului, din păcate, imposibil
3. pielea de curzio malaparte pentru adevărata faţă a războiului european
4. lanark de alasdair gray, pentru fanasticul dintr-însa
5. ambasadorul de ioan mihai cochinescu, pentru surpriza-surprizelor
6. rădăcina de bucsau de o. nimigean, pentru reînvierea romanului metafizic

în poezie, surpriza de a-l descoperi pe hans magnus enzensberger.

m-au încântat, de asemenea, câţiva clasici:
mă bucură reuşita recitirii, într-o nouă perspectivă, a lui don quijote în primăvară
2. în răspăr de j.-k. huysmans, pentru că e o capodoperă a modernităţii
3. roşu şi negru de stendhal, pentru actualitatea psihologică a personajelor
4. molloy de beckett, pentru că mi-a arătat că mai mult de-atât, în proză nu se poate



pentru 2011, îmi propun câteva lecturi mai precise:
- ulise de joyce
- recitirea lui kafka
- câteva volume de proust
- să citesc - până la urmă - persuasiunea lui austen
precum şi niscaiva lecturi filozofice ce-mi stau pe cap neterminate:
- despre democraţie în america a lui tocqueville
- cercetările filozofice ale lui wittgenstein
                             plus mondenităţurile care o să mai pice...

provocarea "iubesc clasicii!" - leapşă franţuzească

preiau o leapşă de pe un blog franţuzesc începută anul trecut pe blogosfera livrească galică. scopul ei este să reînvie cititul literaturii clasice.

este vorba despre o carte clasică pe care să o citim pe lună şi despre care să scriem pe blog.
- din antichitate până-n 1960.
- din toată literatura lumii.

reguli:
1. alegeţi o carte pe care s-o citiţi.
2. vă-nscrieţi aici - în comentarii sau pe mail.
3. postaţi despre carte în timpul lunii respective şi puneţi link aici (împreună cu sigla), astfel încât cei care vă citesc postarea să ajungă la lista cu alte cărţi clasice.

ideea originală pe blogul mariei l. aici.

s-au înscris în campanie următorii iubitori de clasici:

- orbirea de elias canetti (maya)
- jucătorul de şah de stefan zweig (maya)
- idiotul de dostoievski (tomata cu scufiţă)
- demonii de dostoievski (vlad bogos)
- quo vadis de sienkiewicz (beth)
- l'homme qui rit de victor hugo (adina)
- fabrica de absolut de karel Čapek (adina)
- pentru cine bat clopotele de hemingway (cristi)
- sicriul de aur de mora ferenc (feri balin)
- last temptation de kazantzakis (mădălina)
- demonii lui dostoievski (capricornk13)
- omul care era joi de g.k. chesterton (adina)
- the snows of kilimanjaro de hemingway (capricornk13)
- nimic nou pe frontul de vest de erich maria remarque (capricornk13)
- cevengur de andrei platononov (dragoş)
- don quijote de cervantes (dragoş)
- carnete de marcel proust (dragoş)

moscova - petușki de venedikt erofeev

venedikt erofeev 

moscova-petușki 

mосква — Петушки

 editura cartier, chișinău, 2004

traducere de emil iordache

 160 de pagini legate

 coperta de vitalie coroban

o impresie din perspectiva cărții înseși

dragă cititorule potențial,
îți scriu ușor jignită pentru că orice aș face, voi mirosi a alcool. asta din pricina personajului principal al cărții, venicika erofeev care este un bețiv. deși un bețiv metafizic.

printre suratele mele de aceeași etnie - rusească - voi fi mereu invidioasă pe cele mari și dolofane de dostoievski, tolstoi, turgheniev, pușkin, esenin - deși personajul meu mă răzbună un pic prin faptul că aruncă ironii și face mișto de ele.

mă gândesc că, mirosind a băutură, pot însoți pe cititorul rus atunci când trece prin cele mai dificile clipe ale vieții sale zilnice, acele două ore de la sculare și până la deschiderea magazinelor, de unde el își poate cumpăra în sfârșit votcă. pentru că la ruși beția nu este un viciu, nu-i așa?, ci este un mod de a fi, o raportare (specific rusească?) la lumea dimprejur.

pentru că personajul meu, bețivul venicika erofeev, vorbește în paginile mele cu Dumnezeu, cu îngerii, cu ceilalți oameni, reali sau imaginari. într-un mod - și aici trebuie să mă laud - deloc realist și deloc liniar - ca unul scris desigur la beție.  dar cum spuneam, o beție metafizică.

dar să-mi încep puțin povestea:
venicika erofeev pleacă. la moscova, se urcă în trenul de petușki – acolo unde se contopesc cerul și pămânntul și lupoaica urlă la stele (p.35). vrea să meargă la dragostea lui – acolo, în fiecare vineri, la unsprezece fix, pe permonul gării mă așteaptă fata asta cu ochii de culoare albă, albă trecând în alburie, cea mai iubită dintre târfe, diavolița bălaie. (p.35) și la fiul lui mic, care-l așteaptă. cel puțin, așa crede el. cumpără pentru cel mic 200 de grame de alune și bomboane „albăstrele”. cel puțin, așa crede el. în tren. unde mai bea puțin...

iată ce secret vă dezvălui la pagina 50:

păi știți voi câte taine sunt pe lume, ce multe lucruri sunt necercetate și ce spațiu este pentru cei atrași de aceste taine? bine, iată exemplul cel mai celebru. de ce, dacă ieri ai băut, să zicem 750 de grame, iar dimineața n-ai avut prilejul să te dregi - slujba și toate celelalte - și baia târziu după-amiaza, după ce te-ai istovit 6 ore sau 7, ai băut în cele din urmă ca să-ți ușurezi sufletul (ei, cât ai băut? să zicem 150) - de ce sufletului tăi îi e mai ușor? greața care te-a însoțit de dimineață, după ce ai băut aceste 150 de grame, este succedată de o greață de altă categorie, de o greață pudică, obrajii ți se fac purpurii ca ai unei târfe, iar sub ochi ești atât de vânăt, de parcă în ajun nici nu ți-ai fi băut cele 750 de grame, ci parcă în ajun, în loc de asta, ai fost pocnit toată seara peste bot. 

v-ați fi gândit voi, cititorilor, vreodată, la așa ceva? i-o adevărată filozofie a machelii.

ar trebui să vă dezvălui aspectele frumoase ale mele, prin care sunt mai frumoasă decât alte cărți, sau plotul despre controlorul gol-goluț căruia-i place s-asculte curiozități istorice deocheate, un dialog cu diavolul (da, ca-n karamazovi, credeți-mă), cu un sfinx, ba chiar cu eriniile, sau întâmplări amuzante din epoca de aur a comunismului (că tot s-a retradus cevengur la editura all). sau să vă spun dacă venicika al meu ajunge la petușki... și aș putea să enumăr multiplele niveluri de înțelegere a romanului, să le enumăr, să explic finalul prin care surprind...

dar nu o fac, căci vă voi spune în intimitate, între doi ochi. sunt sigură să mă veți recomandați și altora.

căci oare viața omului nu este turmentarea de-o clipă a sufletului? (p.141)