moscova - petușki de venedikt erofeev

venedikt erofeev 

moscova-petușki 

mосква — Петушки

 editura cartier, chișinău, 2004

traducere de emil iordache

 160 de pagini legate

 coperta de vitalie coroban

o impresie din perspectiva cărții înseși

dragă cititorule potențial,
îți scriu ușor jignită pentru că orice aș face, voi mirosi a alcool. asta din pricina personajului principal al cărții, venicika erofeev care este un bețiv. deși un bețiv metafizic.

printre suratele mele de aceeași etnie - rusească - voi fi mereu invidioasă pe cele mari și dolofane de dostoievski, tolstoi, turgheniev, pușkin, esenin - deși personajul meu mă răzbună un pic prin faptul că aruncă ironii și face mișto de ele.

mă gândesc că, mirosind a băutură, pot însoți pe cititorul rus atunci când trece prin cele mai dificile clipe ale vieții sale zilnice, acele două ore de la sculare și până la deschiderea magazinelor, de unde el își poate cumpăra în sfârșit votcă. pentru că la ruși beția nu este un viciu, nu-i așa?, ci este un mod de a fi, o raportare (specific rusească?) la lumea dimprejur.

pentru că personajul meu, bețivul venicika erofeev, vorbește în paginile mele cu Dumnezeu, cu îngerii, cu ceilalți oameni, reali sau imaginari. într-un mod - și aici trebuie să mă laud - deloc realist și deloc liniar - ca unul scris desigur la beție.  dar cum spuneam, o beție metafizică.

dar să-mi încep puțin povestea:
venicika erofeev pleacă. la moscova, se urcă în trenul de petușki – acolo unde se contopesc cerul și pămânntul și lupoaica urlă la stele (p.35). vrea să meargă la dragostea lui – acolo, în fiecare vineri, la unsprezece fix, pe permonul gării mă așteaptă fata asta cu ochii de culoare albă, albă trecând în alburie, cea mai iubită dintre târfe, diavolița bălaie. (p.35) și la fiul lui mic, care-l așteaptă. cel puțin, așa crede el. cumpără pentru cel mic 200 de grame de alune și bomboane „albăstrele”. cel puțin, așa crede el. în tren. unde mai bea puțin...

iată ce secret vă dezvălui la pagina 50:

păi știți voi câte taine sunt pe lume, ce multe lucruri sunt necercetate și ce spațiu este pentru cei atrași de aceste taine? bine, iată exemplul cel mai celebru. de ce, dacă ieri ai băut, să zicem 750 de grame, iar dimineața n-ai avut prilejul să te dregi - slujba și toate celelalte - și baia târziu după-amiaza, după ce te-ai istovit 6 ore sau 7, ai băut în cele din urmă ca să-ți ușurezi sufletul (ei, cât ai băut? să zicem 150) - de ce sufletului tăi îi e mai ușor? greața care te-a însoțit de dimineață, după ce ai băut aceste 150 de grame, este succedată de o greață de altă categorie, de o greață pudică, obrajii ți se fac purpurii ca ai unei târfe, iar sub ochi ești atât de vânăt, de parcă în ajun nici nu ți-ai fi băut cele 750 de grame, ci parcă în ajun, în loc de asta, ai fost pocnit toată seara peste bot. 

v-ați fi gândit voi, cititorilor, vreodată, la așa ceva? i-o adevărată filozofie a machelii.

ar trebui să vă dezvălui aspectele frumoase ale mele, prin care sunt mai frumoasă decât alte cărți, sau plotul despre controlorul gol-goluț căruia-i place s-asculte curiozități istorice deocheate, un dialog cu diavolul (da, ca-n karamazovi, credeți-mă), cu un sfinx, ba chiar cu eriniile, sau întâmplări amuzante din epoca de aur a comunismului (că tot s-a retradus cevengur la editura all). sau să vă spun dacă venicika al meu ajunge la petușki... și aș putea să enumăr multiplele niveluri de înțelegere a romanului, să le enumăr, să explic finalul prin care surprind...

dar nu o fac, căci vă voi spune în intimitate, între doi ochi. sunt sigură să mă veți recomandați și altora.

căci oare viața omului nu este turmentarea de-o clipă a sufletului? (p.141)