găsit pe profilul facebook al lui octavian soviany, mi-a atras atenţia un articol apărut în revista cultura scris de rita chirian, soarele negru, care oferă o impresie subiectivă asupra lecturii romanului viaţa lui kostas venetis. pentru că şi eu l-am citit, am găsit că autoarea articolului are deseori dreptate. din punct de vedere al conţinutului.
din punct de vedere al formei, rita chirian e aproape de necitit, darmite de înţeles. conglomerând neologisme (multe ştiinţifice şi de specialitate) cu câteva arhaisme, ea exersează pe marginea romanului lui soviany - pare - pentru ea însăşi. altfel, ce cititor ar citi un roman despre care ea scrie că are exituri, precognitii, imersii litotice, conformisme taxidermice si mistere bemolizate?
e o habitudine (sic!) a criticilor să încurce cititorul printr-un limbaj neclar şi neologistic ostentativ. vor sfârşi - probabil - necitiţi de nimeni, poate nici de ei înşişi (scuzaţi generalizarea).
totuşi, cum textul spune ceva, am încercat o traducere - din limba română în limba română. dacă veţi avea răbdarea să comparaţi cele două texte, ce spuneţi: textul tradus de mine e mai prost?
traducerea mea:
însă ca o matrioskă se deschide acest roman fantast. dincolo de aparenţele cuminţi ale romanului foiletonistic de secol XVIII ori XIX stau la pândă viziunile coşmareşti, întregul instrumentar apocaliptic dintre veghe şi somn al unui batrân alchimist livresc, care-si invaluie hapul amar sub glazuri mincinoase, şi retorica înşelătoare a colapsului iminent. roman alegoric despre inocenţa terfelită si scoasa la mezat, relaţie iluzorie despre dinamica sociala, epicul de aventuri, scufundare diluată în sexualitate si studiu al stigmatelor a-normalitatii, „viata lui kostas venetis“ este un roman total, care-si submineaza constant formele şi care lasa sa se întrevadă mereu false ieşiri, în privinţa cărora cititorul, ca simplu neiniţiat, trebuie sa fie mereu cu băgare de seama. decorul de veac XIX este preludiu al atemporalitatii, decadenţa profesată cu asupra de masura face parte dintr-un anume imbold estetic al extremului si al excesivului, mobilitatea personajului, pus sa alerge intre medii opuse, îi dovedeşte omniprezenta. întregul roman respira conectat la aparate standardizate, logice, livreşti, postmoderne. kostas venetis este un subiect-fantomă, figura simbolica a decrepitudinii, a decadenţei si a putreziciunii omeneţti, un picaro tragic si intelept, un villon vagabond care înţelege devreme că viaţa e vis si lumea-i o scenă, iar măreţia lor stă în autenticitatea ultima a acestui joc cabotin.
miza fundamentala a romanului nu este constructia unui personaj verosimil – octavian soviany nu-şi îngăduie astfel de ţinte derizorii –, ci panoramarea unui peisaj de o stranietate sufocantă, în interiorul cărora destinele se multiplica identic, dupa o regulă exterioara si de neevitat. antinomiile se topesc, oximoronul devine nul. mortificarea cărnii – prin autoflagelare, dar si prin practica neabatuta, aproape religioasa a păcatului – aduce, din perspectiva lui kostas venetis, iluminarea. păcatul este antipodul instinctului de conservare. a alege răul înseamnă simplu a scoate în edidenţă ceea ce este numit bine. în buna tovărăşie a lui kostas venetis, păcatul se pozitivează. octavian soviany nu scrie despre decadenţă şi promiscuitate pentru a se ascunde in faldurile calde ale moralismului ipocrit, ci pentru a le justifica mecanica absurda. strâmbătatea din naştere de care se agata personajul său nu este pederastia, ci previziunea înnăscută a răului ca deliciu al simţurilor, viaţa ca exercitiu al maleficului si mimare macabra a creaţiei. la capătul unei existenţe înrobite răului, kostas venetis îşi intelege inutilitatea tragică, iar cunoaşterea lui nu este departe de cea a misticilor crestini. căile diferă, dar moartea sau povestirea sunt două mijloace ale aceleiasi ieşiri din timp. kostas venetis ii pretinde nemţoaicei, ţiitoarea sa imberbă, sa-i transcrie cu fidelitate istoria. spre pilda, spre oglindire, spre mirare, spre ablutiune estetica? memoria este, ca o povara, neutralizare a instinctului de conservare: nimic din ceea ce este făţiş nu este inofensiv; nici măcar confesiunea. iar kostas venetis nu practica un ritual al mărturisirii care eliberează, ci retrăieşte, cufundându-se mereu in aceleasi ape ale intunericului: negand determinismul si, în cele din urmă, negându-se, autosuprimandu-se. el nu este un apendice cangrenat al unui sistem, ci parte a unui corp condamnat.
strategia narativa a lui octavian soviany este aceea de a opune constant feţei reversul ei. destinul potenţial ascetic al lui kostas venetis, iniţiat ca novice într-una dintre mănăstirile eline, se transformă curând în contrariul lui. complexe oedipiene, pasiuni interzise, fărădelegi sublime, contrapuncte fatale îl poartă pe kostas venetis in inima tenebrelor; de aici, identitatea sa se face din ce in ce mai destinsa, intrare în alte istorii fantastice, extravagante. cei care vad răul şi au curajul de a-l privi în ochi, fără a fi împietriţi sunt cei care trăiesc: cei care au o poveste. în rest, figuraţie inepta, sclavă a conformismului artificial.
„viaţa lui kostas venetis“ este naratiunea unei cresteri pe de-a-ndoaselea, un roman iniţiatic, mai degrabă metaforic şi simbolic. voluptatea îmbietoare a răului şi a păcatului crucial, extazele triste si precare, personajele cu grele miresme decadente de origine mateina, beatitudinile negre si păgâne ale invertirii si ale diabolizării pun in mâinile cititorului un roman întunecat şi excentric, ţesut narativ in buna pedagogie a „decameronului“. fireşte, soviany depăşeşte lecţia lui boccaccio şi o traduce mistic. misterele decadente ale veacurilor trecute, cu multe evenimente, i-logice, dar conform cu cerinţele suspansului, sunt normalizate prin fragmente sapienţiale biblice ori patristice. aventurile pe care le experimentează kostas nu fac decât să sedimenteze adevaruri de dincolo de vreme. lipsa accidentaluluii si a liberului-arbitru nătâng il face pe Kostas Venetis exemplar. realizarea că nu e decât un simplu executant într-o misiune ce nu-i aparţine nu-l salvează şi nici nu-l condamnă, fiindcă existenţa înseamnă luciditate. în chiar hăurile de obsesii si gesturi iraţionale, kostas venetis este un senzitiv hipertrofiat. de aceea, purtat în mâlul pegrei şi linguşit de aromele plăcute ale desfraului aristocrat, bărbatul trăieste aventuri la limita veridicitatii, este adus in spatii istorice si culturale variate, ca pentru a-i fi incercată versatilitatea. egal cu sine însuşi, murdărind si memorând, distrugând anarhic şi recompunând în destinul personal, viaţa lui kostas venetis este cea a unui căutător. taina pe care-o va fi priceput în final este taina fiecaruia si a tuturor.
alambicul din care s-a nascut „viaţa lui kostas venetis“ se află in apropierea celui al „scrisorilor din arcadia“. soarele negru al orfanului metafizic, al inconsolabilului, al prinţului întunecat se ridică la orizontul condamnatului şi-i hraneste istoria. pecetea răului este aceeaşi şi-i aduce pe toţi cei însemnaţi în acelaşi loc. nu în satul grecesc în care s-a născut kostas, nu în mănăstirea coruptă în care şi-a început ucenicia, nu in istanbulul rocambolesc si pestriţ, nu in bucureşstiul amestecat şi murdar, nu în parisul furibund al revoluţiilor, în viena splendorilor căzute sau in venetia nostalgiilor acvatice; oriunde, aici, in falsele arcadii.
ultracalofil, octavian soviany îşi aşaza romanul pe piloni intertextuali, dar jocul său livresc ia sfarsit acolo unde se întâlneşte cu autenticitatea scriiturii; fiindcă singura necesitate de care asculta prozatorul este aceea a imaginii violente, incordate, crude. fascinaţia decorurilor apuse, decadente, atipice, a lumilor contorsionate, delirul oniric straniu, convulsiile neobişnuitului îl aduc pe octavian soviany foarte aproape de romantismul hiperbolic al unui cărtărescu, doar că romanul primului pare sa aibă alt timp de înjumătăţire. „viaţa lui kostas venetis“ face parte, într-adevăr, dintre cărţile pe care nu-ţi este îngăduit să treci lesne cu vederea, poate unul dintre romanele care fac ca proza noastră, călâie şi anostă, predictibilă şi arogantă, să intrevadă o altă cale. departe de a fi un roman la indemâna oricui – cere harnice glande pentru digestie –, este totuşi unul superlativ.
să nu luaţi acest text ca fiind "plătit" de octavian soviany sau de autoarea însăşi, pe ideea că bad publicity e good publicity. am vrut a demonstra că se poate scrie şi fără exituri, precognitii, imersii litotice, conformisme taxidermice si mistere bemolizate.
