spre libertate

la lansarea de aseară, de la m.ţ.r. mircea mihăieş într-un limbaj voit pompos a vorbit despre visceral şi tehnologic, mircea cărtărescu, într-un limbaj obişnuit, a vorbit despre criza metafizică a omului de la 50 de ani, iar cristian teodorescu, într-un limbaj entuziast, a vorbit despre o carte perfectă.

eu adaug că am găsit în cele 31 de poezii o dorinţă de "dezmembrare a iluziilor", pentru găsirea unei libertăţi viitoare - care poate fi şi moartea. dar libertatea mai înseamnă şi luciditate-îndoială-mirare-tandreţe.
o poezie profundă şi uşor tristă.

trebuie lăudată neapărat editura timişoreană brumar, care a măiestrit aşa bijuterie de carte, cu pagini lucioase, filigrate, cu desene de constantin răducan. ca bibliofil, mă simt măgulit.

mi-a plăcut cel mai mult ultima poezie:

viaţa mea mamă

Într-un vis nepotrivit o văd pe mama

stând fără vârstă

ghemuită pe scăunelul de lemn în pridvorul eredităţii

şi dezghiocând păstăile de mazăre dulce (Pisum sativum)

(o imagine din care nu mai plecăm)

Şi boabele cad în vasul cu smalţul ciobit

precum lacrimile vechilor regi în pocale de aur

dar boabele acelea pe nimeni nu vor mai hrăni

Aşa cum ştiu că inima mea a bătut prima dată în trupul tău, mamă,

ca în cel mai fericit întuneric

Ştiu că şi zilele vieţii mele încap în câteva păstăi

De acolo, din copilăria mea

pe pragul dintre înainte şi înapoi mama dezghioacă şi-acum

păstăile cu mazăre dulce pentru nici o masă

Imaginea de atunci călătoreşte prin fire nevăzute până la mine

într-o palpitaţie a inimii, într-o durere ascunsă în stern,

într-o scrisoare din armată rătăcită prin alte războaie

Linia vieţii mele începe în palma ta mamă

Şi palma ta e de acum sub pământ

ioan morar, paloarea, editura brumar, timişoara, 2010, 68 pagini

la trecutu-ţi mare, care viitor?

experienţa

sunt continuu sub o permanentă stupoare când în interviurile de recrutare (da, lucrez într-o companie de resurse umane!), oamenii muncii nu ştiu să-mi spună ce se văd făcând la 60 de ani (şi nu, nu e întrebarea aceea cu 5 ani). cel mai "bun" răspuns e "nu m-am gândit", sau "s-ajung io la vârsta aia!".  unii cad pe gânduri, şi-şi imaginează - poate pentru prima oară-n viaţă - ce se văd ei făcând la 60 de ani. 

alţii povestesc despre ce vor deţine: o casă (pe pământ), nepoţi, o pensie sau firma proprie. 

ce firmă? întreb.

nu s-au gândit. încă. 

şi n-au făcut nimic s-o construiască. totul e în ceaţă, într-un viitor prea depărtat pentru a începe acum.

mai spun unii că muncesc - pentru ce-au învăţat de la părinţi - pentru familie şi-un trai decent. 

în dicţionar, decent e tradus ca pudic, cuviincios. iar viaţa noastră e oricum, numai pudică şi cuviincioasă nu.  numai să ieşi în stradă, să asculţi să te uiţi în jur: unde-i pudoarea şi cuviinţa?

bun, iau traiul decent ca ideal.

care ţi-e scopul vieţii? care ţi-e idealul? întreb provocator. 

... şi discuţia de încheie în tăcere, schimb subiectul şi trec la aşteptările salariale.

planuri

m-aştept de la cei care-şi doresc o carieră fulminantă la un plan de dezvoltare pe câţiva ani, cu muncă şi dat în brânci. în 2 ani ajung x, în 5 ani y, în 10 ani ajung ce-mi doresc. îmi doresc o firmă, în 5 ani strâng bani, în 7 îmi scot investiţia şi în 10 ani mă îmbogăţesc cu x în conturi. 

rar văd aşa ceva. doar supravieţuirea, de azi pe mâine. şi speranţa unui noroc obscur sau  a unei conjuncturi favorabile. nu îmi convine, asta este.

exemple

la interviurile pentru primul loc de muncă, absolvenţii îmi spun ce mult le-ar plăcea să facă y, dar în perioada de probă nu le mai place - muncesc prea mult pe bani puţini. toţi au colegi care nu ştiu cum, dar deja câştigă dublu. cât despre profesorii şi părinţii lor cărora le-a trebuit vreo 30 de ani să-şi mobileze o casă şi să-şi ia o maşină, ei nici nu mai există.

zilele trecute, la camera de comerţ din bucureşti, trei judecătoriţe bărfeau şi se băteau de muscă în dosul paravanelor, dincolo de care eu aşteptam de jumătate de oră cu trei file pentru un dosar. altele se plimbau pe hol cu cutii de săpun lichid (pesemne pe cel de la baie îl furase cineva) înainte şi-napoi. ele munceau. iar  acum, că boc le-a tăiat salariul, de ce să n-o lase mai moale? ce contează ce-o să fie? să iasă colo anii de pensie...

ţara

nici unul dintre noi nu avem ţeluri pentru ţară, multora dintre noi, noţiunea însăşi de "ţară" ne face să râdem.  n-o vedem dincolo de chipul slut al lui băsescu, de rânjetul iliescian sau de parlamentarii impotenţi. ne uimeşte entuziasmul japonezilor de după război când au pus umărul să devină putere mondială, ne uimeşte germania de după război. dar atât. cine mai are nevoie de exemple, de modele, mai bine le luăm la mişto, să le mai scurtăm din nas, ştim noi cum au ajuns modelele modele... ne interesează altceva mai mult decât lungul nasului, decât salvarea pielii?

iar îmbogăţiţii noştri, aţi văzut vreunul să vină cu un proiect de anvergură pentru ţară, cu care să ne dovedească "geniul" lor antreprenorial?

n-avem, suntem săraci. de un proiect de viaţă, pe care să-l urmăm cu trudă şi abnegaţie. de un proiect de românie. nu ne vedem viitorul de-a doua zi, cum să-l vedem pe cel al ţării?

poza de aici.

rugaţi-vă pentru torţionari

am recitit cartea convins că este cartea cu care constantin noica va rămâne în conştiinţa cititorilor români. însă din '90 , de când a apărut în colecţia totalitarism şi literatura estului, în care vor mai fi apărut goma, ierunca, grossman, zamiatin, constat că n-a avut mare ecou. 

poate pentru că această mică povestire este de neacceptat pentru români. mai ales Principiul de la care porneşte, milă pentru cei puternici, va părea străin conştiinţei obişnuite. în faţa celor puternici, poţi să te revolţi sau poţi să pleci capul din teamă (noi românii am ales mai mult ultima variantă). dar în nici un caz să te rogi pentru ei. iar aici noica e un exemplu "ciudat",  chiar şi - cred - pentru cei credincioşi. "ruga" sa porneşte dintr-un principiu moral, filozofic,  nicidecum dintr-o poruncă biblică. principiu asumat atât de puternic, încât devine parte firească a comportamentului său, chiar şi în puşcărie.

în puşcărie, noica face filozofie, citeşte marx - îmi pare chiar rău acum, că doctrina aceasta va dispărea de la sine, în era automatizărilor, odată cu dispariţia muncitorilor din uzine şi a minerilor (p.106) -, comentează hegel, construieşte silogisme şi exerciţii de gândire cu colegii de celulă sau singur. şi se comportă exemplar - evident, nu ştiu câtă memorialistică şi câtă ficţiune e aşternută aici, însă, pentru mine cel puţin, rezultatul a fost unul desigur emoţionant.

această nouă perspectivă asupra lucrurilor, eseurile filozofice alternate cu întâmplări din detenţiune alcătuiesc un tot descumpănitor: unde-s bătăile, unde-s schingiuirile, unde-i suferinţa, unde-i ura faţă de regim, unde-s împotrivirile, unde-i rezistenţa?

cum? poveşti şi teorii filozofice? milă şi înţeţegere pentru torţionari? ha! ăsta-şi bate joc de noi?

eu zic doar atât: găsim aici un exemplu. într-o carte exemplară. pentru cititorii neobtuzi.

- graţie tehnicii, lumea noastră s-a mutat, din realul cel aspru sau indiferent, în blândeţea posibilului, şi noi nu mai trăim printre realităţi, ci printre admirabilele posibilităţi realizate. (p.32)

- perfecta manipulare prin "secretariat": afirmarea organizată de sine prin alţii, până la pierderea de sine în alţii. (p.96) porneşti de la o idee, o împărtăşeşti apoi o laşi să se transforme în ceilalţi până când e asimilată şi transformată în altceva.

- am văzut oameni mergând cu bucurie la război, dar n-am văzut pe nimeni mergând cu bucurie la fisc. de ce? e, totuşi, acelaşi lucru în joc cetatea, statul. (p.87)

constantin noica, rugaţi-vă pentru fratele alexandru, editura humanitas, bucureşti, 1990, 125 pagini

coperta de doina elisabeta şteflea


de exemplu, s-o ruga opoziţia pentru băsescu?

omagiu

un om de lângă noi a murit într-un incendiu, ca să salveze un alt om.
omagiu Sorinei Ferari, studentă în iaşi, 20 de ani.

brandul ca dilemă

a fost odată ca niciodată. pe când eram student în bucureşti şi mâncam la o cantină din centru, unde am dat peste prima ciorbă de vacă cu carte putredă într-însa; pe când mcdonald's-ul era restaurant de lux şi tot studentul voia să lucreze-acolo; pe când iliescu era conducătorul dintotdeauna de după ceauşescu şi nu părea să plece vreodată cu clica-i neocomunistă.

se întâmpla că eu citeam ziarul lui pleşu - dilema -, al gds-ului - 22 -, şi al lui dinescu - academia caţavencu - şi comentam cu prietenii ce mai scriau pleşu, dinescu, ornea, boiangiu, creţia, patapievici şi alţi intelectuali pe care eu, provincial constănţean nu-i ştiam decât de la televizor, de la emisiunile lui iosif sava sau de la târgurile de carte. toţi aceştia, inclusiv dilemate, reprezentau altceva-ul, altfel-ul, erau ceea nu găseam în jur - viziunea normalităţii, într-o ţară anormală.

aseară, la nottara, împreună cu o sală plină, am sărbătorit cu echipa nouă a dilemei (vechi) şi cu câţiva din echipa veche al 18-lea an de existenţă a revistei. amintiri plăcute sau neplăcute, întrebări şi răspunsuri, în dulcele stil românesc. şi o dezamăgire: la întrebarea unui tânăr care este viziunea dilemei (vechi), actualul redactor-şef a mărturisit că el, ca lider, nu are una, în afara plăcerii de a scrie. or, un lider fără viziune nu e tocmai cuşer.

pe drumul acasă, mi-am dat seama că ceea ce a reprezentat pentru mine dilema nu mai există acum şi m-am simţit brusc bătrân: cei care formaseră spiritul dilemei - unii dispăruţi - aduseseră cu ei o părticică din caracterul lor puternic, format cu trudă într-o viaţă: andrei pleşu, radu cosaşu, zigu ornea, magdalena boiangiu, tita chiper, leo şerban - ei formaseră brandul. iar redacţia tânără de azi are o misiune grea: să ducă mai departe în viitor moştenirea şi să-şi formeze în acelaşi timp propriul caracter. cu un  şef fără viziune, îmi închipui că va fi greu. 

dar eu sper că cele câteva puţine lucruri bune din românia vor merge mai departe mulţi ani. 

să ne revedem peste alţi 18!

moscova lui walter benjamin

despre walter benjamin nu se prea vorbeşte pe la noi, nu e un scriitor al unei mari opere, ci al câtorva - dar esenţiale - eseuri grupate, în timpul vieţii sale, în reviste şi broşuri. în româneşte, avem în prezent o culegere de texte critice, filozofice şi memorialistice, iluminări, eseuri memorialistice apărute recent şi prezentul jurnal moscovit, singura operă diaristică a autorului neamţ.

în mod romantic, scriitorul pleacă la moscova datorită unei femei, asja lacis, o regizoare de origine letonă la un teatru moscovit. aici va trăi câteva zile de decembrie şi ianuarie ale lui 1926 - cam pe când se petrece şi proaspăt cititul maestru şi margareta. la moscova, anja e internată de nervi la un sanatoriu, iar benjamin locuieşte cu rivalul său, criticul de teatru bernhard reich. şi traduce în căutarea timpului pierdut (guermantes) de marcel proust.

ce să zic despre nişte notaţii zilnice în care e vorba despre câţiva ruşi, câteva piese de teatru, impresii despre oraş şi zeci de acţiuni menite s-o cucerească pe anja cea preaiubită? 

 asja lacis

aşa că transcriu câteva fragmente ce mi-au plăcut:

• metodă de a scrie în rusia: o amplă expunere a subiectului, pe cât posibil fără nimic altceva. nivelul de educaţie al publicului este atât de scăzut, încât unele formulări nu au cum să nu rămână neînţelese. dimpotrivă, în germania nu se cer decât rezultatele. cum s-a ajuns la ele nu interesează pe nimeni. (p.10)
• citesc la mine în cameră proust, înfulecând în tot acest timp marţipan. (p.13)
• părul meu e foarte electrizat aici. (p.15) :)
• se pot vedea foarte des cordoane lungi în faţa magazinelor de stat; pentru unt şi alte produse importante, lumea se aşază la coadă. o mulţime de pâini şi prăjituri: pâinici de toate soiurile, covrigi şi, în cofetării, torturi foarte somptuoase. (p.14)
• seara am mâncat cu reich într-un restaurant  vegetarian, în care pereţii erau pavoazaţi cu sloganuri propagandistice: "nu există Dumnezeu - religia e o invenţie - nu există creaţie" etc. (p.22)
• hazardul pe care ţi-l oferă aici o călătorie cu tramvaiul. prin geamurile îngheţate nu poţi recunoaşte niciodată unde eşti. dacă o afli, drumul spre ieşire este blocat de o masă de oameni puternic înfipţi unii într-alţii, aidoma unei pene de lemn. cum trebuie să te urci prin spate şi să cobori prin faţă, eşti nevoit să te avânţi cu trudă înainte, iar dacă reuşeşti să răzbeşti, asta nu se datorează decât norocului şi folosirii forţelor tale fizice fără pic de scrupul. pe de altă parte, există tipuri de confort pe care nu le poţi găsi în europa de vest. magazinele alimentare de stst sunt deschise până la unsprezece, iar casele până la miezul nopţii, ba chiar şi mai târziu. (p.24)
• dacă întrebi o persoană pe care nu o cunoşti prea bine despre impresia sa cu privire la o piesă de teatru sau la un film oarecare, afli că "aici se spune că ar fi aşa şi pe dincolo" sau "în general, s-a exprimat părerea că..." (p.26)
• scopul secundar al călătoriei mele, acela de a scăpa de melancolia ucigătoare a zilelor de crăciun. (p.27)
• totul, cremă de pantofi, cărţi cu poze, rechizite, prăjituri şi pâini, chiar şi prosoapele se vinde pe stradă, de parcă nu ar domni iarna moscovită cu minus 25 de grade, ci o vară napolitană (p.29)
• denumirea dată de pe ruseşte feciorilor de hotel este "eleveţian" (p.32)
• iubita îi trimite un ou pe care scrie "benjamin" (p.37)
• 30 decembrie: pomul de crăciun mai stă încă la mine în cameră. treptat ajung să pricep şi sistematica sunetelor care mă înconjoară aici. uvertura începe dimineaţa şi vine cu toate laitmotivele: mai întâi bubuitul pe scările care duc, vizavi de camera mea, spre subsol. probbil de-acolo urcă personalul la lucru. apoi începe telefonul de pe coridot, care nu mai încetează decât rar până la unu-două noaptea. la moscova merge mai bine decât în berlin sau paris. aud foarte mult o voce de copil vorbind tare la telefon. apoi vine pe la nouă un bărbat, bate pe rând la uşile camerelor şi întreabă dacă ferestruica este închisă. în această perioadă se face încălzirea. reich crede că şi cu ferestruica închisă tot intră puţin gaz de cărbune la mine în cameră. noaptea este adesea atât de sufocant în cameră. dacă cumva nu tea-i dat jos din pat, atunci somnul îţi este convulsionat de bătăi ritmice, de parcă s-ar pregăti nişte beefsteaks imense; se sparg lemne în curte. şi cu toate acestea, la mine în cmeră domneşte o atmosferă paşnică. (p.42)
• ambivalenţa rusiei: în exterior, guvernul caută pacea, pentru a putea derula contracte comerciale cu statele imperialiste; în interior însă caută, înainte de toate, să suspende comunismul militant, tinzând să instaureze o pace de lungă durată între clase şi să depolitizeze viaţa civică. (p.42)
• este simptomatic că un actor de film foarte mediocru, ilinski, un imitator inept şi fără scrupule al lui chaplin, are aici renumele unui mare comic, pur şi simplu datorită faptului că filmele lui chaplin sunt atât de scumpe, încât nu ajungi să le vezi aici. (p.43)
• tot ce este tehnică are aici o aură sacră, nimic nu este mai mult de luat în serios decât tehnica. (p.44)
• declinul vieţii private: în timpul săptămânii, gnedin nu vede pe nimeni altcineva decât pe cei cu care are treabă la muncă, pe soţia şi pe copilul său. iar contactul cu alţii, care rămâne pentru duminică, este labil, căci odată ce jungi să nu-ţi vezi cunoscuţii pentru 3 săptămâni, poţi fi convins că nu vei mai auzi nimic despre ei pentru foarte mult timp, deoarece şi-au făcut între timp noi cunoştinţe în locul celor vechi. (p.66)

reflecţii critice:

• "marii" scriitori nu se văd decât prin lentilele secolelor, care, îndreptate asupra lor, îi măresc şi le dau culoare. (p.30)
• în măsura în care aprofundezi un tablou, nu intri nicidecum în spaţiul lui, ci, dimpotrivă, acest spaţiu iesi în evidenţă, la început în porţiuni foarte precise şi diverse. el ni se deschide în unghiuri şi colţuri, în care credem că putem localiza experienţe foarte importante ale trecutului; se găseşte ceva inexplicabil familiar în aceste zone. (p.33)
• în marile scrieri, relaţia numărului general de propoziţii faţă de numărul de propoziţii remarcabile, pregnante, bine formulate, este de 1:30 - la mine cam 1:2. (p.37)

walter benjamin, jurnalul moscovit (moskauer tagebuch), idea design & print editură, cluj, 2008, traducere de alexandru suter, 113 pagini

o altă impresie de mihai iovănel.