ce nu spune seth godin

nu vreau ca aceasta să fie încă o recenzie a arhi-celebrei cărţi motivaţionale şi de leadership pe care au citit-o tremurând tinerele speranţe.

e o carte ok, eseuri subţirele despre ce înseamnă să conduci. ideea este aceea că, în noile condiţii tehnologice - de new media - orice om cu iniţiativă poate fi un lider care să adune în jur un trib. după godin, iniţiativă =
fericire (p.43), iar cei 3 paşi ai liderului sunt: motivează, conectează, dă putere.

dacă e vorba despre o idee, sunt total de acord, însă dacă e vorba despre un business, încep să zâmbesc - autorul nu spune nimic despre investiţii/bani, despre strategii, despre planuri, despre profit. altfel avem antreprenori care deschis o afacere pe care, nemaiputând-o susţine, o vând după 1 an.

şi mai am o întrebare: ce ne facem cu bibliotecile tribului?

antropologii spun că unele triburi africane au o colibă ascunsă printre alte colibe. în ea stă cea mai bătrână femeie din sat. aşa de bătrână, că ştie tot ce s-a petrecut de generaţii, pe multe le-a trăit. e biblioteca vie a tribului. la ea cei tineri vin să înveţe - cu ce plante să se lecuiască, cum să treacă peste un conflict, cum să treacă peste o catastrofă.

evident, seth godin nu vorbeşte despre biblioteci, el vorbeşte despre facebook, twitter şi bloguri. însă eu vreau să întreb - unde sunt acum bibliotecile vii ale tribului? or fi murit?

mi-a plăcut cartea doar prin prisma faptului că îndeamnă la acţiune.
alte note de lectură la adrian cuibotaru, de la care am cartea.

seth godin, triburi (tribes: we need you to lead us), editura publica, bucureşti, 2010, traducere de dan bălănescu, 156 de pagini

coperta de alexe popescu

blogul autorului aici.

de vreme bună (şi bunăvestire)

 

pentru numele pictorilor, deschideţi tabloul în pagină.

modă şi modele

în adolescenţă, provincial fiind, n-am avut la-ndemână un model viu care să fi avut el însuşi o viaţă exemplară şi care să-mi fi îndrumat căutările juvenile: să-mi fi îndrumat lecturile, să-mi fi îndrumat visurile, să-mi fi îndrumat experienţele. aşa c-am fost nevoit să-mi găsesc singur îndrumările – fie în cărţi, fie la părinţi, fie la oamenii cu care veneam în contact. astfel încât sunt mândrul posesor al unui bagaj de idei şi lecţii de viaţă pe care îl port oriunde cu mine şi acum, la cei 35 de ani.
de la un timp însă, în ritmul trepidant de azi, observ mirat cum bagajul meu nu numai că se demodează – cu toate astea mă cred încă tânăr –, însă, încet-încet, devine în răspăr cu moda: valorile, plăcerile, cuvintele. aşa încât, deşi caut să mă păstrez la curent cu tot ce apare nou, ideile şi lecţiile mele de viaţă încep să fie uitate.

iau câteva exemple de cuvinte:
iubire: am spus cu adevărat o singură dată te iubesc, la 15 ani, mi-a bătut inima nebuneşte, mi s-au înmuiat picioarele neomeneşte, mi s-a blocat vocea dobitoceşte. în ultimul timp, o spun doar să oficializez o legătură, sau să completez afirmaţia „ai fost minunată”. sau, de valentine’s day, să însoţesc inimioarele de catifea cumpărate de pe tejghelele de la romană.

ţară: citeam cărţi de istorie despre ţara mea, românia, şi-mi plăcea cuvântul ţară, acum nu-l mai găsesc, e uzurpat de cuvântul politică, în gurile politicienilor care se scuipă-ntre ei pe la posturile teve, arbitraţi de reporteri.

prietenie: caut să folosesc deseori cuvântul, şi-l foloseam când mă laudam că am prieteni puţini şi buni, cu care chiuleam de la ore, cu care ieşeam la plajă (sunt din constanţa), sau cu care mă chercheleam în vreo speluncă de cartier. Acum, folosesc termenul mai mult cuvântul „cunoştinţă”, cu toate sutele de „prieteni” de pe facebook, dar din care nu cunosc „la faţă”nici pe 20.

destin: găseam în cărţi memorialistice oameni care căutau să-şi explice la bătrâneţe destinul, împlinirile vieţii, acum decopăr mai mult cititoare de promptere care povestesc cum au ajuns ele din fragedă pruncie personalităţi de succes, unele neavând pe cv decât câteva liposucţii.

umor: caut să mă-nconjor de oameni cu umor, dar nu găsesc decât miştocari, băşcălioşi sau mitocani care-njură de mamă şi de sex, într-o românie civilizată în 4 ani de uniunea europeană.

cinema: caut reviste despre cinema, dar nu găsesc decât bloguri care discută de ultimele filme 3d.

dostoievski şi stendhal: ajungeam să mă cert nopţi întregi în căminul studenţesc, pe teme dostoievskiene sau stendhaliene, acum văd în metrou citindu-se stephany meyers şi charlaine harris.

planuri: Mi-aduc aminte cum m-a ambiţionat un articol de-al lui mircea eliade, scris când avea douăzeci de ani în care-i îndemna pe colegii de generaţie să-şi trăiască viaţa ca şi cum ar mai avea doar un an de trăit, iar în acest an să se-apuce să-şi scrie cărţile, să-şi trăiască dragostea, să călătorească. În articolele de-acum sunt îndemnat fie să slăbesc, fie să-mi achiziţionez ultimul kindle, fie să-nvăţ life coaching.

care sunt lucrurile bune şi care sunt cele rele? luat repede, n-aş şti să spun. doar că suntem pe deplin liberi să alegem. e viaţa noastră şi numai a noastră, nu a părinţilor, nu a prietenilor, nu a iubitelor sau iubiţilor, nu a profesorilor, nu a politicienilor.
eu am ales. sunt fericit? nici asta n-aş şti să spun cu certitudine. uneori da, deseori nu.
ceea ce ştiu să spun este un singur lucru, că nu renunţ la bagajul meu. Îl port cu mine în continuare, de-a lungul trecerii timpului. cum spune samuel beckett într-o piesă, „clipe peste clipe, pleosc, pleosc, ca boabele de mei, şi toată viaţa aştepţi ca ele să se facă o viaţă”. eu n-aştept (încă). trec la acţiune, cu ochii pe bagaj!

apărut în revista studenţească carevasăzică.

ce înseamnă sublimul?

biutiful
imdb

se socoteşte îndeobşte* că în faţa a ceva sublim, încerci mai întâi o reacţie de reţinere sau chiar împotrivire -

ghetourile mizerabile de imigranţi africani şi chinezi.
foamea după banii negri.
supravieţuirea.
o barcelonă apocaliptică în care catedrala lui gaudí e undeva departe, sub ceţuri

-, pentru ca în momentul următor să intervină plăcerea -

speranţa într-o lume de dincolo.
credinţa în oameni.
dragostea filială.

regizorul nu oglindeşte lumea urâtă, ci o ordonează după viziunea sa, caleidoscopic. creând o alta, suportabilă dar insuficientă.

iar scena de final, a pătrunderii în lumea de dincolo, te poate face, spectatorule, să-l vezi în personajul principal pe isus cristos.

un film care pe mine m-a cutremurat, cum demult n-a mai făcut-o vreunul. în afara emoţiilor ameţitoare, cuvintele se dovedesc total inabile.
multumesc tabu.

_________________________________
*evanghelos moutsopoulos, categoriile estetice, univers, 1976

un alt new york

motivul lui esenţial era nevoia de frumuseţe. mersul era o plăcere divină. când se afla în aer, totul era rescris. pentru trupul uman deveneau posibile lucruri noi. dincolo de echilibru. 

pentru o clipă, se simţi nenăscut. un alt fel de a fi treaz. (p.213) 

new york. 1974. francezul philipe petit traversează un cablu întins între turnurile gemene. eveniment care-i prilejuieşte, în 2009, scriitorului american colum mccann scrierea unui roman. e răsplătit cu national book award.

sub cerul evenimentului echilibristic, se defăşoară fragmente de destin aparţinând câtorva oameni, din zone diferite. din rase diferite. de condiţii diferite.

chiar şi dacă erau numai două capitole - care mie mi-au plăcut cel mai mult -  

1. cel despre scurta viaţă a călugărului irlandez corrigan povestită de fratele său ciaran şi  
2. cel despre bătrâna prostituată din bronx care-şi povesteşte viaţa de curvă şi mamă denaturată 

- romanul tot merita un premiu, pentru că e până la urmă vorba de sensul vieţii, pierdut de toată lumea, în acest nou mileniu. nu contează că preşedinte e nixon, că unele familii-şi pierd toţii băieţii în vietnam, că încă negrii sunt discriminaţi, că unii-l caută pe Dumnezeu, că alţii l-au uitat, că unii-şi sacrifică viaţa altora, că alţii-şi sacrifică viaţa lor înşile, că unii mor în accidente stupide sau philipe petit vrea să meargă pe un fir deasupra new york-ului. 

ceea ce contează e că oamenii nu sunt singuri. cu voia lor sau nu, ei se întâlnesc şi se sprijină reciproc unul pe celălalt. mergem tot înainte, poticnindu-ne, aducem puţin zgomot în tăcere, găsim în ceilalţi mişcarea noastră. aproape că e suficient. (p.441)

... bărbaţilor le place să creadă că ei sunt în stare să te salveze. de parcă tu ai avea o boală şi ei au tratamentul lor special şi abia aşteaptă să ţi-l dea. "vino-ncoace, scumpo, ne vrei pe cineva care să te-nţeleagă? eu te înţeleg. sunt singurul care poate să înţeleagă o fată ca tine. am o sculă cât o zi de post, dar şi o inimă mai mare decât oto bronxul." te fute de parcă ţi-ar face o mare favoare. fiecare vrea o curvă s-o salveze, ăsta-i adevăru' adevărat. e boală curată, după mine. şi p-ormă, după ce-au stropit gazonu', se încheie la şliţ şi pleacă şi uită de tine. asta înseamnă să stai prost cu bostanu'. (p.280)

big bill broonzy are un cântec care-mi place, dar nu-mi place să-l ascult: "am ajuns atât de jos, iubito, că mă uit la jos de jos în sus". (p.281)

familia este ca o apă - păstrază amintirea a ceea ce a umplut cândva, încearcă întotdeauna să revină la izvorul originar. (p.77)

unii cred că dragostea e capătul drumului şi că, dacă ai norocul să o găseşti, rămâi cu ea. alţii spun că devine o faleză de pe care te arunci, dar majoritatea celor cu ceva experienţă de viaţă ştiu că e doar ceva care se schimbă de la o zi la lata şi, în funcţie de cât lupţi pentru ea, o obţii, o păstrezi sau o pierzi, dar uneori nu există de la bun început. (p.386)

viitorul inimii e într-o lopată de ţărână. (p.367)

cum mai spuneam şi altădată, în america se scrie manifest, se revine la teme universal umane, iar din punct de vedere stilistic, scriitorii se întorc la realism. 

colum mccann scrie minunat şi creativ - un creative writing! - şi uimitor e că ştie şi ce să scrie. şi nu vorbesc despre cele câteva capitole rele, al căror rost în economia cărţii e de negăsit - cel al pictoriţei, al judecătorului sau al tinerei jaslyn iar un cârcotaş ar mai spune că premiul e luat pentru că vorbeşte despre negri şi despre turnurile gemene, însă aici aş începe o discuţie mai largă.

până una alta, nu închei până nu menţionez traducerea foarte bună a justinei bandol.

colum mccann, goana nebună a lumii (let the great world spin), editura rao, bucureşti, 2010, traducere de justina bandol, 441 pagini

saitul autorului aici. 

a mai scris despre carte octavian şi bogdan stănescu.

cutremurul lui radu mazăre

am plecat azi într-o plimbare prin constanţa pustie de frig şi ceaţă, să văd marea - conform unui ritual pe care mi-l impun la fiecare vizită şi pe care, din păcate, nu-l respect întotdeauna.

aproape de piaţa ovidiu, am dat peste un peisaj cutremurător - ruine şi mizerie, chiar pe bulevardul principal al oraşului, tomis.

în uniunea europeană a anului 2011.

 

din clădirea de mai sus îmi luam, în clasa a 9-a, gogoşi calde. 

clădire abandonată, cu gunoaie într-însa.

oare pentru plăcere vizuală, se pot da niscaiva şpăgi? eu mă ofer.