next 5

mâine începe festivalul de film scurt NexT (saitul aici). voi merge şi eu, pentru prima dată, la câteva filme, în mod sigur joi, ora 20:30, la secţiunea necenzurat (sună bine carne de carlos conceicao) şi, desigur, în weekend.

prin amabilitatea organizatorilor, am văzut deja patru filme. vreo două comerciale, unul cu o poantă deşteaptă dar cam atât (yuri lennon aterizează pe alpha 46), altul cu efecte (încetinitoare) de imagine şi tot cam atât (goana). doar două au contat, pentru mine, din punct de vedere emoţional: păr, de julien hallard, o dramă ironică despre "chemarea" familiei, cu multă sensibilitate şi de ce nu, cu clişee. iar al doilea, cel de animaţie, sertarul şi corbul de frédérick tremblay, în care culorile şi mişcarea şi nemişcarea alcătuiesc, pe muteşte, o poveste fantastică despre dragoste, singurătate şi sacrificiu. mi-ar părea rău ca acest film să nu ia nici un premiu.

aşadar, ne vedem la film. programul aici.

modele româneşti

mircea eliade, 19 ani (1926)

continuam să dorm patru, cel mult cinci ore pe noapte, şi poate m-aş fi mulţumit să rămân aici dacă n-aş fi citit undeva că alexander von humboldt nu avea nevoi decât de două ceasuri de somn. asta mi-a dat de gândit. de câţiva ani, de când citisem educaţia voinţei, eram convins că omul face orice, cu condiţia să vrea şi să ştie cum să-şi controleze voinţa. de mult mă învîţasem să-mi domin dezgustul, izbutind să mănânc, pe rând, pastă de dinţi, săpun, cărăbuşi, muşte, omizi. când vedeam că pot înghiţi şi mastica o insectă sau o larvă, fără să mai simt repulsia normală în stomac sau în gâtlej, treceam la un exerciţiu şi mai îndrăzneţ. îmi spuneam că o asemenea stăpânire de sine deschide drumul către libertatea absolută. lupta contra somnului, ca şi lupta contra comportamentelor normale, însemna, pentru mine, o încercare eroică de a depăşi condiţia umană. pe atunci, nu ştiam că acesta este punctul de plecare al tehnicilor yoga. dar e foarte posibil ca interesul pentru yoga, care, trei ani mai târziu, avea să mă ducă în india, ilustra şi prelungea credinţa mea în posibilităţile ilimitate ale omului. 

dar poate mai era şi altceva, de care nu aveam să-mi dau seama decât mult mai târziu. libertatea pe care credeam că o pot dobândi făcând contrariul decât era "normal" să fac însemna depăşirea condiţie mele istorice, sociale, culturale. într-un fel, nu mai eram condiţionat că mă născusem român, deşi integrat unei culturi provinciale, cu o anumită tradiţie, în care se amestecau elemente latine, greceşti, slave şi, recent, occidentale. deveneam disponibil pentru orice aventură, într-un univers spiritual străin şi chiar exotic.

n-am izbutit să reduc la jumătate orele de somn. am observat că, dacă, bând multe cafele, reuşeam să rămân perfect treaz 22 de ceasuri, ochii îmi oboseau destul de repede şi-mi lăcrimau destul de abundent, încât trebuia să-i odihnesc îndelung sub batiste ude. miopia se agravase din nou în ultimul timp, şi, din experienţa lui papini, aflasem că există riscul să-mi pierd vederea. astfel că m-am mulţumit să-mi continuu programul pe care mi-l fixasem în liceu: lucru până la 3-4 dimineaţa şi deşteptarea între 7 şi 8.

mircea eliade, memorii, editura humanitas, bucureşti, 1997, p.115-116

hurts. hapiness

după mulţi ani, am descoperit un album care îmi place mai mult decât 2 melodii dintr-însul,. e vorba despre albumul happiness al formaţiei Hurts.

chiar dacă pe alocuri aduce cu depeche mode, cu U2, sau chiar cu muzica anilor '80 (colaborează cu kylie minogue), chiar dacă uneori e prea romantică, chiar tristă şi pe alocuri spre depresivă, vocea solistului face melodiile să sune altfel.

mi-au plăcut melodiile cunoscutele sunday şi stay, dar illuminated, wonderful life, silver lining, better than love ('90 stylish).

este borges emoţional?

lecţia de literatură (urmare de aici)

multe persoane nu gustă deloc proza lui borges (citim bórhes, nu borhés, cum am auzit recent la un jurnalist cultural). după unii, este lipsită de emoţie. cel puţin, de emoţia pe care ei o-ntâlnesc în romane - în faţa dragostei, a frumosului descrierilor, a stilului, a duioşiei sau ironiei etc. însă la borges, chiar lipsesc toate acestea?

să luăm un exemplu de povestire, din volumul cartea de nisip, despre care borges însusşi spune: este cea mai bună carte a mea de nuvele pe care am scris-o. povestirile sunt spuse simplu, deşi ele nu sunt deloc simple; din moment ce nu există lucruri simple în univers, totul este complex. eu le deghizez în povestiri simple. de fapt le rescriu de vreo 9 sau 10 ori, până când îmi dau sentimentul de a fi fost scrise într-un mod neglijent. încerc să fiu cât se poate de banal. (borges despre borges, ed. dacia, cluj, 1990)

undr

introducerea are un artificiu literar: cele ce urmează ar fi scrise în 1615, însă autorul lor, un oarecare adam din bema, a trăit în sec.11.
- paradoxal, ce scrie acest adam, nu?

un neam nordic medieval se ocupă mai mult cu războiul: urnii. nu ştiu scrie, însă scrijelesc slovele ca pe rune. şi ca totul să nu pară ca din cărţi, în povestirea lui adam intră un personaj "real" - un martor. pe acest martor, adam l-a întâlnit pe lângă un templu (ce templu, nu ştim).

focul de lemn se stinsese; prin crăpăturile ciudate ale zidului se strecurau frigul şi zorii. afară în zăpadă se aşterneau, probabil, urmele tăinuite ale lupilor suri care aveau să sfâşie trupurile păgânilor sacrificaţi celor 3 zei. (p.285)

nu aflăm nimic de aici - cine făcuse sacrificiul şi când? cine erau zeii? cert e: la mijloc sunt taine.

vorbeşte apoi martorul. aflăm despre el un element important - el caută la aceşti urni Cuvântul. în căutarea acestui Cuvânt, poposeşte la un fierar pe nume Orm. de la care află că va trebui să fie răstignit, toţi străinii au această soartă. e luat pe sus, ajunge în sat şi vede Cuvântul simbolizat prin 3 stâlpi: unul galben cu un peşte în vârf, unul roşu cu un disc, apoi şi alte chestii hieratice. vede apoi un rege muribund, lângă care cineva spune Cuvântul (pe care martorul nu-l înţelege), urmat de o muzică paradisiacă. 

până acum suntem într-un labirint literar, din care nu avem indicii clare, suntem în aceeaşi situaţie ca personajul-martor care nu înţelege nimic. dar ştim că trebuie să se întâmple ceva.

- am jurat să nu dezvălui Cuvântul, se iveşte un poet. trebuie să-l cauţi singur. să ne grăbim, căci viaţa ta e în primejdie, ai auzit Cuvântul (p.287)

iar martorul fuge în lume, să-l găsească singur. iubeşte, luptă, păcătuieşte etc. (eat, pray, love). Trăieşte. 

apoi se întoarce la poet. căruia îi povesteşte viaţa. vine, evident, întrebarea, din partea poetului:

- ce ţi-a dăruit prima femeie pe care ai avut-o?

- totul.

- tuturor viaţa le dă totul, dar cei mai mulţi nu-şi dau seama de asta. apoi îi cântă Undr (minune), Cuvânt pe care acum martorul îl înţelege:

m-am simţit învăluit de cântul omului care murea, dar în glasul şi în strunele lui mi-am văzut propriile restrişti, sclava care mi-a dăruit prima iubire, oamenii pe care i-am ucis eu însumi, dimineţile înfrigurate, zorii ce se revarsă asupra apei, vâslele. am luat harfa şi am cântat cu un alt cuvânt. (p.288)

- e viaţa unui om o minune?

- fiecare ne cântăm Cuvântul la bătrâneţe?

- este vreo legătură între cuvânt şi cânt? (ştiaţi că grecii antici îşi cântau vorbirea)

- ne rezervă viaţa totul, astfel ca la bătrâneţe să ne cântăm, fiecare, Cântecul?

- au vechile culturi cântecele lor, pentru noi de neînţeles?

- stilistic, pot crea cuvintele simple emoţii?

- poate face o povestire dintr-un adevăr banal un prilej de meditaţie şi emoţie?

jorge luis borges, undr, în opere 2 (aleph. făuritorul. relatarea lui brodie. cartea de nisip. memoria lui shakespeare), editura univers, bucureşti, 1999, traducere de cristina hăulică, pag.284 - 288

coperta de mircea dumitrescu

muşchetarii 3d

un film care n-are treabă cu romanul lui dumas, decât la costume şi la niscaiva personaje. 

în schimb, multe efecte speciale şi arte marţiale (o milady karatistă), evident. 

3d, mai era nevoie s-o zic?

roblogfestul cultural

juriul de la categoria culturală - florin iaru, ioan t morar şi costi rogzanu (probabil rogozanu) a dat chix şi anul acesta. e părerea mea, evident. pentru că eu aştept de la un blog cultural mai mult decât de la o revistă online care înşiră ştiri şi păreri neutre şi heteroclite - să mă provoace pe diferite teme – nu neapărat academice – de pildă despre un tablou, despre o carte, despre o bucată muzicală, despre o clădire, despre o descoperire istorică, chestii personale – ceva acolo care să-mi pună neuronii la treabă şi din care să-nvăţ. din cele 3 premiate, doar simply bucharest se apropie de aceste preferinţe.

dar mă grăbesc să adaug că era şi greu de ales dintre atâtea bloguri, multe slabe (nu că al meu ar fi genial). multe sunt colective - simple adunături de postări fără o direcţie anume, fără un numitor comun.

pe lângă dezamăgiri, astfel de concursuri mă bucură când îmi descoperă bloguri bune, de care nu ştiam. am mai găsit 3- mai e nevoie s-o adaug, aproape ignorate de juriu:

despre anton - un blog al cărui personaj e anton. plus fragmente din multe caiete celebre.

jurnal de călător - al unui tip care nu oboseşte să fie uimit de locurile prin care călătoreşte.

neapărat.ro - deşi un blog colectiv, cu fiecare post surprinde!

oricum, cultura la români stă destul de prost, şi în bloguri. cele puţine câte suntem va trebui să stăm pe baricade. în ciuda juriilor, zelistului şi alti tehnocrati.