3 chestii musiliene

filozofii sunt oameni ai violenţei, care nu au la dispoziţie armate şi atunci îşi supun lumea închizând-o într-un sistem.

***

omul nu e pur şi simplu bun, ci el este întotdeauna bun; e aici o deosebire enormă, înţelegi? poţi să surâzi de sofisticăria asta a amorului propriu, dar trebuie să tragi de aici concluzia că omul nu poate face în nici un caz nimic rău; el poate doar să provoace efecte rele. dacă recunoaştem asta, am ajuns la punctul just de plecare al uneo morale sociale. 

***

a apărut o lume de însuşiri fără om, de experienţe fără cel care le trăieşte, aproape că s-ar zice că în caz ideal omul nici n-ar mai trăi o experienţă la modul privat.

robert musil, omul fără însuşiri, vol.1, editura univers, bucureşti, 1995, traducere de mircea ivănescu, p.316, 327, 192

sângele şi inima

o carte plictisitoare?

deşi în vacanţă, m-am bucurat tare mult citind acest roman. trist pe alocuri, dar scris excepţional (şi tradus). pe net, am citit multe impresii despre carte - pe majoritatea cititorilor i-a plictisit, unii nici n-au putut-o termina. eu zic că este una dintre acele cărţi care ori îţi plac, ori nu.

mie mi-a plăcut. de ce? pentru că n-am căutat (şi nici găsit) vreo grilă de interpretare a romanului - ce-a vrut să spună lawrence? - roman social, despre clasa muncitoare engleză, roman de familie, roman psihanalitic, despre complexul oedip, roman erotic, care-a stârnit scandal, din prima ediţie, înlăturându-se de altfel câteva paragrafe (apropo, nu ştiu dacă ediţia românească pe care am citit-o e actualizată cu versiunea completă din 1992).

o carte despre sânge 

mi-a plăcut pentru că, închizând cartea, m-a bucurat neputinţa autorului, dorinţa sa ca pe fiecare pagină să surprindă un ceva, un "glas" al sângelui si inimii, inefabil, dar pe care eu l-am simţit în atâtea întâmplări paradoxale, din carte.

de ce mama nu-şi lasă cei doi fii în pace? de ce nu vrea fiul mijlociu, paul morel, personaj principal al cărţii, să se desprindă de mamă? de ce nu poate s-o iubească pe prima lui iubită, miriam? de ce nu caută la cea de-a doua, clara, altceva decât pasiune? de ce nu găseşte el, până la urmă, nimic care să-l satisfacă pe deplin?

pentru că la mijloc sunt inima şi sângele. ele sunt armele cu care mama se luptă pentru fiii ei, ele sunt armele cu care fiii îşi justifică despărţirile amoroase. ori moare fiul, ori mama, ca legătura să se rupă. paul morel, doar după moartea mamei, va fi liber să-şi împlinească destinul, de pictor sau de scriitor. sau să-şi găsească dragostea adevărată, şi pasiune şi iubire sufletească.

ei bine, în tot acest efort al scriitorului de a "justifica" sângele stă toată arta acestui roman. experienţele personajului, autorul le trăieşte aievea, romanul e şi autobiografic. iar când trăirile nu mai pot fi explicate, ci doar descrise - cu puterea insuficientă a cuvintelor - lawrence se refugiază în natură. toate actele sexuale de la începutul relaţiilor lui morel se petrec în natură, pe timp ploios. 

pictură de d.h. lawrence, de aici

câteva citate

iată cum paul morel se excită cu cireşele:

tânărul, cocoţat instabil pe ramurile mai suple din vârf, se legănă până se simţi vag îmbătat, apoi se aplecă spre crengile din care atârna bogăţia de cireşe bombate, sângerii, şi rupse pumni întregi de boabe lucioase, cu carne răcoroasă. când se apleca, rotunjimile cireşelor îi mângâiau urechile şi gâtul, şi atingerile lor reci îi săgetau fiori prin trup. toate nuanţele de roşu, de la un porfiriu aurit până la stacojiu aprins, licăreau şi cochetau cu ochii lui, pe sub umbrarele de frunziş. (p.362)

morel, ca şi autorul însuşi, e pictor. pentru el viaţa e lumina iar întunericul, moartea. adevărata artă e luminoasă. o pictură pare adevărată pentru că nu are nici o umbră. e toată numai scânteiere de lumină, de parcă aş fi pictat însăşi protoplasma licăritoare din frunze şi din orice altceva, şi nu forma înţepenită. forma îmi pare moartă. numai această luminozitate este adevărata viaţă. forma este o cochilie încremenită. lumina trăieşte cu adevărat înăuntru. (p.195)

  autorul la vârsta de 20 de ani

e-adevărat, poate forma cărţii plictiseşte pe unii, poate lipsa uneori a logicii sau uşoara imoralitate - scandaloasă la vremea aceea (în 1913) - enervează pe alţii, însă eu am întâlnit citind multe licăriri de lumină, care mi-a făcut cartea minunată.

e-adevărat, m-au impresionat 2 propoziţii perfect alese pentru a sugera tragedia:
1. când îi moare fiul cel mare, mama, gertrude morel, lawrence scrie o singură propoziţie care mi s-a părut că exprimă genial trăirile materne: la ora şase, cu ajutorul femeii de serviciu, îl înfăşură (she laid him out). (p.175)
2. când îi moare mama, fiul îi şopteşte la ureche mamei iubita mea ("my love -my love - oh, my love!" he whispered again and again. "my love - oh, my love!")

o capodoperă, pe care am citit-o cu mare entuziasm. vor mai urma şi altele.

p.s. prima carte pe care o cumpăr în această nouă colecţie lowcost a polirom-ului şi care, de ce să n-o spun - deşi prefer clasicele cartonate - mi-a plăcut. atât grafic, cât şi tipografic. o carte care arată perfect de vacanţă.

david herbert lawrence, fii şi îndrăgostiţi (sons and lovers), editura polirom, iaşi, 2011, traducere de antoaneta ralian, 526 de pagini

coperta de carmen parii


romanul în engleză poate fi găsit (e-book) aici.

3 fineţuri mateine

drumul e lung, viaţa e scurtă, şi o viaţă fără plăceri e o lungă şi tristă preparare pentru examenul suprem al morţei. pe (aşa zisa) viaţă viitoare - oricum ar fi, eu unul mă piş cu toată intensitatea la maximum. un hotel fin, cal arab, electricitate, auto-uri, valeţi stilaţi, hortense şi ionica, marquisette, asta ne trebuie nouă. 

***

în oraşele mari, muzeele sunt ca nişte case de randez-vous patronate de stat. stai în faţa lui rafael şi pisezi o damă, flirtezi, spui minciuni, o urmăreşti volens-nolens şi con energia o enfilezi. de altfel imaginaţia damelor e excitată de toate tablourile şi statuile goale, aşa că greutatea nu e mare. încearcă la louvre să vezi, reuşeşti.

***

în bucureşti e foarte greu de lucrat cu damele. sunt dintr-o rasă imposibilă. n-au încredere, le e frică şi n-au tradiţie de galanterie. cele mai multe nu sunt capabile să iubească numai pentru amor, trebuie să aibă sau scop politic, sau mai ales un plan financiar. pentru jouissance nu riscă nici una, ca străinele, situaţia lor. lică filitti, ofiţerul, mi-a spus că de 3 ani de când se zbate, nu poate face nimic, cu toată uniforma şi dolmanul lui. s-a desperat de răceala lor. 

mateiu caragiale scrisori către n.a.boicescu, în  

mateiu caragiale, opere, editura univers enciclopedic, bucureşti, 2001, p. 521, 529-530, 559

écrasez la bourgeoisie

suflul inimii (le souffle au cœur)

imdb

nu vreau să amintesc aici de marcel proust, deşi louis malle îi datorează multe în acest film. nu vreau şi să amintesc simbolurile, poate unele psihanalitice oedipiene. nu vreau să amintesc alte interpretări, de pildă cele anti-burgeze scl.

ci că este un film minunat despre un puşti de 15 ani care caută libertatea, orice-ar însemna asta: sex, dragoste, prietenie, încălcarea tabu-urilor, revoltă anti-familială şi anti-socială. 

până la urmă, în focul de artificii al hormonilor, îi pică cu tronc mă-sa. urmează, inevitabil, incestul. îl cred, mama are 35 de ani, e italiancă focoasă (lea massari joacă excelent) şi e o libertină.

faţă de filmul lui truffaut, filmul lui malle e mai ironic, poate fi socotit chiar comedie, însă e mai puţin "inocent". spre deosebire de eroul lui truffaut, laurent fumează, se masturbează (pe romanul lui vian!), merge la bordel, sare pe fete, face mişto de preotul catolic filozof şi pedofil, răspunde obraznic burghezelor înţepate şi fetelor frigide. e un mic dandy, într-o franţă a anilor '50.

citind boris vian

citind proust

agăţând fete

lăsându-se alintat de mama

ghici

citesc în paralel corecţii de johathan franzen şi fii şi îndrăgostiţi de d.h. lawrence.
care credeţi că mă pasionează mai mult?

un maniac al alchimiei timpului

un roman nu doar lăudat, dar şi premiat cu goncourt şi médicis în 1995, la noi tradus 2 ani mai târziu. scriitor francez de origine rusă. el însuşi afirmă că romanul e axat pe problema nemuririi: un copil îşi observă bunica şi crede că ea nu va muri niciodată. şi, adaug eu, nu va muri într-adevăr, prin cartea aceasta în care şi autorul şi povestitiorul e copilul însuşi.

un copil rus află de la bunica sa franţuzoaică, charlotte lemonnier, despre franţa - voiam ca franţa grefată în inima mea, studiată, explorată, învăţată, să facă din mine alt om. (p.100) -. atât din poveştile ei, dar şi din cufărul ei cu ziare despre o belle epoque legendară. în contrapartidă cu anii războiului rece rusesc, îngheţat şi cenuşiu. apoi copilul creşte - o frază a pus capăt copilăriei mele: "a murit în braţele iubitei sale" (p.66) -, află ce e amorul, ce e femeia, ce e emigrarea.

în alternanţele de timp, în alternanţele de loc, în alternanţele personajelor - bunica povesteşte despre franţa, copilul despre rusia, copilul povesteşte despre bunica, copilul povesteşte şi el despre franţa lui - stă dinamismul cărţii. iar makine are ştiinţa dozării, ştie să spargă prea nostalgicul cu o anecdotă, sarabanda imaginaţiei cu o clipire de real.

când pronunţam în rusă "цар", în faţa mea se ivea un tiran crud; în timp ce cuvântul "tsar" în franceză se umplea de lumini, de zgomote, de vânt, de scânteierea lustrelor, de strălucirea umerilor goi ai femeilor, de parfumuri îmbinate. (p.39)

până la urmă, este vorba despre paradisul copilăriei versus infernul maturizării. acea castalie, acea atlantidă croită de sufletul pru al fiecăruia dintre noi, fără nici o legătură cu realul, dar în care toţi scriitorii se chinuie s-o pună în cuvinte armonioase. unii chiar reuşesc. pe alocuri, şi andreï makine.

andreï makine, testamentul francez (le testament français), editura univers, bucureşti, 1997, 204 pagini, traducere de virginia baciu

coperta de done stan

cartea e reeditată la polirom.

alte impresii la catastif, zully, rontziki, liuta monica, grete tartler.