ce scriu blogării pentru bani? - impresiile unui cititor de bloguri

când am descoperit blogurile, am găsit pagini frumoase, dar mai ales sincere, despre oameni.

ascunşi sub un pseudonim, aceştia şi-mpărtăşeau necunoscuţilor - şi ei tot pseudonime - cele mai ascunse gânduri de-o clipă sau dintotdeauna. blogosfera era "în construcţie" iar blogării îşi puteau exhiba în voie pasiunile şi diletantismele.

în 6 ani, blogosfera s-a schimbat. au apărut topuri cu bloguri, concursuri cu blogurile cele mai apreciate. au apărut bloguri specializate, dar şi cele pentru toată lumea. au apărut blogurile colective. unii blogări au renunţat, au apărut alţii. totul într-o libertate online cum rareori găseşti în offline.

au apărut însă banii. departamentele marilor companii au căscat ochii la un instrument nou, blogul. au hotărât deci să investească. au contactat blogări cu audienţă mare, au organizat campanii special pentru blogări. între timp, au apărut şi agenţii de publicitate "profesioniste" pentru blogări.

iată cum mulţi blogări au văzut că stând frumuşel în faţa calculatorului, îşi pot băga bănişori în cont. au apărut blogări de legendă, zoso de exemplu, întâiul rothschild al blogosferei româneşti. şi vedetele media au mirosit noua "roşie montană". de pildă, un tânăr cântăreţ şi actor cere cifre cu multe zerouri în coadă de euro. nu văd mult rău în asta. dar ca la roşia montană, cianurile strică mediul: dacă la începuturile tale ca blogăr scriai despre cât de nocivă e coca cola, însă acum, pentru bani, scrii cât de bun e nu ştiu ce suc, cu euri mai abitir decât vestita licoare americană, cât de credibil eşti? când, epuizat de tot soiul de campanii, începi a scrie banalităţi, doar ca să umpli spaţiul dintre, transformându-ţi blogul în tabloid, ce imagine mai vrei să ai? 

şi iată cum blogul, dintr-un instrument sincer de gînduri şi sentimente proprii, e transformat, pe bani, într-un instrument folosit de alţii. poate pe bani mulţi. dar merită?

exemplul 1: biscuiţii lui cabral. prezentatorul teve cabral mi-a prezentat nu demult pe blogul său că carbohidraţii continuţi în nu ştiu ce biscuiţi  sunt eliberaţi treptat - "printre altele, asta înseamnă că nivelul glucozei în sânge rămâne constant dar şi că ai energie pentru 4 ore, pentru întreaga dimineaţă", zice el. mi-e greu să cred că cabral - prezentatorul teve sau blogărul? - a mâncat biscuiţii, apoi a mers la analize de sânge, ca să se/mă convingă de adevărul celor spuse. şi n-a dat copy-paste de pe un comunicat trimis în plic de agenţie laolaltă cu ceva parale.

exemplul 2: campania cu şopârlica. a fost o perioadă cînd găseam pe toate blogurile poze şi posturi despre nu ştiu ce şopârlică - mascota nu ştiu cărei campanii (ba ştiu, dar nu vreau să-i fac reclamă). a fost şi un concurs de balade 2.0 cu acea şopârlă - "şopârla însetată, nu-ştiu-cum alintată". carevasăzică, blogări care până atunci aveau tupeul să-l înveţe pe iliescu şi băsescu cum e cu politica, pentru parale, n-aveau tupeul le spună tipelor de la marketing - care-au gândit campania - că poanta cu şopârlica e ridicolă. ba chiar păreau cu toţii că şopârlica devine brusc simbol al divertismentului blogosferic. (chiar, nu mai zice nimeni ce mai e cu şopârla? o fi murit, săraca.)

nu, nu sunt împotriva campaniilor de marketing pe bloguri. însă cred în păstrarea bunei măsuri. şi aşa "ucigaşul" asumat al blogurilor, facebook, cu like-urile lui e plin de publicitate, cred că blogul ar trebui să mai păstreze din ceea ce a fost odinioară.

se vehiculează o reţetă ca să faci bani din blog - spicuieşti din agenţiile de presă anumite ştiri, le comentezi în stil voit tabloid, cu înjurături şi tot tacâmul, îţi faci mulţi vizitatori - românii sunt leşinaţi după scandal -, aşa încât îţi poţi înscrie liniştit blogul într-o campanie publicitară pentru indiferent ce produs - fie el prezervativ sau credit bancar. numai să fie pe bani.

într-un aşa trend, nimic nu mai rămâne din scopul iniţial al apariţiei blogului ca gen - jurnal de gânduri şi pasiuni intime. ci blogul rămâne doar un mijloc de a face bani uşor. la fel ca "jurnalismul tabloidiza(n)t ce prezintă drept "ştiri" desfăşurări de nunţi de mârlani. tot un mijloc de a face bani uşor.

nu există o deontologie a blogărului, aşa cum este cea - de cele mai multe ori încălcată - a jurnalistului. nici nu e nevoie, zic. însă e nevoie de păstrarea ideii de sinceritate din care s-a născut blogul.

sper ca niciodată să nu fiu asimilat - ca blogăr - cu ăla ce scrie despre fleacuri pe bani. dacă scriu despre fleacuri, o pot face şi fără bani. banii nu-ţi pot aduce un dram de siceritate în plus.

ps. nu mai spun de blogării "forţaţi" de anumite campanii să scrie despre anumite evenimente la care pân-atunci ei nici nu călcaseră - piese de teatru, concerte simfonice etc. posturile lor vor constitui pentru mine o permanentă sursă de umor. :))

pasionant

n-am terminat de recitit romanul, însă nu mă pot abţine să scriu cât de mult îmi place! pe care l-am luat într-o pauză de corecţii şi nu-l mai las. şi-l recunosc pe john fowles drept cel mai important autor britanic contemporan, faţă de care cei "mai contemporani" - mcewan, coe, ishiguro - sunt mult mai slabi. poate la acelaşi nivel stă colm tóibín din maestrul.

romanul este scris într-un stil clasic englezesc, pentru că acţiunea se petrece în perioada victoriană, aşa că omagiile lui fowles sunt aduse lui thackeray, hardy şi austen. dar autorul ştie să se distanţeze de acea epocă şi chiar de romanul şi personajele sale. parcă vrea să se împrietenească cu cititorul şi se întâmplă de multe ori să-şi "judece" personajele, "empatizând".

într-un fund de provincie de coastă englezească - oraşul lyme (în care se petrece şi persuasiune a lui austen, recent citit) - aristocratul charles smithson, logodit cu burgheza ernestina freeman o întâlneşte pe domnişoara "decăzută" sarah woodruff aka tragedia, "victimă" notorie a unui locotenent francez seducător. traiul plictisitor al tânărului - călătorii şi paleontolog - e tulburat de povestea, dar mai ales de prezenţa femeii decăzute, care-l atrage ca lumina pe-o molie.

despre un alt roman excelent al lui john fowles, colecţionarul, aici.

fowles ştie să povestească, să se joace cu stilul, să facă mişto, să se oprească pe felurite perspective - găsim şi vieţi de servitori, medici - pulverizează o epocă în multiplele ei faţete şi-o cântăreşte cu ochi critic. avem studii asupra isteriei, darwinism, marxism, biliografii de epocă.

câteva citate:

- cum se scria despre un bestsellers din sec.19?

poemul este o istorie mişcătoare, pură şi duioasă, care vorbeşte espre durere, suferinţă, iubire, datorie, evlavie şi moarte. (p.131)

- nu există decât o singură definiţie bună a lui dumnezeu: libertatea care îngăduie altor libertăţi să existe. (p.113) - numai un britanic ar putea spune aşa ceva!

- marx, manuscrise economice şi politice: munca este străină muncitorului, ea nu face parte din natura sa şi, în consecinţă, el nu se împlineşte, ci se neagă pe sine prin ceea ce face, are un sentiment de nefericire, nu de bunăstare... muncitorul se simte aşadar în largul său numai în timpul orelor de răgaz, pe câtă vreme în timp ce lucrează se simte părăsit. (p.99)

revin.

john fowles, iubita locotenentului francez (french lieutenent's woman), editura univers, bucureşti, 1994, traducere de mioara tapalagă

coperta (oribilă) de dan stanciu

broşată

alte impresii la cartea şi filmul şi liliac violet.

romanul este reeditat de editura polirom şi poate fi cumpărat de pe aici.

alex leo şerban pe e-book

polirom a făcut din romanul postum al lui alex leo şerban - litera din scrisoarea misterioasă - mai întâi un e-book, ce va apărea la începutul lui septembrie la elefant.ro.

sper ca un e-book să fie pus la bătaie şi la mine pe blog, zilele următoare,  în cadrul unui concurs organizat de BookMag - un blog nou de carte.

vizuina

dintr-o scrisoare către felice: deseori, m-am gândit că cel mai bun mod de a-mi trăi viaţa ar fi pentru mine să mă regăsesc, cu toate instrumentele de scris şi cu o lampă, în cămara cea mai lăuntrică a unei pivniţe zăvorâte, întinzându-se mult sub pământ... drumul în halat spre mâncarea lăsată acolo, prin toate cămările boltite ale pivniţei, ar fi singura mea plimbare. apoi m-aş întoace la masa mea, aş mânca încet, îngândurat, şi aş începe de  îndată să scriu. şi ce-aş mai scrie atunci! din ce profunzimi mi-aş smulge atunci scrisul!

vizuina este ultima povestire a lui franz kafka. a scris-o în iarna dinaintea morţii, din 1923-1924, într-o singură noapte, se spune, în noul său domiciliu din berlin-steglitz, mutat împreună cu iubita sa dora dymant.

pentru mine, este cea mai bună scriere - finalizată - a lui kafka despre relaţia omului cu lumea: nesiguranţa, singurătatea, temerile şi angoasele omului dintotdeauna sunt aici descrise magistral, unul după celălalt, într-o construcţie la fel de magistrală.

pe scurt, este vorba despre un animal oarecare care povesteşte despre vizuina lui pe care a construit-o sub pământ. mi-am amenajat vizuina şi pare să fie reuşită. (p.327) se mândreşte cu "opera" lui, pe care încearcă s-o descrie: cu culoare largi, cu cămări unde-şi ţine proviziile şi chiar c-o piaţă centrală. dar desigur că vizuina trebuia să aibă şi-o intrare, şi deîndată, şi pericolul - aşa cum intră el în vizuină, poate intra şi altcineva. şi mândriei şi siguranţei vizuinii le ia locul teama:

dar cineva poate să dea buzna aici şi să distrugă totul pentru totdeauna. eu ştiu prea bine asta şi în viaţa mea nu mai există, nici chiar acum, când ajuns aici la punctul ei culminant, aproape nici o oră cu totul liniştită, căci acolo, în landa întunecată, eu sunt muritor şi în visele mele deseori, apare câte un rât pofticios amuşinând neîncetat pe ici şi colo. (p.328)

aşadar, scopul până la urmă al vizuinii - de a adăposti şi proteja - e mereu în pericol de-a dispărea. ba ideea de a veni cineva şi a distruge totul intră până în adâncurile animalului, în conştiinţă, speriindu-i visele cu imagini înspăimântătoare. iar dacă teama aceasta se înstăpâneşte, dublată de istoriile impersonale, creează o angoasă perpetuă:


şi nu numai duşmanii din afară mă ameninţă. mai sunt şi aceştia dinăuntrul pământului. eu nu i-am văzut niciodată, dar povestesc legendele despre ei şi cred cu tărie că ei există. (p.329)

dar să nu credeţi că în povestire apare vreodată vreun duşman sau vreo vietate. nu. singura tensiune a povestirii constă în trecerile de la sentimentul de linişte trăit în vizuină şi cel de angoasă trăit tot aici: partea cea mai frumoasă în vizuina aceasta este liniştea cu care mă înconjoară. e drept, e o linişte înşelătoare. (p.329) orice încercare de explicare raţională, orice descriere a frumuseţii vizuinii, e contrazisă imediat de spaima pericolelor.

evident, el, animalul, nu se încrede în nimeni - pentru că există pericolul ca vizuina să-i fie răpită - şi decide să rămână singur. însă şi singur - am parcă impresia că eu însumi sunt duşmanul acesta şi eu mi-aş spiona singur prilejul acesta potrivit de a forţa cu succes intrarea. (p. 339)

iar totul începe să se prăbuşească atunci când apare un mic zgomot: un freamăt de-abia audibil mă trezeşte. (p.344) nu ştie de unde vine şi nici noi nu ştim dacă zgomotul e real sau nu. dacă e zgomotul făcut de animalul însuşi sau nu. însă acesta devine singura certitudine a pericolului. aşa că vor începe o cercetare a cauzei acestui zgomot, construirea de scenarii şi de planuri de apărare, toate într-o tensiune continuă. tot nu mă liniştesc, mă grăbesc mai departe, nu ştiu eu ce caut, probabil doar ca să-mi omor astfel timpul. (p.352) ascult în zece locuri alese la întâmplare şi disting limpede iluzia, fâşâitul a rămas la fel, nu s-a schimbat nimic. (p.356)

evident, final nu există, dar e mai bine, ne putem închipui mai multe finaluri. sau până la urmă, nici unul. de exemplu, filozoful walter biemel, care i-a închinat povestirii un întreg capitol din cartea sa expunere şi interpretare îşi imaginează că animalul, tot căutând zgonotul, îşi distruge până la urmă vizuina.

pentru mine, rămân întrebările:
- este zgomotul o iluzie?
- este zgomotul produs de animalul însuşi, ce freacă de pereţii vizuinii?
- există de fapt un pericol?
- animalul se joacă cu noi, să-şi omoare timpul?
- este vizuina un adăpost, sau o capcană?

cert este că animalul începe să devină prizonierul propriei lui vizuini, datorită fricii organice de care nu poate să scape. însăşi condiţia de muritor presupune această frică. şi indiferent de cât de sigure şi frumoase vizuini ar face, muritorul va rămâne cu blestemul fricii.

evident, putem interpreta nuvela psihologic, sau psihanalitic, sau filozofic (cum o face biemel), sau cultural, sau social, însă mie-mi place să văd aici condiţia şubredă a omului care-şi contruieşte în jur vizuina sa, lumea sa, în care să se simtă în siguranţă. iar kafka arată aici - cu geniu literar - că lumea artificială creează din plin angoase, poate mai mari decât cea vizibilă, din "exterior".

vizuina (der bau) în franz kafka, opere complete (6 volume apărute), vol. 1, proză scurtă, editura univers, bucureşti, 1996, traducere de mircea ivănescu, pag. 327 - 358

coperta vasile socoliuc

celebru, dar slab

primul meu roman erotic, citit la 15 ani, din care nu mi-am mai amintit nimic, în afara erecţiilor flamboaiante de cititor adolescent. şi excitaţiei de care m-am ruşinat - încă mă mai ruşinez când mă apucă în public - la fosta librărie "cartea rusă" din constanţa, de unde am achiziţionat-o, datorită copertei. la asta se adăuga faptul că eram fan "valentin tănase". 

pe scurt - şi din cauza numeroaselor ecranizări -, plotul sună aşa: o lady căsătorită cu un sir olog, găseşte un pădurar care s-o-nveţe ce-nseamnă amorul adevărat.

s-a întâmplat ca descrierea personajelor să nu corespundă imaginarului cinematografic: de pildă amantul nu e nicidecum o maimuţă hirsută, plină de muşchi şi dând pe-afară de virilitate - cum e de pildă figurat mai jos, pe coperta ediţiei aniversare de la penguin -, ci un roşcat subţirel, cu piele albă, plin de timiditate. la fel, lady chetterley nu-i nicidecum femeia sexy de cosmopolitan, ci una uşor trecută, cu cearcăne depresive. toate aceste lucruri mi-au apropiat mult personajele, mi le-au făcut mai simpatice.

coperta ediţiei aniversare de aici.

cu toate astea, cartea mi s-a părut slabă, cu tot erotismul ei "scandalos". ideile despre nocivitatea industrializării, dispariţia aristocratismului şi inimaginabilul viitorului, înstrăinarea şi prea domesticirea cetăţeanului englez la început de secol 20 - otrăvesc epicul. anumite dialoguri par manifeste sociale sau cel puţin senteţiozităţi. iar în contextul poveştii de amor, ce caută să refacă legătura cu viaţa organică (prin sex şi admiraţia faţă de natură - sănătatea spiritului îşi are rădăcina în testicule, p.227), par în plus.

fii şi îndrăgostiţi, şi el proaspăt citit, mi s-a părut un roman mult mai bun, deşi amantul doamnei chatterley. e scris în deplina maturitate creatoare. impresia mea, la finalul cărţii este că, vrând să aducă în discuţiile puritane subiectul sexului, david herbert lawrence nu s-a putut abţine să nu arunce aici şi credinţele sale sociale.

iată un fragment care mi-a atras atenţia, în care amantul, oliver mellors, clasifică femeile, în funcţie de felul cum participă la actul sexual:

cele mai puţin versate stau întinse ca nişte cotoare şi te lasă să lucrezi singur. apoi le este egal. te iubesc mult. dar faptul însuşi nu e nimic pentru ele, puţin neplăcut numai. eu am groază de asta. dar cele fine sunt altfel. se arată numai că-s pasionate şi că încearcă fiorii cei mari.  dar totul nu-i decât o poză. pe urmă, vin cele care iubesc totul, toate senzaţiile, toate mângâierile, toate juisările. te fac să juisezi totdeauna, chiar când nu eşti în locul unde-ar trebui să juisezi. apoi sunt cele tari, ca femeia mea, pentru care ai nevoie de cruce şi de steag ca să le faci să juiseze, şi care juisează pe cont propriu. vor să joace rolul activ. apoi vin cele care sunt complet moarte într-o asemenea situaţie. şi ele ştiu asta. şi apoi vin acelea care te silesc să încetezi înainte de a fi juisat şi continuă a mişca din şilduri, până ce juisează lipindu-se de coapsele tale. lesbienele sunt mai ales aşa. e uimitor cât de mult sunt lesbiene femeile, conştient sau inconştient. aproape toate sunt lesbiene. (p.213-214)

pictură de d. h. lawrence

şi unul dintre cele mai frumoase complimente din literatură:
ce cur frumos ai tu, spuse el în dialectul său gutural şi mângâios. ai cel mai frumos cur care poate exista. ai cel mai frumos cur de femeie! tu nu eşti o femeie din acelea cu curul ca un boţ, care ar fi trebuit să fie băieţi, nu femei. tu ai colo forme dulci şi curbe, aşa cum le plac bărbaţilor şi-i impresionează mult. ai un cur care-ar putea să ducă lumea pe el. (it's a bottom as could hold the world up, it is!) (p.232) ... tu eşti adevărată. da, da! aşa eşti tu, puţin curvă. pe aici te caci, şi pe dincoace te pişi. îmi pun mâna în amândouă locurile. şi te iubesc cu astea cu tot. (p.233)

e păcat că, spre deosebire de alte romane acuzate ca obscene - doamna bovary, ulise, lolita - dar devenite - nu pentru asta - capodopere, cel mai celebru roman al autorului englez nu va rămâne decât o operă curioasă, după romane mult mai reuşite ca de pildă fii şi îndrăgostiţi sau femei îndrăgostite. 

david herbert lawrence, amantul doamnei chatterley (lady chatterley's lover), editura evenimentul, bucureşti, 1991, traducerea de solomon penchas, 309 pagini
coperta de valentin tănase

romanul poate fi citit pe net în original aici.

alte impresii la laura măgureanu / bookblog şi alexandra bohan.

3 chestii musiliene

filozofii sunt oameni ai violenţei, care nu au la dispoziţie armate şi atunci îşi supun lumea închizând-o într-un sistem.

***

omul nu e pur şi simplu bun, ci el este întotdeauna bun; e aici o deosebire enormă, înţelegi? poţi să surâzi de sofisticăria asta a amorului propriu, dar trebuie să tragi de aici concluzia că omul nu poate face în nici un caz nimic rău; el poate doar să provoace efecte rele. dacă recunoaştem asta, am ajuns la punctul just de plecare al uneo morale sociale. 

***

a apărut o lume de însuşiri fără om, de experienţe fără cel care le trăieşte, aproape că s-ar zice că în caz ideal omul nici n-ar mai trăi o experienţă la modul privat.

robert musil, omul fără însuşiri, vol.1, editura univers, bucureşti, 1995, traducere de mircea ivănescu, p.316, 327, 192