bucuria sălbatică, bucuria frumoasă

riri sylvia manor
pestriţ, 

editura paralela 45, piteşti, 2010, 

110 pagini

coperta de irina bogdan

din volumul de poezii al doamnei riri manor mi-au plăcut poeziile simple, ce conţin o mare puritate, aproape infantilă, faţă de temele profunde ale vieţii, cum ar fi moartea, timpul, memoria.

mantaua

Întotdeauna există pe cer un nor

să îţi şergi cu el 

lacrimile. 

Întodeauna există un verset în Biblie 

sau în Coran

precum o manta 

de acoperit cu el 

trupul unui soldat de douăzeci de ani

mort. (p.67)

Anii pe scaune

Mi-am aruncat anii

Pe scaune

Ca rochiile 

Când îţi aranjezi dulapul

Şi nu mai e loc

Pentru rochii vechi,

Rochii care au cunoscut 

Totuşi

Zile mai bune.

Şi îmi privesc anii

Şi mă privesc 

Tot ca pe o rochie

Veche

Pe care continui s-o port

Din economie.

Rochii. 

Ani.

Am cunoscut

Vremuri mai bune

Când ar fi trebuit să învăţ

Şi nu am învăţat nimic.

Şi când ar fi trebuit să înţeleg

Şi nu am înţeles nimic.

Şi acum Mi-am aruncat anii

Pe scaune

Printre rochii şi printre

Sticluţe pline de parfumul 

Lucrurilor care nu există. 

Şi anii zac pe scaune

Ca rochiile

Şi tu stai

Dar parcă nu eşti în odaie

Numai noaptea şi-a trimis

Întunericul înăuntru.

Pe zid apeşi comutatorul

Să aprinzi lumina.

Dar nu există comutator

Pentru a fim împreună.

Şi totuşi

Eu port în mine

Nealterată

Bucuria sălbatică, 

Bucuria frumoasă

Precum un zmeu cu sfoară lungă

Înălţat

Peste toate acestea. (p.26-27)

o carte antumă în câteva întrebări

jean-lorin sterian
antume 
editura herg benet, bucureşti, 2011

coperta şi ilustraţiile de cornel gologan

nu-mi plac antologiile (decât acelea de povestiri), însă volumul de antume al lui jean-lorin sterian este o colecţie actualizată - şi comentată pe blog - a articolelor sale din 24fun, ce merită citită, mai ales dacă locuieşti la oraş. iată câteva întrebări urbane, născute din lectura cărţii:

ce faci, citeşti? cu ce asortezi o pereche de şosete albe, flauşate? eşti într-atât de acologist încât să nu mai tragi apa la toaletă? porţi şi tu, ca tot melteanul, geacă neagră de piele? ai şi tu măcar un fotoliu ikea? cumperi de BuyNothingDay? ai aflat, în sfârşit, din cartea de dezvoltare personală "cum să-ţi decojeşti nevasta"? de ce ai magneţi pe frigider şi nu pe calorifer sau pe maşina de spălat? ai primit şi tu, ca PR-ist, un cadou inutil când ai plecat de la un eveniment? faci parte din cei 21% din sondaje care se scobesc în nas cu mâna dreaptă? Christvertising? ai coşmarurui cu ursuleţul coccolino? citeşti reclamele din reviste, sau doar reclamele din reviste? mai ai lipită de geam inimioara galbenă maggi? dai noroc cu alţii după ce te pişi nu te speli după? ştiai că un copil între 2 şi 15 ani vede 150 000 spoturi publicitare? ai citi cartea "milionar peste noapte" şi te-ai trezit la fel de sărac? n-ai vrea să ai un primar negru? nu eşti curios să citeşti blogul unui instalator? cum te-ai simţit când ai fost anunţat pe mail de-atâtea ori că ai câştigat mii de euro? ce scrie pe pereţii liftului tău de bloc? "engage" din star trek în turcă e "tîrtîc"? există ceasornicari pentru bombele cu ceas? câte mcdonald's-uri s-ar contrui oare pe marte dacă ar fi colonizată?

ce poţi să faci într-un minut? un minut înjuri după ce ai pierdut metroul. un minut citeşti o pagină din Coran. un minut ar putea dura să găteşti ceva complicat. un minut durează o ejaculare precoce. un minut îţi ia o petiţie prin care să salvezi lumea.

"greaţa" la preţ de "creaţa" =))

sau de-ale anticarilor bucureşteni

inima ca o pepită de gheaţă

ian mcewan, 
solar,
editura polirom, iaşi, 2011,
trad. ana-maria lişman, 396 p.,
coperta de carmen parii

un scriitor adevărat ia clişeele lumii în care trăieşte şi le denunţă, cu ajutorul mijloacelor literaturii. iar ce mi-a plăcut în ultimul său roman, solar, a fost că ian mcewan se foloseşte de un om de ştiinţă, ca să ridiculizeze clişeele-mit ale omenirii de astăzi - încălzirea globală, poluarea, misticismul ştiinţific.

michael beard este în al doilea rând un fizician laureat cu nobel pentru "fuziunea beard-einstein". în primul rând este un bărbat obez, cu pielea roz, care are patru căsnicii eşuate, plus una în pericol de a eşua. geniul său ştiinţific de fizician nu-l ajută deloc s-o împiedice pe ultima soţie, mult mai tânără, şi care mai şi seamănă cu marilyn monroe să aibă 2 amanţi. nu-l ajută să moară de frig şi frică la polul nord, în faţa unui urs. nu-l ajută să devină în ochii publicului spălat pe creier un neonazist misogin. nu-l ajută nici măcar să-şi apere o amărâtă de pungă cu cartofiori de atacul unui necunoscut pofticios. nu-l ajută nici să-şi convingă amanta să nu-i toarne acum, la bătrâneţe, un copil plângăcios şi enervant.

coperta ediţiei originale

ceea ce ar fi trebuit să-i aducă fericirea - nobelul şi notorietatea - nu-l ajută pe beard. el rămâne tot un om inadaptat, expus la situaţii ridicole (ce fac Delicliul Dulce al cărţii) şi mai ales Nefericit, cu inima de gheaţă.

poate mesajul lui mcewan este lăsaţi dracului raţiunea şi lăsaţi-vă în voia inimii, oricât ar fi ea de "proastă", aşa cum se lasă beard la final: simţi în inima sa o senzaţie străină, ca o dilatare, dar se îndoia, în timp ce îşi deschidea braţele spre ea, că l-ar mai fi crezut cineva dacă ar fi încercat să spună că era dragoste. (p.392)

dar în mod sigur mcewan ne transmite că trăim într-o lume cretină, în care colcăie prejudecăţile şi frustrările.

NB. cineva mi-a spus că ian mcewan scrie o carte bună la 4 proaste şi cred că are dreptate. după câinii negri, din care n-am înţeles mare lucru, m-a încântat în schimb durabila iubire. apoi atonement (ispăşire) a fost mai prost decât filmul. acum, a venit rândul încântării. şi a amuzamentului teribil.

un interviu cu autorul despre acest roman 

gânduri de piaţa universităţii

am trecut luni, la 9 seara, şi ieri prin piaţa universităţii. n-a aruncat nimeni în mine cu pietre şi nu m-a legitimat nimeni. m-am simţit în spaţiul public deschis în siguranţă. poate pentru puţine ori, m-am simţit într-o ţară democratică.

1. prefer natura conflictuală a lui băsescu consensului corupt al lui iliescu.

2. prefer trezirea şi coeziunea românilor ca grup din cauza unui regim conflictual, unei speranţe deşarte şi tăcute, de 20 de ani, că cei ce vor veni vor fi mai buni.

3. o eroare băsesciană a avut forţa să mobilizeze societatea civilă cum nu au avut-o nici sindicatele şi nici partidele până acum. 

4. încă nu înţelegem că, între votări, singurul răspuns negativ faţă de conducerea unei ţări este protestul - o ţară democratică trebuie să se confrunte des cu proteste ale cetăţenilor săi (noi n-am avut niciodată vreun "speaker's corner" din "hyde park").

5. continuăm încă să ne minunăm de existenţa, la proteste, a atât a mitocanilor care aruncă cu pietre, cât şi a celor în uniformă, care lovesc cu bastoanele, deşi o constatăm pe stradă în fiecare zi.

curtenire literară

twitterezumat: 

până şi prinţii cedează unei mitocance frumoase.

cu prilejul noii versiuni a romanului ghepardul la humanitas, m-am gândit să-l reiau fermecat - îmi propusesem încă din 2008 -, în varianta deja clasică a lui taşcu gheorghiu (fin şi boem intelectual constănţean, despre care se spune că ştia craii de curtea veche pe de rost şi traducător şi al lui lautréamont şi apollinaire).

autorul, giuseppe tomasi, duce de palma şi principe de lampedusa este un aristocrat italian, care, la mijloc de secol XX reînvie, într-o poveste, tradiţia unei pături sociale ce începuse să decadă cu 100 de ani în urmă. 

personajul principal al poveştii este fabrizio corbera, prinţ de salina, distins intelectual sicilian, preocupat de astronomie şi matematici, mizantrop şi destul de cinic pentru vremurile sale. vremurile risorgimento-ului, ale unificării italiei înepute de garibaldi.

conştient că "semnificaţia unui neam nobil e în întregime cuprinsă în tradiţii, adică în amintiri esenţiale", prinţul de salina caută să se adapteze nu el societăţii, ci societatea vremurilor. iar principala sa faptă este alianţa scumpului său nepot - mai iubit decât propriii copii - cu ţărănoaica angelica, fiica unui primar parvenit.

evident că pe fondul tuturor schimbărilor politice, apar şi cele sociale, inclusiv decăderea prestigiului casei sale princiare. însă tuturor acestora, prinţul de salina ştie să le facă faţă cu voliţie şi ironie:
mânia şi zeflemeaua sunt boiereşti; elegia, bocetul, nu. vreau să-ţi dau o reţetă; dacă întâlneşti un "domn" jeluindu-se sau bocind, cercetează-i arborele genealogic. vei găsi repede o ramură uscată (p.165)

coperta ediţiei originale (1958)

iată ce gândeşte, plictisindu-se la un bal din palermo:
femeile care se aflau în acea seară la bal nu-i plăceau deloc. două sau trei dintre cele mai în vârstă îi fuseseră amante şi, văzându-le încărcate de ani şi de nurori, nu izbutea să-şi refacă în minte imaginea lor de acum douăzeci de ani, iar gândul că-şi irosise anii cei mai frumoşi urmărind (şi prinzând) asemenea cioclovine îl înfuria nespus. nici cele tinere nu-i spuneau mare lucru, afară de două: tânăra ducesă de palma, căreia-i admira ochii cenuşii şi graţia altieră a mersului, şi, de asemeni, tutù lascari, din făptura căreia, dacă ar fi fost ceva mai tânăr, ar fi ştiut să scoată nebănuite acorduri. dar celalalte... bine că angelica ieşise din tenebrele donnafugatei, ca să ştie şi palermitanele ce înseamnă o femeie frumoasă. (p.183)

romanul e scris cu măiestrie uimitoare, lampedusa nu foloseşte nici un cuvânt vulgar, vorbele sunt alese cu curtoazie şi adresate cititorului.

o scenă minunată, în care cu doar 50 de cuvinte, lampedusa ne arată cum dragostea celor doi - tancredi şi angelica - însufleţeşte palatul învechit din donnafugata, aducând parfumul deşucheat ale vechilor păcătoşenii: 

sosirea tinerilor îndrăgostiţi redeşteptă cu adevărat instinctele pitite prin ungherele casei; ele se iveau de pretutindeni acum, ca nişte furnici trezite de lumina soarelui, lipsite de veninul lor, dar peste măsură de sprintene. arhitectura şi decoraţia rococo evocau în arcuirile lor neprevăzute goliciuni culcate şi sâni ridicaţi; fiecare uşă ofta, deschizându-se, ca o perdea de alcov. (p.130)

autorul împreună cu fiul adoptiv, viitorul muzicolog gioacchino lanza tomasi

în alte câteva cuvinte, lampedusa are o scenă la fel de scurtă de respect în faţa morţii. pe drumul către bal cu caleaşca, familia salina trece pe lângă o casă în care locuieşte un muribund. ce se întâmplă?

don fabrizio coborî, îngenunche pe caldarâm, cucoanele îşi făcură semnul crucii, clinchetul se pierdu încet printre străduţele care coboară spre san giacomo, şi caleaşca porni din nou, cu stăpânii împovăraţi de un avertisment salutar, spre ţinta ei, apropiată acum. (p.178)

giuseppe tomasi di lampedusa

romanul poate părea pe alocuri greoi, cu toată frumuseţea limbajului. poate părea împovărat de o anumită vetusteţe a vremurilor descrise (deşi sunt descrise cu ochii unui contemporan), poate părea prea profund  - prin teme tari ca Dumnezeu, dragoste, moarte, istorie. poate părea tern - până la urmă, prinţul nu face nimic, nu acţionează (el însuşi calculează că de fapt, n-a "trăit" decât vreo 3 ani din 70, şi aceştia trei încap pe o singură pagină).

însă e în mod sigur un testament pe care un martor al unui neam omenesc - aristocratismul - ni-l pune dinante, nu cu bocete şi nostalgie, ci cu înţelegere şi ironie. în faţa căruia ar trebui să ne înclinăm. 

noi am fost gheparzii, leii. cei care ne vor lua locul vor fi şacalii, hienele; şi toţi laolaltă, gheparzi, şacali şi oi vom continua să ne credem buricul pământului. (p.156) 

cred că nu doar în sicilia.

giuseppe tomasi di lampedusa, ghepardul (il gattopardo), editura univers, bucureşti, 1995, traducere de taşcu gheorghiu, 229 de pagini broşate

coperta de vasile socoliuc

noua versiune a cărţii poate fi cumpărată de pe de aici.