carne sau spirit? lucien freud

una dintre celebrele picturi ale lui lucien freud este beneficii de supraveghere a dormitului. este minunat că avem și fotografia modelului, care ne dă mură-n gură meritele pictorului față de realitate. după mine, mesajul stă în întrebarea - ce spirit se arată prin carne?

- observăm că în fotografie, trupul e neted, luminos, iar cel ce spune povestea cu amănuntele sale este decorul - canapeaua, parchetul, chiar draperia. în pictură însă, cel care spune povestea e trupul. fotograful nu "vede" nimic, însă pictorul surprinde nuanțele, umbrele vinețiu-maronii de pe pielea întinsă.

- nu e nici un oscior, nimic ascuțit. parcă totul se vălurește, totul e moale, chiar parchetul cu umbrele lui drepte pare că se unduieşte. pe această moliciune se-aştern mii de cute, îndoituri și imperfecțiuni formate cu striaţii păstoase de culoare; ele ies parcă din planul tabloului şi vor să ne spună ceva - cel puţin că sunt unice, că nu mai există în altă parte, că sunt imortale.

- îmi plac ascunzișurile - mâna dreaptă de sub țâță, degetele mâinii stângi de dincolo de spetează, piciorul băgat în pliuri. mai rămân ascunse sexul, jumătate din obraz, jumătate de picior de sub celălalt, se sugerează că e bine să căutăm ce se ascunde. carnea stă drapată ca faldurile unei rochii, ce ascunde un alt trup gol.

- dar să privim cu atenție chipul - construit pe de-a-ntregul de pictor. recunoașteți cumva chipul din fotografie? doar prin câteva trăsături.
dar prin jocul de umbre și lumini, prin trăsăturile de pensulă dau un alt chip, schimonosit de somn, muncit de viață. iar, fiind vorba de freud (pictorul e nepotul psihanalistului) se văd "clar" visele grele dinăuntrul minții. faţa e "boţită" de poveşti neştiute ca din tabloul lui dorian gray. pe care freud le vede şi ni le arată şi nouă. ne rămâne nouă să descoperim aceste poveşti.

iată și un filmuleț cu "protagonista".

iaca făcu blogul ista 5 ani...

... și sper să nu sucombe.
întru propășirea blogosferei culturale. 

cum împăcăm religia cu fizica, împreună cu wittgenstein

mă pufnește râsul când mai apare o știre "senzațională"cum este aceasta, apărută ieri pe www.space.com, care afirmă că BIG BANG NU ARE NEVOIE DE DUMNEZEU CA SĂ CREEZE UNIVERSUL. este atât de banală, o știre banală și desuetă urechilor mai cultivate, dar uimitoare celor mai proști.

este caducității o susține imediat și cercetătorul alex filippenko de la universitatea california, pe care se sprijină ''știrea":

doar cu legiile fizicii, putem crea universuri. apoi conchide înțelept - nu cred că putem folosi știința să dovedim sau să infirmăm existența lui Dumnezeu.

mi se pare un lucru înțelept din partea omului de știință, până la urmă sunt două sisteme de referință paralele, două limbaje diferite. amintesc afirmația lui stephen hawking referitoare la o teorie fizică:

o teorie fizică este un model matematic pe care îl folosim pentru a descrie rezultatele observațiilor.  o teorie este bună dacă este un model elegant, dacă descrie o clasă largă de observații și dacă prezice rezultatele noilor observații.* carevasăzică o teorie fizică (inclusiv cea a big bang-ului) este un construct matematic, adică unul mental).

în ceea ce privește noțiunea de Dumnezeu, să mai amintesc că aceasta intră tot în categoria ideilor umane - indiferent de "realitatea" sa "obiectivă" - de natură mitică, metafizică, filozofică?

creştinismul nu se întemeiază pe un adevăr istoric; mai curând, el ne oferă o relatare (istorică) şi spune: iar acum, crede! dar nu: crede această relatare cu acel fel de credinţă ce ţine de o relatare istorică, ci mai curând: crede, orice s-ar întâmpla! și aceasta o poţi face numai ca rezultat al vieţii trăite. ai aici o relatare, nu te raporta la ea aşa cum te raportezi la altă relatare istorică! las-o să ocupe un loc cu totul diferit în viaţa ta. nu e nimic paradoxal în aceasta! cât ar suna de ciudat, relatările istorice din Scriptură s-ar putea dovedi, în sens istoric, false, şi totuşi credinţa ta să nu piardă nimic prin aceasta: nu însă pentru că ea s-ar referi, bunăoară, la „adevăruri universale ale raţiunii”! ci mai curând deoarece credinţei nu-i pasă de dovada istorică (de jocul dovezilor în istorie). această relatare (scriptura) este însuşită de oameni cu credinţă (ceea ce înseamnă cu dragoste). aceasta este certitudinea ce caracterizează acest fel de acceptare-a-ceva-ca adevărat, şi nu alta.**

sunt aceste două constructe mentale compatibile? evident da, dacă jonglăm cu cele două sisteme de referință, cu cele două limbaje - unul științific ȘI unul religios/filozofic. sau evident nu, dacă ne învârtim doar în orizontul unuia singur - SAU unul științific SAU unul religios / filozofic.

cel mai bine a vorbit despre asta wittgenstein, care, în teoriile sale asupra limbajului, afirmă că jocul de limbaj al susţinerii şi testării opiniilor cu privire la fapte – jocul ştiinţific al dovezilor – nu are nici un rol într-o formă de viaţă religioasă. la fel, jocul exprimării unui angajament ferm faţă de un anumit mod de a-ţi trăi viaţa nu are nici un rol practicile cercetării ştiinţifice. iar dacă ne-am uita şi la alte jocuri de limbaj am descoperi, după el, acelaşi lucru – felul de a vorbi al omului de ştiinţă şi felul de a vorbi al credinciosului nu se intersectează. O credinţă religioasă nu ar trebui să aibă nici cea mai mică pretenţie de a ne oferi o cunoaştere despre lume, lăsînd acest lucru pe seama ştiinţei. În replică, ştiinţa nu ne poate învăţa cum să ne trăim viaţa şi nu ar trebui niciodată să aibă pretenţia că poate face acest lucru.***

_____________________________________________________

*stephen hawking, visul lui einstein și alte eseuri, ed. humanitas, buc., 2010, p.54 

**ludwig wittgenstein, lecţii şi convorbiri despre estetică, psihologie şi credinţa religioasă, ed. humanitas, buc., p.150

***gheorghe ștefanov, paisprezece idei ale lui wittgenstein, în pregătire la ed. humanitas

o expoziție cu PIF-uri uriașe

dacă sunteți în bucurești, treceți pe la expoziția dalles, unde veți găsi pagini de reviste PIF uriașe, pe carton maro. veți afla - cum am aflat și eu - informații despre benzile desenate din revistă, despre autorii lor și despre primele episoade.

puteți veni și cu copiii ce se vor putea bucura colorându-le, așa cum am imortalizat în imaginea de mai jos, în prima zi.  

expoziția "Pif în Romania, un erou al epocii de aur" este organizată de ambasada franței, institutul francez, cu sustinerea jurnalului l'humanité. 

am și eu un mic text la intrare, despre ce a însemnat PIF pentru copilăria mea. iată textul:

când spun Banda desenată, mă gândesc la Pif și la Cutezătorii. cea de-a doua era disponibilă, săptămânală și zgârcită cu banda desenată, o avea doar pe-o foaie. prima însă, era underground, se găsea pe sub mână, era obiect de troc și, pentru că cei cu care o traficam nu știau franceză, venea de pe alte meleaguri.  benzile desenate erau pe zeci de pagini, colorate sau alb negru, caricaturale sau realiste, erau o minunăție venită din franța să ne coloreze copilăria.

de la Pif și Hercule, la Rahan, de la Nastratin Hogea, Corto Maltese, la Docteur Justice, Fanfan, Ludo sau Leo și nu mai țin minte câți alții – toți însemnau aventura într-o lume paralelă, însemnau o limbă pe atunci străină, dar învățată încet – pe care le completa imaginația mea (și a atîtor cititori) de dincolo de căsuțele benzilor. 

pentru mine, alături de decupaje, de grădina bunicii, de cartierul blocului, de desen pe asfalt și de sutele de jucării, Copilăria a însemnat și miile de clipe liniștite, aplecat deasupra „pifurilor”, cufundat  în tridimensionalitatea unor hârtii bidimensionale. 

mulțumesc, Pif, pentru o copilărie frumoasă! Chapeau!

cum l-am descoperit pe marcel proust

am povestit de-atâtea ori prietenilor cum l-am descoperit pe marcel proust, dar observ că n-am făcut-o și aici.

1. Liceul. îl aveam pe lista de lecturi, alături de ubicuii lui parteneri joyce, musil, broch, kafka. am găsit swann la biblioteca casei de cultură din constanța, care nu pot spune că m-a dat pe spate, dar care a reușit până la urmă să-mi explice care-i faza (măcar cu madlena).

2. Bacul. am fost singurul de la profilul real al liceului meu (cel de fete mihai eminescu din constanța [unde a terminat și mama] - un fel de kosmodemianskaia) care a dat examen oral la franceză. mi-a picat, evident, proust. mi-amintesc că nu știam să spun în franceză titlurile celor șapte volume din în căutarea timpului pierdut, dar m-am descurcat cu la mémoire involontaire, așa că am împușcat de la doi profi de gașcă un 8,50.

3. Facultatea. am recuperat voios volumele - la umbra fetelor în floare, guermantes (din care nu mai știu nimic decât numărul imens de pagini, sodoma și gomora), apoi am finalizat tot ciclul, pe măsură ce apărea traducerea de la editura univers, a irinei mavrodin. mi-am ales pasajele preferate și credeam c-am terminat cu proust. puteam trece la alt autor.

4. Cu 5 ani în urmă. dar importanța pe care proust mi-a adus-o mie personal a venit mai târziue. după ce, întâmplător, am văzut un documentar la tvr cultural despre câțiva fani din franța, ai lui proust. oameni obișnuiți, o coafeză, o bibliotecară și nu critici sau scriitori, citeau în căutarea... - ca pe biblie, o păstrau pe noptieră și o reluau mereu. găseau o nouă fațetă, un nou orizont, o nouă lumină. proust le schimba viața la fiecare lectură (idee pe care-a folosit-o și alain de botton în titlul cărții sale how proust can change your life).

așa că am luat câte-un volum, pe care nu l-am mai (re)citit cap-coadă. ci pe sărite, cum mi se deschidea volumul, urmărind mai mult digresiunile. deloc firul epic, povestea, ci acele zăboviri asupra unor amănunte peste care treci repede, fragmente explicative, filozofic înduioșătoare, ironiile inteligente. modul de percepere unic a lucrurilor, Viziunea. lupta cu obișnuința ce ucide timpul. zgomotul unei străzi, mirosul unor rămurele de la geam, o îndoitură a sufletului - o permanentă acuitate față de lume - însoțită pe de-o parte de emoții, pe de alta de cugetare. toate m-au făcut să văd și eu altfel, să ies din curgerea ternă a zilelor, să nu mai fiu orb și blazat de viața ce mi se scurge fără voie.

un fragment contingent ales din orice volum, un fragment scurt, intermitent pe care să mă opresc și care îmi gâdilă neuronii și inima - asta e pentru mine marcel proust.

ps. și nu uit, desigur, nici cele câteva întâlniri cu alex leo șerban, cu care nu vorbeam despre filme sau bârfe culturale, așa cum vorbeam despre marcel proust. mon seul ami proustien.

poza de marcel domeier de aici

#streetdelivery hy(p)steria :)

hy(p)steria 1

I am sooo COOL! I was at #streetdelivery! walking through the COOL crowd, COOL outfit! everyone was taking COOL pictures! COOL!

hy(p)steria 2

- Let's protest for ICR! - But I never heard about ICR untill now! - Me neither, but it's soooo COOOL!

hy(p)steria 3

It's soooo COOL to eat at McDonald's, but not to flush the toilet.

hy(p)steria 4

- I didn't know you wear glasses. - Relax, I wear just the frames! - COOL!