poemele porno ale lui emil brumaru

emil brumaru

 opere, 2 (submarinul erotic)

 editura polirom, iași, 2009
 472 de pagini legate
 coperta de radu răileanu

o mișcare bună a celor de la polirom să promoveze cartea cu poezii porno ale lui emil brumaru (volumul 2 al ediției de lux de opere) la 30 de lei. în vreme ce doar un volum din ea, separat, costă 25 (cel de la editura trei, "povestea boiernașului..."), avem aici cinci volume, inclusiv sonetele din "infernala comedie" (e-adevărat, fără ilustrațiile lui șerban foarță de la brumar).

enfin, dacă n-ați citit brumaru, citiți-i măcar poeziile porno (pudicii le numesc erotice), și nu doar că veți citi și savura cât de bine sună căcatul, pizda, lindicul și pula într-un sonet, dar chiar vă veți delecta cu o viziune jucăuș-nostalgică a amorului.

în curul tău căcatul stă moale și gălbui, 

beșica-ți este plină de al urinei ud, 

dar ochii, nori în gene, sunt ca ai nimănui, 

urechile, sub bucle, muzici cerești aud.

ți-e pizda puturoasă ca o scrumbie rea, 

lindicul ți se zbate întruna, scurt și gros, 

dar sufletul tău palid culcat e o lalea

în dup-amiaza blondă pe o mătasă roz.

și-n gură-ți putrezește sperma ce-ai supt-o ieri

și între sâni de-asemeni de spermă ești pătată, 

dar tu, cea mai moțată și zână-ntre muieri, 

pășești prin praful lumii ca de-un zefir purtată.

        și-n degete ții varga minunilor din rai

        deși ți-e gândul numai la pulele de cai!

(sonetul 14, p.118)

pe stilul amorului trubaduresc, brumaru imaginează alinturi poetice mozolind cuverturi, mătăsuri grele, milaneze, franjuri, broderii, pe care le simți  recuzită obligatorie trupului femeiesc, accesorii ale cărnii uneori obosite, lăsate, împuțite, dar întotdeauna excitante. mirosuri și texturi, așa e erosul trecut și prezent al lui brumaru.

erai nesimțit de frumoasă!

aveai căptușeli de mătasă

pe-acolo pe unde nu-i voie

să umbli decât la nevoie

cu mâinile, ba chiar cu gura,

în clipele date de-a dura

de îngeri ce-și lasă scriptura

și-o iau halandala prin lume, 

cu numbul și-aripile-n spume, 

când muști dintr-o pară zemoasă.

erai nesimțit de frumoasă...

(cântec naiv, p.209)

și, în fine, o poezie favorită, cu lolite, sonet școlăresc:

elevele se duc la școală, 

își pun chiloții în penar

și-apoi pe săli pizduța goală

și-o plimbă-n recreații mari.

și cad când trece-un diriginte,

ca el să le miroase-n cur

și să le fută fără minte, 

dacă nu-i numeni primprejur.

sau măcar dânsele să-l sugă

îngenuncheate pe ciment

în cea mai delicioasă rugă, 

pe capul pulei plimbând lent

        buzele groase, limba-n floare, 

        până când sună de intrare... (p.242)

blogul autorului aici.

la umbra fetelor în floare de marcel proust

marcel proust

opere, în căutarea timpului pierdut, I

 (swann, la umbra fetelor în floare)

 academia română, 

fundaţia naţională pentru ştiinţă şi artă

bucureşti, 2011

1266 pagini legate

traducere de irina mavrodin

balbecul în scene de umor proustiene (de vacanță)

balbec există pe harta lumii doar datorită lui marcel proust. este locul unde se petrece a doua parte din volumul cu nume kitsch, dar inspirat - la umbra fetelor în floare, dar şi alte scene ale ciclului romanesc. doar citind cu multă grijă volumul - sunt îmbrăcate în fraze laborioase și notații filozofice - pot fi găsite scene teribil de amuzante.

voilà de vedeți câteva:

• tânărul marcel ia trenul de la paris la balbec, înaintea bunicii și servitoarei francoise, cu care urmează să-și petreacă vara. dar tânăr și confuz, coboară în alt balbec decât cel cu plaja și se face de rahat în fața locuitorilor primului; mai rău, tuta de servitoare venită după el, nici nu-şi măcar nu-și dă seama că se urcă într-un tren greşit, și pleacă liniștită spre zări neştiute.

• tânărul marcel ajuns la grand-hotel din balbec, după ce e cazat la ultimul etaj, ce găseşte? un director de origine română care, după ce că-i coşos, mai e şi incult (de ce nu ne miră?). iar în sala de mese şi în hol, dă de un acvariu populat cu peşti şi moluşte ciudate (poissons et mollusques étranges), care-au ieşit, monden, la bârfă, într-un mut război social - burgezie versus nobilime - cu ceilalţi vilegiaturişti. tot la hotel, ce mai găsește? o prinţesă cu talia magnifică, unduitoare ca un şarpe, dar cam toantă, precum și o prietenă a bunicii, o bătrână pe nume villeparisis, pe care-o va găsi, peste ani - cocoșată și eczemoasă - și la veneția. 

 

claude monet, plaja de la trouville

• ieşit în excursie, tânărul duhnind de hormoni vrea să scape de cele două babe care-l însoţesc - bunica şi proaspăta prietenă despre care aminteam, villeparisis - ca să pipăie ţărănci. nu-i prea reușește, așa că va căuta disperat s-agaţe femei, orice femei.

• amorezat de albertine, pe care-o găsește la malul mării însoțită de alte fete "în floare", se preface indiferent, deși moare să facă cunoștință cu ele. așa că îl roagă pe un prieten, pictorul elstir, să-i facă cunoștință. acesta organizează chiar o serată pentru asta. dar marcel e cu nasul pe sus, și nu-i șade bine să saliveze prin jurul fetei, ci s-o facă de departe, și să se arate indiferent. în concluzie, e lăsat în pace și rămâne singur și mofluz, să se-ntoarcă acasă, ca prostul.

joaquín sorolla y bastida (1863-1923), plimbare pe plajă

• după ce, în sfârșit, face cunoștință cu albertine, ajunge acasă și memoria - tocmai Memoria Proustiană! - îi face o festă: nu-i mai știe unde are fata alunița: "când o vedeam, observam că are o aluniță, dar memoria mea rătăcitoare o plimba apoi pe chipul albertinei și o așeza când ici, când colo" (je remarquais qu'elle avais un grain de beauté, mais ma mémoire erraute le promenait ensuite sur la figure d'albertine et le plaçait tantôt ici, tantôt là). închipuiți-vă deci memoria lui proust jucându-se ca un copil și, scoțând limba, se joacă cu pensula pe chipul fetei, punctându-i-l tot cu alunițe.

• când o cunoaște mai bine pe albertine, o descoperă teribil de incultă, pentru că n-auzise, vai!, de două personaje din mizantropul de molière - această frază îl cutremură! - le fit trembler); tragedie pentru livrescul marcel. îi mai descoperă - de data asta fiul de medic marcel - o hipertrofie congestivă la baza nasului. nici prietenele ei nu-i prea convin, descoperindu-le niște derbedoaice impertinente.

• e-așa de fraier într-ale amorului că, speriat de dragostea pentru albertine, se preface că e atras de prietena ei, andree. dar se gândește totuși să ia bărbătește inițiativa și se duce în camera de hotel a albertinei. dar se repede ca sălbaticul s-o pupe, iar aceasta sună la recepție disperată. "visele mele o părăsiră de îndată ce n-au mai fost hrănite de speranța unei presiuni de care le crezusem independente", conchide proust.   

o frumoasă impresie despre volum, la dreaming jewel.

 

marcel proust, adolescent

inima destăinuitoare de edgar allan poe

dintre zecile de filmulețe găsite cu "the tell-tale heart" pe net, cea mai bună ecranizare este cea animată de mai jos, de anette jung și gregor dashuber, din 2006. are numai 8 minute, cam cât să citești și povestirea. ecranizarea mi se pare făcută în cel mai bun spirit poesc, fără a-și pierde din originalitate.

povestirea este tradusă de liviu cotrău și apărută în volumul "misterul lui marie roget. schițe, nuvele, povestiri", editura polirom, iași, 2008.

emoţie sau tâmpenie? jackson pollock

am ales din noianul de picturi abstracte ale pictorului american jackson pollock tabloul convergenţă. mai întâi trebuie precizat că pictorul face parte din mişcarea picturii gestuale, el pictând fără şevalet, ci pe podea, lăsând culorile să curgă direct din vas sau pensulă. tehnica e numită "dripping", şi are drept explicaţie intenţia picturii nu de a conţine ceea ce vede pictorul, ci ceea ce simte că trebuie să facă în acel moment, tabloul devenind astfel o "seismogramă" a gesturilor şi simţirii. "când pictez, nu sunt conştient de ceea ce fac" afirmă pollock.

înainte de a discuta puţin, trebuie menţionat că pictura e enormă, 2,37m X 3,94m ceea ce copleşeşte orice privitor - de aici nevoia de a o vedea în original. 

de asemenea, ar trebui menţionat atât spectacolul omului pictor în procesul creaţiei (cum se poate vedea în filmuleţul de mai jos), cât şi intenţia intenţia clară de a sparge convenţiile, sau de a ieşi din constrângerile de orice fel.

dar cu toate acestea, ce vedem?

- urmele de culoare ce se întretaie provoacă ochiul. amestecul destul de alambicat ne poate duce cu gândul la o tulburare aleatorie. totuşi, culorile calde îmblânzesc "fiara", iar albul chiar conferă un oarece optimism.

-  ceea ce mi se pare interesant - ca în orice pictură abstractă, cred - este că tabloul lasă în seama privitorului într-o măsură mult mai mare decât în pictura figurativă descoperirea sensurilor şi încercarea emoţiilor. tabloul se comportă parcă asemeni unei oglinzi ce redă "chipul" privitorului, cu emoţiile şi gândurile de moment ale privitorului. astfel, dacă eşti trist, vei vedea imagini triste (pictorul însuşi era depresiv şi alcoolic), dacă eşti vesel, vei vedea veselie.

- în continuarea acestei idei, putem spune că modelul lui pollock creează o foarte mare interactivitate cu privitorul, chemându-l parcă să încerce şi el aşa ceva acasă. convergenţa poate astfel interpretată ca una dintre pictor şi privitor. o convergenţă pentru exprimarea liberă cu culoarea.

mai jos, iată un documentar de 50 de minute despre pictor:

după sodoma de alexandru ecovoiu

alexandru ecovoiu
 după sodoma
 editura polirom, iaşi,  2012

269 de pagini broşate 

coperta de radu răileanu

cum am mai zis aici, alexandru ecovoiu este mai preţuit în spania decât în românia. are 69 de ani şi şase cărţi la activ, din care eu am citit cinci - trei din ele mi-au plăcut foarte - saludos, sigma și cei trei copii mozart. ecovoiu este unul din autorii care sacrifică esteticul de dragul ideii, iar ecovoiu are multe de spus.

ultimul roman, însă, abia apărut la polirom, m-a dezamăgit, ba m-a exasperat. bate atât de multă apa în piuă, cu atât de multe clișee, că m-a făcut de nu știu câte ori să-l las. nu sunt împotriva clișeelor, atâta timp cât ele sunt tratate cu ironie sau umor; nu sunt împotriva bătutului apei în piuă, dacă el produce un efect persuasiv-emoțional, în dovedirea unei idei, a unui personaj, sau a unui stil. totuși.

un tânăr danez care predă etică la o școală vrea să-și găsească copiii. aceștia sunt destul de mulți, căci și-a donat destulă spermă în clinicile de gen, pe când era tânăr (și motociclist). de aici apar câteva situații neobișnuite, însă digresiunile autorului mi se par palide, raportându-mă la potențialul "moral" al subiectului. o întâmplare incestuoasă și multe digresiuni repetate asupra legimitării căsătoriilor homosexuale mi se pare destul de palide față de potențialul apocaliptic propus în titlu. 

cât de decăzută e societatea capitalistă de azi e deja un clișeu, și doar personajul bunicii rusoaice - celălalt personaj principal al cărții - iese bine prin raportarea ei obstinantă la morala creștină, dar mai ales prin slăbiciunea ei omenească față de filmele porno pe care le vede în secret și față de escapadele motocicliste ale nepotului, la care participă scandalos, dar genuin. 

romanul, așa cum se prezintă cititorului, putea fi admirabil redus la o nuvelă cu idei concentrate și percutante. dar aici, de multe ori, pasaje pe pagini întregi, în loc să înfurie prin adevărul lor sau să "trezească" conștiințe prin exemple de "abnormalitate" obosesc, ca într-un reportaj de ziar ieftin.

sincer, romanul acesta mi-a fost o mare dezamăgire, neglijent și repetitiv, scris de un autor pe care-l iubisem odinioară, ba chiar îi devorasem cu pasiune sigma și cei trei copii mozart. 

o altă impresie la micawber aici.

 sursa foto

despre eroi și morminte de ernesto sábato

ernesto sábato
despre eroi și morminte
(sobre héroes y tumbas)

ed. univers, bucurești, 1997

438 de pagini broșate

 traducere de aurel covaci

 coperta de vasile socoliuc

probabil "realizarea"acestei săpămâni de vacanță a fost recitirea acestei cărți, care mi-a dat mai mult decât prima oară siguranța că citesc o CAPODOPERĂ. despre care s-au scris multe: tratate, lucrări, hermeneutici etc. dar dincolo de astea, nu are cum să nu impresioneze orice cititor, încă de la început, de la seara din parcul lezama, când de pe bancă, martín o simte pe alehjandra.

alejandra vidal, ființa răului

îmi aminteam din acest roman doar de fata de care m-am îndrăgostit și eu la 21 de ani, frumoasa și focoasa alejandra, seducătoarea de tineri: a lui marcos, pe un țărm de mare; dar mai ales seducătoarea lui martín, într-o zi, într-un parc.

am regăsit-o pe această sirenă, cu nevoia ei de inocență din care își hrănește răul. un amestec de forță cosmică, de ură și de o nemăsurată tristețe. (p.73) o prințesă-zmeu, un monstru inform, cast și, totodată, arzând de patimă, candid și respingător în același timp: era ca și cum o fetiță cu totul nevinovată ar fi avut, la prima comuniune, coșmaruri de reptilă și lilieci. (p.116) foc, păsări, mocirle și pantere care sfâşie, vipere. până și lacrimile îi sunt niște picături amare de ciudă lichidă, fierbând în clocot și devoratoare. (p.213)

cu acea bunică ce-a locuit singură împreună cu capul tăiat al tatălui, sau cu cealaltă bunică ce savura cu entuziasm morțile cunoștințelor, cu tatăl obsedat de orbi, alejandra locuiește în mirador, loc rupt de lume în care zac eroii și mormintele - turnul prințesei.

m-am întrebat: cu ce s-a ales martín, tânărul de șaptesprezece ani, din dragostea alejandrei? el, inocentul și prostănacul? am aflat din scena amorului dintre cei doi - ce mi-a arătat rostul răului pentru inocent, acel bine mefistofelic pe care-l pune și bulgakov în fruntea romanului său maestrul și margareta. de a-l ajuta să se înalțe:

prin fantasticele puteri ale dragostei, nu mai rămânea nimic decât trupul alejandrei, așteptând alături de el, un trup care odată va muri și va putrezi, dar care în clipa asta era nemuritor, ca și cum spiritul din el i-ar fi transmis atributele eternității lui. bătăile inimii îl făcură să înțeleagă că urca pe înălțimi neatinse de el vreodată, pe piscuri unde aerul era nespus de pur și de tare, un munte înalt înconjurat parcă de o atmosferă electrizată, la înălțimi incomensurabile deasupra mlaștinilor întuneacoase și puturoase în care auzise odată cum se bălăcesc dihănii diforme și murdare. (p.120)

dacă capitolul 1 (din 4) cuprinde idila celor doi, misterioasa alejandra și inocentul martín, al doilea capitol arată sfârșitul acestei idile, dar mai ales opinii ale scriitorului - puse în gura unor personaje - despre lume, despre rațiune, despre rău, despre politică, despre teme mari ale omului. ca în capitolul 3 să fie darea de seamă despre orbi, socotită punctul de rezistență al romanului.

orbii lui sábato

se spune că punctul nodal al cărții este capitolul 3, "darea de seamă despre orbi", în care paranoicul fernardo vidal, tatăl alejandrei, încearcă să descopere bârlogul orbilor, secta care de fapt, conduce lumea. se mai spune că ideea cu orbii e o răutate față borges. totuși, este doar un pretext pentru personaj să-și consume cinismul, să-și caute propriul infern, chiar o oarecare izbăvire. față de răutățile lumii, pe care le experimentăm cu toții, ca orbii. căci metafora orbilor, după mine, ne privește pe toți, față de lumea în care am ales să trăim.

ultima parte a cărții e bună cu martín, care, dintre toate personajele sale, primește un semn de la Dumnezeu, prin necunoscuta ce se va numi hortenzia paz. prin ea, se va purifica de alejandra, și-și va lua viața de la capăt. va înceerca prin asta, să apropie prăpăstiile fără sfârșit dintre noi, oamenii, locuitori singuratici pe insule atât de apropiate.