„uriașul meaulnes“ de alain fournier

un roman cult al adolescenței, la 100 de ani de la apariție

în franța, romanul le grand meaulnes de alain fournier este socotit romanul par excellence al adolescenței, așa cum micul prinț e al copilăriei. la noi, de veghe în lanul de secară are mai mult succes, deși în romanul franțuzesc există mult romantism și o poveste de dragoste. la noi, mircea eliade, mihail sebastian, ionel teodoreanu, ștefan bănulescu l-au admirat deopotrivă.

john fowles vorbește în prefața magicianului despre influența acestui mic roman francez:

Pe lîngă evidenta influenţă a lui Jung, ale cărui teorii mă interesau profund în acea vreme, au mai existat trei romane care au contribuit la scrierea acestuia. Modelul de care am fost conştient pe de-a-ntregul a fost Le Grand Meaulnes al lui Alain Fournier, motiv care m-a făcut să renunţ pe parcursul reviziei la un număr de referinţe prea directe. Paralela s-ar putea să nu fie foarte evidentă celui obişnuit să analizeze la nivel literal, dar The Magus ar fi fost o carte esenţial diferită dacă nu ar fi existat antecedentul francez. Forţa romanului Le Grand Meaulnes (pentru cîţiva dintre noi în orice caz) de a produce o experienţă, alta decît cea literară, era exact ceea ce doream să adaug eu naraţiunii mele. Un alt defect a romanului meu, şi pe care nu-l pot remedia, provine din faptul că nu am fost capabil să văd că această dorinţă e tipică pentru adolescenţă. Cel puţin adolescenţa protagonistului lui Alain Fournier este deschisă şi specifică. (Magicianul, Ed. Univers, Buc., 1992)

în căutarea adolescenței pierdute

cu ploaia de afară, mi-a venit să citesc ceva romantic, nimerind întâmplător ecranizarea din 2006 a romanului. așa că am reluat romanul, început mai demult în franceză. îmi plăcuse atât de mult atunci, că m-am apucat să-l traduc. sunt doar vreo 200 de pagini și se citesc repede. important e să treci de primele 40 de pagini.

o familie de profesori de provincie primește în gazdă un licean, care va deveni prietenul cel mai bun a fiului acesteia. pe licean îl cheamă august meaulnes iar pe fiu, françois seurel. și acest meaulnes - uriașul meaules, așa cum i se spunea pentru că era cel mai înalt dintre elevi - va intra fără voie într-o aventură: se va rătăci într-o pădure necunoscută, unde va da peste o petrecere, la un conac. petrecerea - la care participă numai adolescenți, copii și bătrâni - e prilejuită de nunta tânărului moștenitor. care are o soră, de care - evident - auguste meaulnes se îndrăgostește.

Meaulnes se trouvait là plongé dans le bonheur le plus calme du monde... Le grand garçon se sentit parfaitement heureux. Il était là, mystérieux, étranger, au milieu de ce monde inconnu, dans la chambre qu'il avait choisie. Ce qu'il avait obtenu dépassait toutes ses espérances. Et il suffisait maintenant à sa joie de se rappeler ce visage de jeune fille, dans le grand vent, qui se tournait vers lui... 
(meaulnes se simțea aruncat în fericirea cea mai calmă din lume... se simțea total fericit. era aici, misterios, străin, în mijlocul unei lumi necunoscute, în camera pe care-o alesese. ceea ce obținuse îi depășea toate așteptările. și acum îi era suficient să-și amintească de chipul tinerei fete, în bătaia vântului, ce se-ntorcea spre el...)

dar  nunta nu va mai avea loc, căci mirele e părăsit de mireasă. invitații pleacă, pleacă și eroul nostru. și totul se sfârșește. dar nu chiar de tot.

căci meaulnes va lua cu el această experiență de vis tot restul vieții. va încerca să o reînvie. va forța lumea și oamenii să o reînvie. pentru a-și recupera adolescența. nu facem cu toții - până la un punct - la fel?

nu vrem cu toții să ne îndeplinim idealurile de adolescență? 

nu căutăm să retrăim mereu prima dragoste? 

nu ne urmăresc în vise întâmplările nelămurite de atunci? 

iar partea a doua și a treia a romanului chiar aceasta este: căutarea obsesivă a lui meaulnes a acelei experiențe pierdute. aventura vieții lui, care-l va împinge la alte aventuri. ba mai mult, care-l va împinge și pe prietenul său spre aventură: 

Je cherche quelque chose de plus mystérieux encore. C'est le passage dont il est question dans les livres, l'ancien chemin obstrué, celui dont le prince harassé de fatigue n'a pu trouver l'entrée. (caut ceva și mai misterios. este trecerea despre care se vorbește în cărți, vechiul drum blocat, acela căruia prințul, copleșit de oboseală, nu i-a putut găsi ieșirea.)

totul se va sfârși cu bine. poate spre o nouă aventură. 

nu și pentru alain fournier, care, la un an după cel al apariției cărții în foileton, la nouvelle revue francaise - 1913, anul apariției și a lui swann-ul lui proust - va muri în primul război mondial, la 28 de ani.
căci, nu-i așa?: quem di diligunt adolescens moritur.

alain fournier, pseudonimul lui henri alban-fournier (1886 - 1914)

în românește există două traduceri ale romanului: una - cu titlul cărarea pierdută - la editura pentru literatură universală din 1967, a domniței gherghinescu-vania (barocă și lipsită de concizia originalului), retipărită la univers și all, și alta a lui alexandru calciu (pe care n-o știu)- cu titlul taina lui meaulnes -, în 2008 la editura historia. 

din punct de vedere al traducerii titlului, deși în engleză au fost alese the lost estate sau the lost domain, mi se pare onorabilă alegerea mea uriașul meaulnes, în loc de găliganul meaulnes, mult mai potrivită, însă mai nefericită, cu conotația negativă a epitetului. 

iată trailerul ecranizării:

viața lui marcel proust în bandă desenată

click pe imagine pentru mărire

de edwward sorel (aici)

pantofii nepereche cu gust persan

nu frecventez saloanele de modă, dar e cert că sunt cam sătul de dizainul (aka design) prêt-à-porter-urilor din magazine.

așa că nu are cum să nu-mi placă atunci când întâlnesc, într-o galerie (galeria design de la hanul cu tei) pantofi unicat, cu modele persane. și cu accesorii ce, pe gleznele femeilor, te fac să le admiri cu toate simțurile. (oare ce gust or avea? trebuie încercat!) evident că sunt fabricate manual, ca lucrare de licență.
pentru că da, creatoarea are 21 de ani și tocmai a terminat universitatea națională de artă.

o cheamă bianca georgescu și se descurcă bine. cică și în îmbrăcăminte pentru femei. site-ul ei e aici.

aș purta cu siguranță niște pantofi de-ai ei. faptul că nu au pereche, în cazul de față, e păcat.

5 euro pentru filb

probabil că știți despre FILB - festivalul internațional de literatură bucurești. 

ei bine, pentru plata biletelor de avion ale invitaților scriitori de anul acesta (ediția a șasea), este nevoie de bani. pentru aceasta, vasile ernu, unul dintre organizatori, s-a înscris la swimathon bucurești, o campanie de strângere de fonduri organizată de fundația comunitară bucurești. cu alte cuvinte, el va înota la bazinul olimpic lia manoliu, pe 6 iulie.

așadar, prietenii festivalului, sunt rugați, dacă vor și dacă pot, să doneze 5 euro pentru filb 6 (25 de lei), aici. dacă se vor strânge 500 de persoane care să doneze măcar 5 euro, vom avea invitați mișto pe care să-i vedem în românia.

e vorba despre 4-6 decembrie 2013. clubul țăranului. au confirmat kei miller, poet şi prozator jamaican stabilit în marea britanie, profesor de creative writing la universitatea din glasgow, sarah dunant (marea britanie), ale cărei cărţi au fost traduse în limba română la humanitas fiction, şi zeruya shalev (israel), cu un volum tradus la humanitas fiction şi trei romane la polirom.

io mă bag.

la rugăciune, în moscheea hunchiar

aseară am avut ocazia, graţie unui amic musulman, student la ankara, să particip pentru prima oară la rugăciunea de seară (صلاة المغرب‎ şalāt al-maġrib) a unor credincioşi musulmani, la moscheea hunchiar din constanţa.

deşi sunt constănţean, crescut într-un oraş plin de moschei, este abia a doua moschee în care intru: cea dintâi a fost cam cu vreo 10 ani în urmă, şi nu în constanţa, ci în mangalia, ca turist. pentru că era esmahan sultan, cel mai vechi lăcaş de cult musulman din românia, din 1575.

cea din seara aceasta a fost ridicată de otomani, în 1868, în timpul sultanului abdul aziz, cu materiale provenind din ruinele cetăţii tomis. este o moschee frumoasă, construită în stil arhitectonic maur, cu un minaret de 24 m, şi cu interiorul decorat cu ornamente orientale.

cum am spus, aceasta a fost prima mea participare la rugăciune. nu înainte de a-mi rememora, cu ajutorul celui ce m-a invitat, câteva din cunoştinţele acumulate din lectura coranului şi a câtorva cărţi.

evident că nici un film, nici un reportaj nu se compară cu experienţa manifestării unei credinţe, căreia-i poţi simţi sunetul, mirosul, imaginea, răsuflarea. să aud nemijlocit mărturisirea de credinţă (şahādah) - lā ʾilāha ʾillā l-Lāh (nu e divinitate în afara singurului Allah) şi muhammadun rasūlu l-Lāh (Mohamed e trimisul Său) din gura celor de lângă tine - nu m-a lăsat deloc indiferent.

moscheea hunchiar, interior

credincioşii aşezaţi într-un rând şi urmând indicaţiile rostite răspicat şi cântate în arabă de imām, din nişa (محراب‎ miḥrāb) ce arată direcţia spre Mecca (quibla); cele câteva mişcări (ركعات rakaʿāt) de rugăciune: intenţia, cuvintele de sacralizare, recitarea fātihei (primul capitol din coran), înclinarea trupului, ridicarea, cele două prosternări complete, recitarea mărturisirii de credinţă; salutul de împăcare al fiecăruia cu fiecare; dar şi rugăciunea facultativă, individuală - toate acestea mi-au atras luarea aminte, trezindu-mă brusc cu gândul că şi Dumnezeul meu bate în acelaşi tip de inimă.

am fost prezentat imām-ului şi m-a mirat deschiderea neaşteptată.

doar eu m-am simţit încurcat, plin de ruşine, de parcă spionasem intimităţile unor necunoscuţi. ca dup-aceea, gândindu-mă mai pe îndelete, să-mi dau seama că m-am îmbogăţit cu - încă - o experienţă profund umană. 

moscheea hunchiar din constanţa

am mai aflat că musulmanii români fac parte din mişcarea sunită, că în moschee femeile stau sus, în balcon, pentru a nu-i tulbura pe bărbaţii de jos, că există aceeaşi libertate a conştiinţei individuale, ca şi la noi. şi că sanctuarul de la Mecca are în colţ piatra neagră (الحجر الأسود al-Ḥajar al-Aswad), câteva pietre strânse într-un brâu de argint. legenda spune că ea a căzut din rai pentru a le arăta, lui adam şi evei, un loc de construire a unui altar. după ce piatra a fost pierdută în vremea lui noe, abraham a găsit-o şi ia arătat fiului său ismael să construiască noul altar, Kaaba.

mai învăţăm ceva de la moarte?

cine mă cunoaște cât de cât știe că sunt o fire optimistă, cu zâmbetul pe buze.

că nu sunt o ființă morbidă, deși am apucat să merg la mai multe înmormântări decât la nunți.

însă scriu aici despre moarte pentru că de ceva vreme locuiesc în vecinătatea suferinței și a iminenței morții. 

şi pentru că simt înstrăinarea oamenilor din jurul meu, faţă de moarte. faţă de moartea proprie, dar mai ales faţă de moartea celorlalţi. 

înainte, în comunitate, mortul era petrecut la groapă cu reculegere de întreaga comunitate. era apreciat sau dispreţuit, după cum îi fusese viaţa. era un eveniment cosmic, firesc, de transformare nu doar materială - a corpului în pământ - dar şi spirituală - a sufletului în alte lumi. chipul galben al celui mort era descoperit, pentru a fi luminat de soare şi cer în ultima călătorie. (vintilă mihăilescu povestea despre stupoarea antropologilor străini în faţa obiceiului românesc de a nu pune capacul cât mai repede deasupra.)

înainte, moartea era folosită şi ca spectacol şi artă. tragediile antice mizau pe mila și durerea pricinuite de moartea personajelor principale. epopeile eroice glorificau în primul rând sacrificiul oamenilor pentru idei sau pasiuni. 

acum, nimic din toate acestea. 

acum, în limbajul lui baudrillard, moartea a devenit simulare.

sfârtecările din filmele americane nu ne mai spun nimic. ele sunt totdeauna secundare, totdeauna butaforie. puţine din personajele principale mai mor, finalul va fi întodeauna happy. moartea e ceva urât, undeva în fundal.
la televizor, accidentele sau crimele de telejurnal sunt blurate şi înlocuite cu cuvinte. doar muzica, de undeva din fundal, mai zguduie puţin momentul. 

în familie, doar babele mai stau la priveghi, cu cel mort. noi vedem doar un sicriu, acoperit repede de o placă din beton. ca totul să se termine cu masa de la restaurant şi cu pachețelul cu lumânare, japoneză și măr. se pot face şi poze, pentru facebook.
de rudele muribunde uităm repede prin centre specializate sau acasă la ele, îngrijite de vreo străină plătită; iar când venim în vizită, ne speriem neştiind ce să facem cu agonia aproapelui. aducem cu noi portocale şi banane.

sinuciderea cuiva ne tulbură, fireşte, şi ne spunem că nu îl cunoscusem deloc aşa. a fost, fireşte, o tulburare nefericită de moment. și gata. uităm.

şi ne întoarcem degrabă la viaţa noastră obişnuită, sigură şi curată, recent-postmodernă și corectă politic, cu care ne-am învăţat ca peştele cu apa!

nu învăţăm aproape nimic: că moartea poate fi un final, dar poate fi şi un început! un început pentru noi, cei în viaţă, întru schimbarea, chiar şi puţin, a vieţii proprii.

mă gândesc la bunicii şi străbunicii mei trecuți prin războaie, ostași cu camarazi secerați de moarte, sau la văduvele și la mamele rămase fără feciori. cum au luat ei viața de la capăt, cu şi mai mult elan - pentru că priviseră în ochi moartea cu lucirile ei de explozii. şi erau destul de înţelepţi să înveţe din asta.

iar noi - eu - am devenit atât de proști!
nu învățăm din moartea altora. de fapt, pe noi nu ne vedem niciodată morți. moartea e doar o noţiune ce se va petrece cu siguranţă cândva, fulgerător, pe la vreo 90 de ani, în somn, în braţele unei persoane iubite şi tinere. 

nu ne-ngrijorăm că timpul vieții noastre e într-o neoprită numărătoare inversă,
că poate nu mai avem timp să le declarăm părinților cât de mult îi iubim,
că poate nu mai avem timp să punem o vorbă bună aproapelui nostru,
că poate nu mai avem timp să ne-ncercăm norocul cu cineva de care ne-ndrăgostim şi n-avem curaj să-i zicem,
că poate nu mai avem timp să creștem un copil,
că poate nu mai avem timp să începem sau să ne terminăm proiectul vieții,
că poate nu mai avem timp să vizităm parisul,
că poate nu mai avem timp să citim în căutarea timpului pierdut.

că cei duşi mai supravieţuiesc doar prin noi şi prin faptele pe care le lasă în urmă, că mai avem timp să devenim nemuritori prin alţii şi prin roadele faptelor noastre.

iar moartea, pentru mine, e oarecum şi literară. nu pot să uit scena suferinței fratelui lui levin din anna karenina care m-a impresionat la fiecare recitire - poate și pentru că mi-am pierdut și eu fratele. nu pot să uit urletul disperat al lui ivan ilici. și încă, povestirea lui cehov, care mă face să regret fiecare clipă pe care uit s-o petrec cu o persoană dragă. în care povestire, un țăran își duce în căruță nevasta muribundă și se gândește să-și ceară iertare de la viața aspră pe care a avut-o cu dânsa. și-i spune acum, pe drum, singurele lui vorbe de mângâiere. dar nevasta i-a murit iar cuvintele au fost prea târzii.