românia liberă publică un debut de 5000 de exemplare

cotidianul românia liberă vrea să publice şi să distribuie către publicul larg un roman românesc, într-un tiraj de 5000 de exemplare. singura condiţie este ca autorul să nu fi publicat nimic.

manuscrisele se primesc pe adresa mkt@medienholding.ro, iar mai multe detalii aici.

nu ni se spune dacă există un termen limită sau cine face selecţia. căci mi-e teamă că, în dosul numelui ziarului, stau niscaiva redactori amatori. criteriul l-am ginit: popularitatea. 

„candid sau optimismul“ de voltaire

voltaire

candid sau optimismul 

(candide ou l’optimisme) 

editura hyperion, chişinău, 1993

 traducere de al. philipidde

 98 de pag. legate

 coperta de alexei colîbneac

în general, preferăm literatura contemporană, pentru că cea clasică – medievală sau premodernă – oricât de deschişi la minte am fi – ne vorbeşte despre o lume care nu mai e a noastrăşi pe care n-o cunoaştem noi, emancipații. totuşi, există şi anumite cărți care merită citite ( mai ales dacă sunt mai scurte). de exemplu, acesta: candide sau optimismul de voltaire (aka franҫois-marie arouet).

micro-romanul acesta este o parabolă. despre rostul oprimismului în lumea rea, omenească. şi nu e vorba (doar) despre lumea medievală, ci despre omenirea dintotdeauna.

personajul candide este un tânăr educat care, chiar dacă nu e nobil, beneficiază de educația unui filozof care-l învață că, orice i se va întâmpla în viață, i se va întâmpla cu un rost, iar acesta este unul bun.

Totul fiind făcut în vederea unui scop, totul este în chip necesar făcut pentru scopul cel mai bun. Nasurile au fost făcute ca să poartă ochelari; de aceea avem ochelari. Picioarele sunt în chip evident alcătuite ca să poarte ciorapi şi de aceea avem ciorapi. Pietrele au fost formate ca să fie cioplite şi să se facă din ele castele, de asta monseniorul are un castel foarte frumos... Și porcii fiindcă au fost făcuţi ca să fie mâncaţi, mâncăm carne de porc toată vremea; prin urmare cei care au spus că toate-s bune au spus o prostie; trebuiau să spună că toate sunt cum nu se poate mai bine. (ceux qui ont avancé que tous est bien on dit une sotisse; il fallait dire que tout est au mieux.) (p.100)

sunt un fan al optimismului şi, cu toată ironia explicită a lui voltaire faţă de filozofia la modă, la care face deseori recurs – a lui leibniz şi a discipolului acestuia, wolff – îmi place pentru că şi eu cred cu tărie că orice mi se întâmplă clipă de clipă, îi pot da un rost, şi dacă vreau, poate fi unul optimist.

nu l-am înţeles deloc pe voltaire în acest roman, dacă face mişto sau vorbeşte serios. pentru că, deşi lui candide şi personajelor care îl înconjoară li se întâmplă tot felul de nenorociri, în cele din urmă, toţi scapă – afară de personajele negative, pedepsiţi de pronia divină. e-adevărat, salvarea, binele optimism vor însemna siguranţă plictisitoare – omul era sortit să trăiască ori în zvârcolirile neliniştii ori în letargia plictiselii (l’homme étais né pour vivre dans les convulsions de l’inquiétude, ou dans la létargie de l’ennui) (p.186) – dar totuşi ating binele. adică îşi lucrează liniştit grădina de lângă casă. mi-aduc aminte de finalul educaţiei sentimentale a lui flaubert, când cele două personaje, după lungi peripeţii, sfârşesc în faţa focului, la o poveste despre o vizită la bordel (flaubert însuşi spunea depsre candide că este capodopera romanului filozofic, rezumat al tuturor operelor sale).

- dar lumea asta cu ce scop a fost creată? întrebă candid 
- ca să ne facă să turbăm, răspunse martin. (mais à quel fin ce monde a-t-il donc été formé? dit candide. pour nous fire enrager, répondit martin.) (p.154)

în schimb, am urmărit – cu o curiozitate de secol întâmplările personajelor. nu vreau să povestesc prin ce întâmplări extraordinare trece eroul nostru candid, cum dă el de el dorado – ce mai bună lume ever, cu aur pe jos – ci doar să spun, asemenea unui alt blogăr, vlad, (datorită căruia am citit, de altfel, romanul) că am găsit aici: o scriitură simplă, presărată cu poate cea mai fină ironie pe care am întâlnit-o vreodată, cu pasaje memorabile de filozofie pe înţelesul oricui.

Atunci când îmi arunc ochii peste globul acesta, sau mai bine zis pe această globulă, îmi vine a crede că Dumnezeu l-a părăsit şi l-a dat pe mâna vreunei fiinţe răufăcătoare. N-am văzut oraş care să nu dorească distrugerea oraşului vecin, n-am văzur familie care să nu vrea să piară altă familie. Pretutindeni cei slabi urăsc pe cei tari, dar se târăsc în faţa lor, iar cei tari se poartă cu ei cum s-ar purta cu nişte turme pe care le cresc pentru lână şi carne. Un milion de asasini înregimentaţi cutreieră Europa de la un capăt la altul, practică omorul şi tâlhăria cu disciplină ca să-şi câştige existenţa pentru că n-au o meserie mai cinstită; şi, în oraşele în care s-ar părea că lumea trăieşte în pace şi în care înfloreşte arta şi ştiinţa, oamenii sunt roşi de invidie, de griji şi de necazuri mai mult decât e ros de urgie un oraş asediat. Durerile ascunse sunt mai mari şi mai cumplite decât nenorocirile publice. (pp.151-152)

„meteorii“ de michel tournier

michel tournier 

 meteorii 

 (les météores) 

editura univers, bucurești, 1995

 traducere de irina bădescu

 443 pagini broșate 

coperta de vasile socoliuc

fără îndoială, romanul acesta este capodopera lui tournier și un roman de referință pentru literatura franceză a secolului trecut. nu numai că te lasă perplex prin perspectivele sale – dintre care cea care bobinează firul epic este gemelaritatea ca perfecțiune umană. nu doar că-ți poartă imaginația prin metafore pitorești – de exemplu, grădina ca insulă de eternitate. dar te introduce în referințe dintre cele mai ciudate și heteroclite – psihanalitice, mitologice, religioase, meteorologice, biologice.

este și nu este un roman. este roman pentru că are acțiune – povestea neamului surin, a familiei edouard și maria barbara, care, alături de mulți copii îi are pe gemenii jean-paul, gemeni identici care vor alcătui ființa pefectă. și pornind de la gemeni, tot romanul subîntinde această perspectivă – deloc unică – a gemelarității ca ideal ubicuu. până la ideea că noi, negemenii, singularii, suntem doar niște căpcăuni care ne-am ucis, în căiță, fratele geamăn. cei doi gemeni vorbesc un grai specific, mai mult tăcut, de o generalitate până la esență – eoliana. somnul și instinctele sexuale și le rezolvă tot în doi, într-un 69 numit jocul de-a bep. până când unul dintre cei doi va destrăma visul, iar celălalt va trebui să-l urmărească, neștiind de fapt că va cuceri lumea, va putea să se extindă asupra ei ca un copac cu rădăcini infinite, țintuit în pat ca eroul lui max blecher.

un alt personaj memorabil este unchiul celor doi, alexandre, un homosexual dandy al gunoaielor, care imprimă romanului perspective provocatoare, decadente, dar mai cu seamă mizantropice și inteligente (aș putea spune că alexandre surin e un cioran gay). și el caută perfecțiunea împerecherii – una superioară celei heterosexuale – dar pe care nu o va găsi niciodată.

despre un alt roman al lui tournier, regele arinilor, aici.

nu este roman pentru că avem numeroase incursiuni eseistice și concentrate despre arabia, japonia, islanda, canada sau germania. și deasupra tuturor, vântul paraclet, duhul sfânt care împărățește lumea, sferă vie și zgomotoasă care înconjoară pământul ca un înveliș plin de umori și vârtejuri și asta înseamnă spirit, sămânță și cuvânt. (p.110) ca materializare a duhului, meteorii – adică toate fenomenele meteorologice – reflectă viața umană: Un nor se formează în cer ca o imagine în creierul meu, vântul suflă așa cum eu respir, un curcubeu se arcuiește între două zări, în timp ce inima se împacă din nou cu viața. (p.432)

există sute de idei, comparații, panseuri, metafore – majoritatea prin gând nu-ți vor trece vreodată. și ăsta cred că e geniul lui tournier (afirmat total în această carte): perspective neașteptate, învelite elegant în ironie și inteligență livrescă.

mi-aș dori ca romanul să fie reeditat – declar sobru că e de referință – cum au fost reeditate celelalte traduceri, pe la polirom, rao, sau humanitas. și se cuvine prinos traducătoarei irina bădescu, pentru munca sa superțuț.

„păsările galbene“ de kevin powers

un roman zguduitor

kevin powers 
păsările galbene 
(the yellow birds) 
editura polirom, iași, 2013
 traducere de daniela rogobete
 193 pagini broșate
coperta de laurențiu midvichi

desigur că voi adăuga și această carte la cele două despre război care m-au impresionat - binevoitoarele de jonathan littell și pielea de curzio malaparte.


probabil că romanul acesta ar trebui citit mai ales de tineri, cum este personajul (dar şi autorul însuşi) care a plecat la război foarte tânăr. pentru că problemele lui care i-au bulversat viaţa nu au ţinut de gagici, maşini bengoase sau niscaiva nelinişti metafizice - ci probleme lui - care i-au mutilat sufletul - au ţinut de morţi cu sutele, de sfârtecări şi mizerii.

john bartle are 21 de ani şi merge în irak la război. îl are drept camarad pe daniel murph(y), de 18, a cărui mamă i-l încredinţează. dar câte promisiuni se pot ţine în război?

colonelul care vine în inspecţie doar ca să fie filmat, sergentul cinic şi mizantrop, dar care-şi iubeşte subordonaţii, fericirea fiecărui soldat când mor alţii în locul lui, bombele ascunse în cadavre şi trupurile ciopârţite - cu maţe şi creieri pe-afară - totul într-un absurdabsurdabsurd.

M-am gândit la războiul în care fusese bunicul meu. Ei avuseseră destinaţii şi ţeluri precise. Noi îi gonim. O să-i omorâm. ei vor trage în noi şi ne vor mutila membrele în explozii şi vor fugi spre dealuri şi văi, înapoi pe străduţe şi în satele prăfuite. Apoi se vor întoarce şi o vor lua de la capăt, făcându-le cu mâna când se vor sprijini de felinarele de pe stradă şi de copertinele verzi desfăşurate, în vreme ce-şi beau ceaiul în faţa magazinelor lor. Când vom patrula pe străzi le vom arunca bomboane copiilor lor. (pp.82-83)

iată şi imaginea „eroului“ întors acasă, un fragment care m-a făcut să exclam UAU!:

Apoi, târziu în noapte, în timp ce zburam pe uncer negru, fără stele, pe deasupra litoralului estic, la vremea când decolau avioanele încărcate cu alţi soldaţi cu nasurile întoarse spre prietenii din liceu şi iubitele de optsprezece ani, către petreceri câmpeneşti şi maluri de izvoare şi iazuri, de-a lungul cărora băieţii aveau să se plimbe ore în şir în tăcere cu braţul petrecut peste umerii pistruiaţi ai acelor fete, cu mâinile atingându-le pielea pe sub vreo şuviţă de păr roşcat, blond sau castaniu, şi neştiind ce să facă, mâinile acelea se vor uni ca-ntr-o rugăciune, rugându-se fără măcar să ştie că se roagă: „Doamne, te rog, nu îngădui ca lumea să mi se scurgă tot timpul printre degete“ şi vor lăsa în urmă focurile strălucitoare şi râsetele, vor lăsa în urmă maşinile strânse în cerc pe câmpii, trecând prin mijlocul inelelor proiectate de faruri, poticnindu-se prin tufişuri, unde vor simţi cum pumnul încleştat al singurătăţii le striveşte vreun os din piept ca şi când ar fi fost cel mai firav şi sfărâmicios os pe care Dumnezeu l-a creat vreodată, după toate acestea, am căzut într-un somn de beţie. (p.96)

şi e admirabil că un soldat din irak - kevin powers însuşi - a scris această carte cu o poezie care arată - încă o dată - cum se pot vindeca rănule sufleteşti, sublimându-le prin artă. urletul pe care ai vrea să-l arunci lumii de căcat în care trăieşti - prin literatură devine mai puternic.

pynchon și salinger

pe 17 septembrie va apărea un nou pynchon, bleeding edge. poate fi precomandat pe amazon.

tot în septembrie, un documentar despre salinger. muncit în 9 (nouă) ani.

„mama“ de christophe honoré

hiper-erotisme cinematografice

după ce tânărul pierre (louis garrel) pleacă de la bunici - cei care l-au crescut - la mama lui (isabelle huppert) pe o insulă, tatăl său moare într-un accident. iar el va trebui să afle că mama sa e o curvă. una profesionistă și perversă, de trotuar. pân-aici pare un scenariu de houellebecq. însă nu. ci este după un roman omonim de george bataille.

ei, și iată că începe pentru eroul nostru educația sa sexuală. v-am spus că înainte frecventa biserica și se ruga des la Dumnezeu?  vă spun acum: înainte frecventa biserica și se ruga des la Dumnezeu.

și pierre se supune săruturilor în cur pe care i le aplică prietena mamei, réa; acceptă călăritul concupiscent în public al aceleiași; împarte sado-masochismul cu hansi și loulou (ăsta e băiat) - totul în cadre apropiate cu multă piele goală ce-nroșesc orice pudibonderie spectatoricească. cadre care cam excită. îngrozitor acuma, vara, dacă nu ești în vamă.

curul lui hansi m-a făcut să-mi dau seama că nu l-am iubit niciodată cu adevărat pe Dumnezeu. că mi-a plăcut doar ideea de a fi iubit de Dumnezeu. iubind-o pe hansi, sper să-mi pierd încet-încet mințile. încet-încet, dar nu lipsit de viață.

evident că punctul culminant al filmului (dar și cel mai slab, după părerea mea) este incestul, culminat cu moartea. când pierre își dă seama că libertatea pe care i-a dat-o mamă-sa (răpindu-l, prin desfrâu, de la Dumnezeu) înseamnă și moarte.

și totul pe corul muzicii lui samuel barber (agnus dei). deci, musai de văzut, măcar pentru eroticisme.

imdb și trailer: