acasă ca o călătorie

desen de dragoş butuzea

am fost dezamăgit când în cele câteva călătorii pe care le-am făcut în viaţa mea - nu doar în străinătate, dar şi în românia - am întâlnit prea multe lucururi familiare, exact ca acasă: nişte copaci la fel, un anumit aer la fel, o luminozitate de cer, chiar case şi oameni la fel. în acest univers nou pentru mine, îmi intraseră elemente familiare, obişnuite, de care voisem să scap. mi-a părut rău, căci se dovedea că efortul de a ajunge undeva era - chiar şi parţial - zadarnic.

am fost dintotdeauna fascinat de exemplul filozofului immanuel kant, care nu a ieşit - se spune - din oraşul lui toată viaţa. şi totuşi, de acasă, a înţeles lumea şi pe el însuşi într-un mod ce a revoluţionat întreaga gândirea modernă occidentală. şi-am mai fost fascinat de exemplul lui marcel proust care-şi acutiza simţurile până la extrem - pe la noi o făcea blecher- pentru a îndepărta obişnuinţa lucrurilor, această ucigaşă a plăcerii vieţii.

acasă e acelaşi univers minunat! e aceeaşi lună ca la paris. aceiaşi copaci ca la lisabona. acelaşi beton ca la barcelona. la mine, la constanţa, am acceaşi apă ca la ocean. şi din contră, oamenii de lângă mine sunt mai fascinanţi decât italienii, norvegienii, patagonezii, pe care nu-i voi cunoaşte mai mult decât ca un străin.

poate mirosurile vor fi fiind altfel, poate anumite lumini, poate anumite climate - dar cât merită ele?
iar albumele, internetul, google maps - sunt instrumente care compensează din plin dorinţa de cunoaştere a reperelor culturale şi turistice worldwide. nu e nevoie să mergi la paris să-l vezi pe davinci. la florenţa, să-l vezi pe michelangelo.

să ne dezobişnuim de lucrurile din jurul nostru, să le privim ca şi cum am fi nişte călători, să privim cu atenţie frunzele din copacul din faţa casei - vor fi mereu altele, cum şi noi suntem mereu alţii. să ne uităm mai cu luare aminte la oamenii de lângă noi, imposibil să nu aibă ceva frumos, dacă ştim să privim. 

să nu ne lăsăm în voia obişnuinţei. pentru că apoi vin prejudecăţile. apoi frustrările. şi iată cum ni se fute lumea.

prima pagină din noul pynchon

despre „maşina timpului“ a lui wells la clubul de carte nemira

luni seară am fost prezent - ca de obicei - la clubul de carte Nemira de la cărtureşti. s-a discutat despre maşina timpului de h.g. wells. n-am citit-o, deşi îmi plăcuse omul invizibil demult, în copilărie.

cred că a fost cea mai reuşită ediţie a clubului de carte:
poate pentru că nimeni nu a fost pătimaş, nimeni nu a fost impresionat prea tare de microroman, toată lumea a avut rezerve - evident, cei mai vorbăreţi.

am reţinut câteva idei:
- autorul nu a folosit prea multe personaje feminine, pentru că pe vremea aceea femeile erau văzute ca nişte chestii de suport (ovidiu eftimie);
- wells nu s-a preocupat să detalieze amănuntele tehnice - descrierea maşinii timpului, de exemplu - pentru că l-a interesat mai mult mesajul educativ (din epilog);
- cel mai important element al maşinii timpului era manivela :) (george hari popescu)
- varianta filmului din 1960 (imdb) este foarte atractivă.

desigur că s-au discutat şi subiecte paralele cu sbiectul - era wells comunist?, de ce viitorul este imaginat de unii netehnologic? de ce călătorul lui wells a plecat în papuci? etc.

per ansamblu, am plecat cu concluzia că wells nu e un scriitor grozav, jules verne îi e net superior. că am făcut bine că n-am citit cartea - înţelegând-o mai bine la acest club. unde a fost foarte plăcut. :)

 foto de george hari popescu

românia liberă publică un debut de 5000 de exemplare

cotidianul românia liberă vrea să publice şi să distribuie către publicul larg un roman românesc, într-un tiraj de 5000 de exemplare. singura condiţie este ca autorul să nu fi publicat nimic.

manuscrisele se primesc pe adresa mkt@medienholding.ro, iar mai multe detalii aici.

nu ni se spune dacă există un termen limită sau cine face selecţia. căci mi-e teamă că, în dosul numelui ziarului, stau niscaiva redactori amatori. criteriul l-am ginit: popularitatea. 

„candid sau optimismul“ de voltaire

voltaire

candid sau optimismul 

(candide ou l’optimisme) 

editura hyperion, chişinău, 1993

 traducere de al. philipidde

 98 de pag. legate

 coperta de alexei colîbneac

în general, preferăm literatura contemporană, pentru că cea clasică – medievală sau premodernă – oricât de deschişi la minte am fi – ne vorbeşte despre o lume care nu mai e a noastrăşi pe care n-o cunoaştem noi, emancipații. totuşi, există şi anumite cărți care merită citite ( mai ales dacă sunt mai scurte). de exemplu, acesta: candide sau optimismul de voltaire (aka franҫois-marie arouet).

micro-romanul acesta este o parabolă. despre rostul oprimismului în lumea rea, omenească. şi nu e vorba (doar) despre lumea medievală, ci despre omenirea dintotdeauna.

personajul candide este un tânăr educat care, chiar dacă nu e nobil, beneficiază de educația unui filozof care-l învață că, orice i se va întâmpla în viață, i se va întâmpla cu un rost, iar acesta este unul bun.

Totul fiind făcut în vederea unui scop, totul este în chip necesar făcut pentru scopul cel mai bun. Nasurile au fost făcute ca să poartă ochelari; de aceea avem ochelari. Picioarele sunt în chip evident alcătuite ca să poarte ciorapi şi de aceea avem ciorapi. Pietrele au fost formate ca să fie cioplite şi să se facă din ele castele, de asta monseniorul are un castel foarte frumos... Și porcii fiindcă au fost făcuţi ca să fie mâncaţi, mâncăm carne de porc toată vremea; prin urmare cei care au spus că toate-s bune au spus o prostie; trebuiau să spună că toate sunt cum nu se poate mai bine. (ceux qui ont avancé que tous est bien on dit une sotisse; il fallait dire que tout est au mieux.) (p.100)

sunt un fan al optimismului şi, cu toată ironia explicită a lui voltaire faţă de filozofia la modă, la care face deseori recurs – a lui leibniz şi a discipolului acestuia, wolff – îmi place pentru că şi eu cred cu tărie că orice mi se întâmplă clipă de clipă, îi pot da un rost, şi dacă vreau, poate fi unul optimist.

nu l-am înţeles deloc pe voltaire în acest roman, dacă face mişto sau vorbeşte serios. pentru că, deşi lui candide şi personajelor care îl înconjoară li se întâmplă tot felul de nenorociri, în cele din urmă, toţi scapă – afară de personajele negative, pedepsiţi de pronia divină. e-adevărat, salvarea, binele optimism vor însemna siguranţă plictisitoare – omul era sortit să trăiască ori în zvârcolirile neliniştii ori în letargia plictiselii (l’homme étais né pour vivre dans les convulsions de l’inquiétude, ou dans la létargie de l’ennui) (p.186) – dar totuşi ating binele. adică îşi lucrează liniştit grădina de lângă casă. mi-aduc aminte de finalul educaţiei sentimentale a lui flaubert, când cele două personaje, după lungi peripeţii, sfârşesc în faţa focului, la o poveste despre o vizită la bordel (flaubert însuşi spunea depsre candide că este capodopera romanului filozofic, rezumat al tuturor operelor sale).

- dar lumea asta cu ce scop a fost creată? întrebă candid 
- ca să ne facă să turbăm, răspunse martin. (mais à quel fin ce monde a-t-il donc été formé? dit candide. pour nous fire enrager, répondit martin.) (p.154)

în schimb, am urmărit – cu o curiozitate de secol întâmplările personajelor. nu vreau să povestesc prin ce întâmplări extraordinare trece eroul nostru candid, cum dă el de el dorado – ce mai bună lume ever, cu aur pe jos – ci doar să spun, asemenea unui alt blogăr, vlad, (datorită căruia am citit, de altfel, romanul) că am găsit aici: o scriitură simplă, presărată cu poate cea mai fină ironie pe care am întâlnit-o vreodată, cu pasaje memorabile de filozofie pe înţelesul oricui.

Atunci când îmi arunc ochii peste globul acesta, sau mai bine zis pe această globulă, îmi vine a crede că Dumnezeu l-a părăsit şi l-a dat pe mâna vreunei fiinţe răufăcătoare. N-am văzut oraş care să nu dorească distrugerea oraşului vecin, n-am văzur familie care să nu vrea să piară altă familie. Pretutindeni cei slabi urăsc pe cei tari, dar se târăsc în faţa lor, iar cei tari se poartă cu ei cum s-ar purta cu nişte turme pe care le cresc pentru lână şi carne. Un milion de asasini înregimentaţi cutreieră Europa de la un capăt la altul, practică omorul şi tâlhăria cu disciplină ca să-şi câştige existenţa pentru că n-au o meserie mai cinstită; şi, în oraşele în care s-ar părea că lumea trăieşte în pace şi în care înfloreşte arta şi ştiinţa, oamenii sunt roşi de invidie, de griji şi de necazuri mai mult decât e ros de urgie un oraş asediat. Durerile ascunse sunt mai mari şi mai cumplite decât nenorocirile publice. (pp.151-152)

„meteorii“ de michel tournier

michel tournier 

 meteorii 

 (les météores) 

editura univers, bucurești, 1995

 traducere de irina bădescu

 443 pagini broșate 

coperta de vasile socoliuc

fără îndoială, romanul acesta este capodopera lui tournier și un roman de referință pentru literatura franceză a secolului trecut. nu numai că te lasă perplex prin perspectivele sale – dintre care cea care bobinează firul epic este gemelaritatea ca perfecțiune umană. nu doar că-ți poartă imaginația prin metafore pitorești – de exemplu, grădina ca insulă de eternitate. dar te introduce în referințe dintre cele mai ciudate și heteroclite – psihanalitice, mitologice, religioase, meteorologice, biologice.

este și nu este un roman. este roman pentru că are acțiune – povestea neamului surin, a familiei edouard și maria barbara, care, alături de mulți copii îi are pe gemenii jean-paul, gemeni identici care vor alcătui ființa pefectă. și pornind de la gemeni, tot romanul subîntinde această perspectivă – deloc unică – a gemelarității ca ideal ubicuu. până la ideea că noi, negemenii, singularii, suntem doar niște căpcăuni care ne-am ucis, în căiță, fratele geamăn. cei doi gemeni vorbesc un grai specific, mai mult tăcut, de o generalitate până la esență – eoliana. somnul și instinctele sexuale și le rezolvă tot în doi, într-un 69 numit jocul de-a bep. până când unul dintre cei doi va destrăma visul, iar celălalt va trebui să-l urmărească, neștiind de fapt că va cuceri lumea, va putea să se extindă asupra ei ca un copac cu rădăcini infinite, țintuit în pat ca eroul lui max blecher.

un alt personaj memorabil este unchiul celor doi, alexandre, un homosexual dandy al gunoaielor, care imprimă romanului perspective provocatoare, decadente, dar mai cu seamă mizantropice și inteligente (aș putea spune că alexandre surin e un cioran gay). și el caută perfecțiunea împerecherii – una superioară celei heterosexuale – dar pe care nu o va găsi niciodată.

despre un alt roman al lui tournier, regele arinilor, aici.

nu este roman pentru că avem numeroase incursiuni eseistice și concentrate despre arabia, japonia, islanda, canada sau germania. și deasupra tuturor, vântul paraclet, duhul sfânt care împărățește lumea, sferă vie și zgomotoasă care înconjoară pământul ca un înveliș plin de umori și vârtejuri și asta înseamnă spirit, sămânță și cuvânt. (p.110) ca materializare a duhului, meteorii – adică toate fenomenele meteorologice – reflectă viața umană: Un nor se formează în cer ca o imagine în creierul meu, vântul suflă așa cum eu respir, un curcubeu se arcuiește între două zări, în timp ce inima se împacă din nou cu viața. (p.432)

există sute de idei, comparații, panseuri, metafore – majoritatea prin gând nu-ți vor trece vreodată. și ăsta cred că e geniul lui tournier (afirmat total în această carte): perspective neașteptate, învelite elegant în ironie și inteligență livrescă.

mi-aș dori ca romanul să fie reeditat – declar sobru că e de referință – cum au fost reeditate celelalte traduceri, pe la polirom, rao, sau humanitas. și se cuvine prinos traducătoarei irina bădescu, pentru munca sa superțuț.