„moștenirea lui arne“ de siegfried lenz

siegfried lenz
 moștenirea lui arne 
(arnes nachlass)
 editura humanitas, buc, 2004
 traducere de alexandru șahighian
 171 de pagini broșate 
coperta de ioana d. mardare

siegfried lenz, un autor favorit
am câțiva scriitori contemporani cult, ce m-au impresionat până la uluire (josé saramago, cees nooteboom, javier marías), pe care am căutat să-i citesc integral.  siegrfied lenz se numără printre ei, după ce m-a lăsat mut cu ora de germană - despre care am scris aici -, roman reprezentativ pentru literatura germană, dar și a lumii.

acum, cu ultima nuvelă tradusă de la rao, există cinci cărți traduse din autorul neamț, din care eu am doar patru. (sper să scriu și despre celelalte două.)

care este moștenirea lui arne?
moștenirea lui arne nu e o capodoperă, ca lecția de germană. însă are câteva teme comune - povestirea la persoana întâi a unui elev, alternarea planului epic al prezentului cu cel al trecutului, stilul nostalgic, punerea cel puțin a unei „probleme“.

încă de la început, naratorul - tânărul hans - sortează „moștenirea lui arne“, o colecție de obiecte, care trag după ele amintirea posesorului lor, arne: un băiat orfan și sensibil, adus spre îngrijire  în familia lui hans.

trecutul îmi vorbea din tot ce luam în mână (p.138) - spune hans - și acesta ne vorbește fie nouă, cititorilor, fie lui arne însuși. moștenirea lui arne e un fel de muzeu al inocenței pamukian, iar, după ce citești cartea, observi cum timpul e adus îndărăt, fără a mai trebui să spui nimic. (p.171)

până la urmă, literatura poate fi unicul mijloc de a recupera timpul, din a transforma trecutul în eternitate - o știm de la proust. aceasta ne repetă - și da, e nevoie să ni se repete, să nu uităm - siegfried lenz și aici. dar oare numai de asta este cartea?

cărțile traduse în românește ale lui siegfried lenz, din biblioteca mea

arne este un băiat neobișnuit. tatăl lui s-a sinucis cu membrii familiei, ca să scape de datorii. numai el a scăpat, așa că poartă după el sensibilitatea întâlnirii cu moartea. are, de asemenea, talent la limbi străine. însă ceea ce-și dorește este apartenența la un grup. își „recuperează“ oarecum „familia“, însă nu este acceptat de prieteni. de unde PROBLEMA cărții: vina noastră, a tuturor, față de oamenii de aproape. lipsa noastră de atenție față de cel care vrea să ne fie aproape înseamnă o VINĂ. preferăm să studiem cu binoclul intimitățile altora, dar suntem miopi și respingem la eforturile celui de aproape de a se apropiere față de noi.  

la finalul cărții, micuțul arne va lăsa după el și o altă moștenire, alături de cea materială. ce anume, citiți cartea. e mică, adevărată și frumoasă.

„ficțiuni reale“ de florin piersic jr.

Reguli de participare. Scrie o povestire la persoana întâi. Nu cădea în amintiri, nu patina în poezie, filozofie sau alte bălării. Povesteşte ce ţi s-a întâmplat pe parcursul unei singure zile. Dacă poţi, restrânge acest segment la o oră. Fii prozaic. Povestirea poate fi reală sau inventată. (p.7)

știm cu toții: tot românul scrie. prin secolul 19, heliade rădulescu îi îndemna pe toți să scrie de dragul nașterii unei literaturi naționale. acum, în secolul 21, florin piersic jere îi îndeamnă pe toți să scrie de dragul publicării la humanitas. 

se ia deci vedeta: florin piersic jere. scriitor publicat tot la humanitas cu romantic porno. apoi se „gândește“ proiectul (pe facebook). se ia grupul țintă (oricine, doar să-nșire vorbe - nu cădea în amintiri, nu patina în poezie, filozofie sau alte bălării - doar să fie prozaice). băi frate, și să vezi ce-o să facă florinel al nostru! cogeamitea antologia jmekeră! ce avangardă? ce urmuz? ce tzara? ce ionesco? piersic, musiu, nu glumă! i-auzeà: nu mai există reguli, în afară de cea care te obligă să respecţi limita de cinci sute de caractere, cu tot cu spaţii - zice el. și mă ia regretul - dacă aflam mai devreme, puteam și eu povesti cum mă șterg liniștit la fund pe budă. numai să respect limita de cinci sute de caractere. bravo, băiatule! păi, tu ești genial, pupa-te-ar tata! 

totuși, pe florinel îl roade o ambiție ascunsă: facebook-ul ca facebook-ul, dar să n-aibă el numele pe încă o carte la humanitas? atâta are și el: ambâțul ăsta! să mai vadă el în librării (încă) o dată numele lui pe o copertă humanitas? așa că să se mai alinte un pic:

De la bun început am spus că eu nu voi publica nici o povestire în acest volum. Scuze că nu m-am ţinut de cuvânt. Şi că nici măcar n-am respectat regulile. Oricum, mai lucrez puţin la titlu. Cuvânt înainte e un clişeu tare obosit. (p.8)

și cartea e lansată. la humanitas. buuuuuun.

iaca curiozitate. și se ia linkul acesta - http://www.humanitas.ro/files/media/fictiuni-reale.pdf - și se citește puțin rezultatul. o parte din capodoperă, carevasăzică. sunt primele ficțiuni reale. dar surpriză! toate cele trei scrieri (mă rog, ce-or fi) par scrise de copii de clasa a patra. să le luăm pe fiecare, școlărește:

***

în prima ficțiune reală, fetița costinela caraene e în clasa întâi. ea înșiră cuvinte despre sora ei de cruce leila. lor le plac cărțile de aventuri. lor le citește tata. despre winnetou, nscho tschi și altele. ele se fac surori de cruce. la final leila povestește despre un film porno. și florin piersic jr. are o carte „romantic porno“. ce coincidență! 

în a doua ficțiune reală, eleva manuela mureșan înșiruiește cuvinte despre cum a rămas ea blocată în lift. ea vrea să se amuze când scrie, dar nu reușește. căci noi, când citim, ne enervăm. astfel, ea scrie: Duc sticla la gură şi trag o duşcă. Doamne, ce bună e. Mă pun pe băut. Sorb cu sete, cu plăcere şi mai ales de nevoie. Trebuie să golesc sticla cât mai repede dacă vreau să fac pipi în ea. Ştiu c-ar merge şi o ţigară, dar mă tem că în lift e periculos – aş putea arde ca un şobolan. Desfac pachetul de Savoiardi şi... (p.16) și totul se termină când vecinii o găsesc în lift și îi spun cuvinte urâte. manuela mureșan vrea să ne amuze când scrie cuvintele vecinilor, dar noi, când citim, ne scârbim. căci ele sunt vulgare:
- E o zdreanţă. E beată, nenorocita. 
- Boschetaro!
- O drogată. 
- Cine eşti, fă, aurolaco? 
- Nea Gică, cheamă, bre, poliţia. (p.17)
noi bănuim că manuela mureșan se uită la emisiunile lui mircea badea de la antena 3.

în a treia ficțiune reală, eleva ioana chicet-macoveiciuc povestește despre un dosar. ea începe promițător, căci povestește cum ea se trezește într-un loc necunoscut și fără să știe cine e. noi ne putem gândi la povestirea lui kafka despre cum se trezește el gândac. astfel, ea scrie: Deschid ochii. Gresie albă. Nişte vârfuri de cizme maro de piele, necunoscute. Ridic capul. Faianţă albă, uşi de termopan alb, o targă goală. Un spital. Sunt într-un spital. Oare ce caut aici? (p.20) nici noi nu știm ce să căutăm, căci nu găsim nimic frumos sau plăcut mai departe. aflăm doar că fata care se trezește în spital a căzut în cap. ea nu știe nimic și nu simte nimic. ea doar se bucură că e slabă. și strânge un dosar la piept. gata.

***

habar n-am ce i-a convins pe editori să publice așa ceva. probabil că numărul mare al co-autorilor (67, dac-am numărat bine) care-și vor pune rudele să cumpere cartea, ca humanitas să-și recupereze măcar costurile cu hârtia. că doar n-o avea florinel atâția bani să cumpere tot tirajul. 

răposata mea mamă - Dumnezeu s-o odihnească - avea o vorbă, foarte potrivită aici: dacă toate muștele ar face miere, ar fi și la curul cățelei.

recomandări de lectură - ursula k. le guin

„eu și tu“ de bernardo bertolucci

lorenzo are 14 ani și e introvertit. așa că nu-i place să meargă în excursie cu clasa. dar își minte mama că merge și alege să locuiască în subsolul blocului, mobilat de la o fostă locatară, o contesă. așa că-și ia un roman cu vampiri - de anne rice -, un terarium cu furnici, provizii de cola, sucuri și conserve și se pune pe ascultat muzică și pe calculator.

dar iată că are un musafir nepoftit: pe olivia, sora lui vitregă, cam drogată. ce pățește lorenzo al nostru e tot filmul.

desigur că, deși nu e cel mai bun bertolucci, e tot copilul lui și i-l recunoaștem cu cadre uimitoare, filtre de lumină și jocuri transparente.

filmul e o ecranizare a romanului omonim de niccolò ammaniti (autorul lui nu mi-e frică, tradus la noi și ecranizat și el) și în mod sigur romanul e scris la persoana întâi. ei bine, reușita filmului, pentru mine, este aceea că chiar am văzut, auzit și simțit prin ochii personajului adolescent. desigur că un subsol întunecat nu e un univers tocmai portivit pentru un film, însă poate fi interpretat ca lumea introvertă a unui copil singuratic, ca o lume a copilăriei / artei în lumea reală, ca unic refugiu în fața unei societăți în care mamele își cresc singure copiii, iar elevii trag jointuri în la școală.

despre un film regal al lui bertolucci - conformistul - am scris aici.

să spun că filmul e de văzut e redundant.

cu andrei pleșu, despre criticismul steril

cele mai elocvente rânduri despre criticismul steril ce caracterizează pe majoritatea intelectualilor români - care mă molipsește și pe mine, din când în când -, le-a scris într-un stil desăvârșit, andrei pleșu, în parabolele lui iisus, adevărul ca poveste, ed. humanitas, 2012 (pp. 98-99):

Spiritul critic devenit insomnie cârcotașă e un abuz al inteligenței. Cel care îl practică are toate șansele să rateze mari ocazii, mari întâlniri, mari momente de bucurie și cunoaștere. Spritul critic supradozat blochează înțelegerea, stimulează proasta dispoziție și inhibă instinctul prticipării la viața comunitară. E mereu inadecvat, pieziș, incapabil să valorifice inteligența altfel decât ca instanță judiciară. 

În loc să asculți, confecționezi, în gând, contraargumente, în loc să reflectezi, adopți morga severă a judecătorului, în loc să intri în joc, bombăni steril de pe margine. Spiritul critic ca strategie a refuzului e o deprindere vicioasă, de natură să încurajeze egolatria, vanitatea, euforia deșteptăciunii proprii. E un fel de a opune viului infinit ramificat omogenitatea unui neant care își extrage criteriile din el însuși. A cultiva, fără încetare, spiritul critic e a te păstra, programatic, „în afară“, a nu răspunde nici unei chemări, nici unei invitații. 

„Nu“ e mereu mai la îndemână decât „da“. Distanța demolatoare dislocă orice tentativă de apropiere. Iată de ce nu e deloc profitabil să forțezi capacitatea de înțelegere a celor care, prin exercițiul aproape mecanic al spiritului critic, se zidesc, încăpățânați, În afara încercării de a înțelege. 

Spiritul critic poate fi și o formă de infantilism mental: el se exprimă, uneori, ca un soi de răzgâiere a minții, ca o formă de „proastă creștere“ intelectuală. Gândirea n-are voie să fie mofturoasă, să traverseze piața lumii și a ideilor cu o grimasă disprețuitoare. E mai bine să riște lăcomia cumulativă decât selectivitatea astringentă. A strâmba tot timpul din nas e a fi o victimă a ceea ce s-a numit „stupiditatea inteligentă“. În orice caz, e la fel de puțin recomandabil ca și iresponsabiltatea unei atotprimitoare permisivități.

„1979“ de christian kracht