articolul de azi, pe „adevărul“, despre intelectualitate

despre țațele culturale, cu witold gombrowicz

Amintirile! Este un blestem al umanității faptul că existența noastră pe acest tărâm nu suportă nici o ierarhie concretă și durabilă, ci totul decurge necontenit, se revarsă, se mișcă și fiecare trebuie să fie perceput și apreciat de fiecare, iar opinia celor obscuri, mărginiți și tâmpiți, opinia lor despre noi nu este mai puțin importantă decât opinia celor ageri, luminați și subtili, fiindcă omul este profund dependent de imaginea lui creată în sufletul altui om, chiar dacă acest suflet ar fi al unui cretin. Resping categoric punctul de vedere al colegilor mei de condei, care adoptă o atitudine aristocrată, superioară față de opinia tâmpiților, afirmând că odi profanum vulgus. Ce mod ieftin și simplist de a fugi de realitate, de a se refugia în megalomanie! Eu susțin că, dimpotrivă, cu cât opinia cuiva este mai mărginită, mai tâmpită, cu atât ea este mai importantă, mai arzătoare, exact ca o gheată strâmtă care se face simțită mai dureros decât una bine croită


Ah, judecata omenească, abisul judecăților și părerilor despre intelectul tău, despre inima ta, despre caracterul tău și despre toate amănuntele organizării tale - toate se deschid în fața îndrăznețului care și-a înveșmântat gândurile în tipar și le-a dat drumul în lume, pe hârtie, ah, hârtia, hârtia, tiparul, tiparul! Și nu mă refer aici la cele cordiale, la cele mai agreabile judecăți ale mătușilor noastre, nu, mai degrabă aș viza judecățile altor mătuși, ale țațelor din cultură, ale sferto-autoarelor și semi-criticelor pripășite, care-și răspândesc judecățile prin publicații. 

Căci asupra culturii universale s-a abătut un stol de muieruști pripășite, oploșite pe lângă literatură, nespus de pricepute în domeniul valorilor spirituale și de orientare în estetică, de cele mai multe roi deținătoare ale unor concepții și cugetări proprii, după care Oscar Wilde e depășit, iar Bernard Shaw este maistru al paradoxului. Ah, ele știu că trebuie să fie independente, hotărâte  și profunde, așa că de obicei sunt independente, profunde și hotărâte fără exagerare și pline de blândețe și de țață. Țață, țață, țață! Ah, cine n-a fost niciodată pe masa de lucru a unei țațe culturale și nu a fost prelucrat muțește, făr nici un geamăt de mentalitatea lor care trivializează totul și ia vieții orice urmă de viață, cine nu a citi în ziar părerea unei țațe despre el, acela nu știe ce însemnă banalitatea, nu știe ce banalitate zace într-o țață. 

Apoi să luăm opiniile moșierilor și moșiereselor, ale domnișoarelor de pension, opiniile meschine ale funcționarilor mărunți, precum și opiniile birocratice ale funcționarilor superiori, opiniile avocaților, opiniile extravagante ale elevilor, opiniile vanitoase ale bătrânilor, ori opiniile publiciștilor, opiniile militanților socialei și ale soțiilor de medici, în sfârșit, opiniilor copiilor care ascultă opiniile părinților, opiniilor slujnicelor mai tinere și ale bucătăreselor, opiniile verișoarelor, opiniile liceenelor - torente de opinii și fiecare face din tine un alt om și te imaginează în sufletul lui. De parcă te-ai fi născut în o mie de suflete neîncăpătoare! 

(witold gombrowicz, ferdydurke, editura univers, bucurești, 1996, traducere de ion petrică, pp.8-10)

„o umbră de nor“ de radu jude

o povestire cinematografică cehoviană

onorat că îmi citește modestul blog, am fost și mai onorat când am primit de la regizorul radu jude scurt metrajul (de 30 de minute) „o umbră de nor“, cu regizorul alexandru dabija în rolul principal.

pe o căldură mare, un nene merge cu mașina pe șoseaua mihai bravu și ascultă știrile la radio - războaie, meteo etc. oprește, și, mergând schiopătat, intră-ntr-un butic de cartier, în sunet de manea. vrea să-și ia un suc. prin față-i trec mai întâi trei călugărițe catolice, îmbrăcate până-n gât, mai apoi un tip borțos dezbrăcat până-n slip. și nenea intră-ntr-un bloc vechi, urcă și abia sus realizăm că-i de fapt popă, că pân-atunci era-n civil și-acum e la un muribund să-și facă meseria. numai că se va ivi o neînțelegere, iar popa-l nostru se va dovedi „cam“ incompetent în rugăciuni.

un film ca o povestire de cehov - de altfel, chipul lui cehov se va iți de după niște fotografii - la care ai pufni des în râs, dacă n-ar fi cu morți și popi. cu scene dramatice, tragice, dar și ironice - pe biroul de la protoierie, pe desktopul laptopului e neapărat o icoană, cum trebuie să fie e și pe suportul pentru mouse :)) -, chiar umoristice, de nu știi ce să crezi.

rămâi acaparat de poveste și sfârșești gândindu-te la propriul trup și la propria moarte.
un film profund, compus din fragmente ușuratice. remarcabil.

trailer:

la „augustin frățilă“

bogdan stănescu, primind premiul de 10000 de euro în numele autorului

dacă anu trecut câștigătorul premiului de 10 000 de euro, augustin frățilă, pentru cel mai bun roman românesc, a fost câștigat de matei brunul de lucian dan teodorovici, anul acesta potul cel mare l-a luat radu aldulescu cu romanul cronicile genocidului.
iată ce discurs am avut, ca invitat.

când am primit cele cinci cărți câștigătoare din finală, m-am bucurat: erau subțiri!
și m-așteptam să găsesc proză de tipul celei mai scurte povestiri din lume, scrisă de un sud-american, și intitulată dinozaurul. iat-o:

când se trezi, dinozaurul era tot acolo.

dar peste ce am dat, în romanele citite? peste povestiri în stilul: 

când se lumină de ziuă, damaschin văzu prin ochii plini de ceața destrămată a somnului trupul încovrigat, cu capul ca de lup dacic, al dragonului. părea că-l păzise ca un câine credincios, în călătoriile onirice pe care le făcuse, toată noaptea, în trecutul blestemat al strămoșilor săi. 

așa că am citit romanele cu felurite emoții - unele negative, altele pozitive - și m-a dus înainte dorința că publicul cititor va citi pe cel mai bun roman și îi va plăcea. 

și mi-am dorit ca la anul să pot citi ceva în genul:

când începui cartea, premiul augustin frățilă era acolo. 

despre eveniment, am scris aici.

despre anticari, pe blogul „adevărul“

articolul meu de azi este pe platforma „adevărul“, care, începând de azi, sper să-mi aducă satisfacţii cemplementare celor pe care le am deja de aici.

vă mulţumesc dacă mă veţi căuta şi pe acolo şi sper să continui să vă plac.

„contra progresului“ de esteve soler

puțin supărat pe montările anacronice din teatrele de stat, am intrat cu inima puțin strânsă în sala atelier a teatrului bulandra de la izvor. aveam încredere totuși în cei patru actori foarte tineri și în decorul negru, așa cum l-am văzut în pozele de pe site.

și am plecat încântat de un delicios joc actoricesc, pus pe gânduri de un text deștept, semnat de dramaturgul catalan esteve soler, de 37 de ani, destul de în vogă chiar și pe la noi.

în șapte episoade, rolurile pun în evidență cu umor negru și deseori absurd câteva tare morale ale societății contemporane de astăzi sau de mîine. televizorul și publicitatea care alienează, educația care devine propria ei victimă, moartea tratată cu monologuri și gadgeturi, foci care critică suprapopularea și alte teme sunt redate fără decor, dar cu un joc executat cu pasiune atât de către actori, cât și de către scaunele pe role care te amețesc.

multe felicitări lui vlad pavel (convingător în rolul omului de afaceri-profet), lui cezar grumăzescu, aidei avieriței și ioanei manciu (în ipostaza de profesoară mi-a stârnit hohote cu lacrimi). și evident, regizorului bobi pricop - toți au reușit să-mi încheie weekendul cu TEATRU adevărat, într-o montare neobișnuită.

de genul pe care-l doresc pe toate scenele românești - un teatru vizionar, proaspăt, creativ, emoționant.

despre alte două piese pe blog: năpasta de radu afrim și equus de geanina hergheligiu.