gala absolvenţilor de teatru

am fost săptămâna trecută la câteva spectacole de absolvire ale studenţilor şi masteranzilor la universitatea naţională de teatru şi film "i.l. caragiale". sunt tot timpul curios cam care e nivelul artistic şi m-aştept din partea tinerilor la viziuni diferite şi cât mai libere ale unor piese - indiferent că-s clasice, moderne, sau avangardiste.

 

prânzul cel lung de thornton wilder. o piesă foarte proastă, jucată binişor, cât se putea pentru o piesă proastă. prânzul ca metaforă a vieţii unor generaţii americane. nimic remarcabil.

prânzul cel lung - foto de aici

gâlcevile din chioggia de carlo goldoni. o piesă mai slabă a maestrului italian, dar excelent jucată de întreaga echipă de actori - şi-au dat drumul jocului şi inventivităţii, şi-a smuls râsetele celor din sală. în decorul minimalist, am remarcat 2 actori aida avieriţei (lucietta) şi sorin şaguna (toffolo). 

gâlcevile din chioggia - foto de aici

nu vă jucaţi cu focul de august strindberg. evident, o piesă pesimistă, în care viaţa e condamnată a fi plictisitoare şi lipsită de dragoste. am remarcat scenografia ioanei pashca.

nu vă jucaţi cu focul - foto de aici

şantaj de ludmila razumovskaia, o piesă foarte bună despre răutatea şi cinismul tinerilor. remarcabil rolul smarandei pasnicu, ce s-a distins clar şi cu multă naturaleţe în jocul mai puţin reuşit al celorlalţi. de asemenea, scenografia lui toma costin aminteşte de garsonierele comuniste.

şantaj - foto de aici

felicitări tuturor, am privit cu plăcere toate spectacolele şi să dea domnul ca toţi aceşti tineri să-şi găsească joburi şi să-şi înceapă o carieră. gala continuă şi săptămâna asta. programul e aici.

trei chestii despre-un roman înălţător

1. chiar nu m-aşteptam să găsesc un roman atât de bun, croşetat exemplar pe tema pâlcului de soldaţi care salvează o civilizaţie şi de care mai apoi nu mai vorbeşte nimeni.

2. structura cărţii este perfectă, în trei părţi şi două planuri temporale. punctul nodal este delimitat clar de timpul prezent care-aduce tensiune. cartea curge firesc, închierea e - la fel de firesc - apoteotică.

3. contextul războiului civil care m-a descurajat la-nceput e doar un pre-text.

voinţa e salvatoare şi deseori anonimă şi, dacă se agaţă de memorie - prin artă - o poate salva de la moarte.

a, toate personajele cărţii sunte reale. chiar şi roberto bolaño.

s-a uitat la lumina semaforului şi a spus:

- de mulţi ani n-am mai îmbrăţişat pe nimeni. 

am auzit zgomotul bastonului căzând pe trotuar, i-am simţit braţele enorme, care mă zdrobeau, în timp ce ale mele abia puteau să-l cuprindă, m-am simţit foarte mic şi fragil, am simţit miros de medicamente, de ani întregi de stat în casă, de legume fierte şi mai ales de bătrân, şi-am ştiut că acesta e mirosul nefericit al eroilor. (p.179)

soldatul se uită la el, sáncez mazas îi întoarce privirea, dar ochii lui slăbiţi nu înţeleg ceea ce văd: sub părul ud, sub fruntea înaltă şi sprâncenele pline de picături, privirea soldatului nu exprimă milă, nici ură, nici măcar dispreţ, ci un soi de veselie secretă şi insondabilă, ceva ce se apropie de cruzime şi este mai prejos de raţiune, dar nu e nici instinct, ceva ce trăieşte în privirea asta cu aceeaşi încăpăţânare oarbăcu care sângele curge în vine, pământul rămâne pe orbită şi toate fiinţele se încăpăţânează să rămână ceea ce sunt, ceva ce n-are nevoi de cuvinte, exact ca apa care ocroteşte pietrele, căci cuvintele sunt făcute doar pentru a se rosti pe ele însele, pentru a se spune ce e de spus, adică totul, minus ceea ce ne guvernează, ne face să trăim sau are de-a face cu noi, cu ceea ce suntemm sau cu acest soldat anonim şi învins, care îl priveşte pe bărbatul făcut una cu pământul şi cu apa cafenie din groapă... (p.89)

javier cercas, soldaţii de la salamina (soldados de salamina), editura humanitas, 2001, traducerea (exemplară!) de cornelia rădulescu, 184 de pagini

coperta de ioana dragomirescu mardare

ecranizarea - imdb
şi-un paso doble - suspine din spania - al soldatului din film:

bookfestul meu dezolant

am fost joi seară la bookfest, speriat de aglomeraţia de weekend. am găsit un târg pustiu, cu oameni rari printre cărţi dese.

în ciuda crizei ce-a golit buzunarele, în ciuda celor mulţi care, când e vorba de citit, aleg cărţile "de ziar", editurile - cel puţin cele mari - nu caută să schimbe nimic: sunt aceleaşi standuri, aceleaşi blablauri plictisitoare la lansări, aceleaşi nereduceri, aceleaşi cărţi.

sunt convins că la final, toţi se vor plânge, dar nu se vor gândi nici măcar o clipă că va fi fost vina lor, că, prin puţin efort, ar fi putut fi mai bine, ci vina va fi fost întotdeauna a altora. 

inclusiv a cititorilor care nu vin să cumpere.

am remarcat reduceri faine la editura leda şi curtea veche - cărţi de literatură la 40 de lei în libărie, sunt acum la 16 lei.

şi faină iniţiativa de a ţine deschis până la ora 22:00!

io mi-am luat doar un lao she.

cu stoicism

epictet este un antic turc frigian provenit dintr-o familie umilă, sclav eliberat şi devenit filozof. n-a scris literatură motivaţională şi poate de aceea a fost exilat.

însă ideile sale de-acum 2000 de ani sunt mai mult decât motivaţionale, sunt filozofice. ideea generală, la epictet, e raţiunea, voinţa şi nicidecum pasiunea; caută împăcarea omului ca individ cu lumea din jur - ataraxia sau apatheia.

evident, câteva citate care mie mi-au plăcut foarte mult - multe intrate în patrimoniul de gândire universală:

din manual:

• nu zice niciodată: "am pierdut cutare lucru", ci "l-am dat înapoi" (p.26)
• dacă vrei să înaintezi cu înţelepciune, nu te uita de te ia lumea de prost, ori de nebun. e treaba ei, nu a ta. (p.27)
• dacă vrei ca soţia, copiii şi prietenii tăi să trăiască atât cât lumea, eşti un prost. căci ceri să fie în puterea ta, cele ce nu sunt, şi al tău, ceea ce nu-i al tău. (p.27)
• nu uita că eşti un actor într-o dramă aleasă mai de cineva mai mare decât tine. atâta e al tău: să joci frumos rolul primit. (p.28)
• împărat, prefect, consul - nimicuri. om liber, aceasta este totul. (p.29)
• nu lua pe nimeni de sus, ci susţine cele ce crezi drepte ca şi cum ai fi trimisul lui Dumnezeu pe lume. (p.29)
• ce slujbă voi ocupa eu, în ţara mea? accea care îţi îngăduie să-ţi păstrezi credinţa şi simplitatea neatinse. iar dacă, dorind să-ţi serveşti ţara, le pierzi pe acestea, întreabă ce câştigă ea din pierderea ta? (p.30)
• oricât de curat ai fi din fire, dacă ai de-a face cu oameni necuraţi, te pătezi şi tu, fără voia ta. (p.35)
• în mâncare, băutură, îmbrăcăminte, locuinţă, gospodărie ţine-te de strictul necesar. la lux şi la plăcerile simţurilor renunţă cu totul. (p.35)
• de ţi se suflă în ureche că cutare te-a vorbit de rău, nu te apăra de vorbele auzite, ci răspunde aşa: "ehei, de ştia el săracul şi alte păcate ale mele, nu spunea numai atâta". (p.36)
• te-ai gândit îndeajuns şi te-ai hotărât să faci ceva? din acest moment nu-ţi mai pasă nici de lume şi nici de ce crede ori de ce zice ea. căci dacă vezi că porneşti strâmb, de ce nu te opreşti de la început? iar dacă te ştii pe calea dreaptă, cine te mai poate împiedica? (p.37)
• e semn de animalitate a avea în vedere mereu corpul, cu sport mult, mâncare multă, băutură multă, petrecere multă. vorba e: toate la rândul lor, şi cu măsura lor; dar la începutul tuturor grijilor trebuie să fie sufletul. (p.38)
• te amărăşte cineva cu răutatea lui, ori te ponegreşte în ochii altora? aşa e organizarea sufletului său. şi nu poţi cere ca el să lucreze după părerea ta, ci după a lui. iar dacă părerea lui este greşită, a lui este şi durerea, de a sta închis într-o eroare. (p.38)
• orice lucru are două torţi: de una poţi să-l ridici; de alta nu. (p.39)
• nu ameţi lumea cu filozofia ta, ci arată la ce fapte ai ajuns, după ce ai pus-o în practică. (p.40)
• semnul prostului: nici binele, nici răul el nu-l aşteaptă de la dânsul, ci numai de la alţii. (p.40)

din fragmente:

• cel liber la corp, dar legat la suflet, sclav este, iar cel legat la corp, dar liber la suflet, liber este. (p.44)
• mai bine să fii sănătos într-un culcuş mic şi strâmt, decât să zaci de boală, într-un pat larg şi moale. (p.47)
• vrei să faci bine ţării tale? nu zidi case, ci întăreşte suflete alese. căci mai bine suflete mari în case mici, decât sclavi ticăloşi în palate strălucitoare. (p.57)
• cine nu se mai înroşeşte, nu se mai poate îndrepta. (p.59)
• înţeleptul să nu fugă de funcţiuni publice, căci e păcat să nu ajuţi cu munca ta pe cei ce au nevoie de dânsa, şi e criminal să rămâie acestea pe seama răilor. căci este absurd să primeşti cârmuirea rea a altora, în loc să ţii tu singur cârma, îndreptând-o bine. (p.63)
• cine nu-şi pierde cumpătul în nenorocire, este cel mai tare om, şi ca cetăţean şi ca particular. (p.67)
• eşti un biet suflet ce târâie după el un hoit. (p.69)

epictet, manualul şi fragmente, (eγχειρίδιον) editura saeculum vizual, bucureşti, 2002, traduceri de c. fedeleş şi dumitru burtea, 126 de pagini

coperta de i. oprişan

criticii noştri sau "specialiştii lecturii"

aflai de la un amic scriitor că juriul de nominalizări al uniunii scriitorilor din românia - ales în şedinţa de consiliu din ianuarie 2011 - a stabilit nominalizările pentru premiile pentru cărţi apărute în 2010 şi pentru premiul naţional de literatură.
asta înseamnă probabil o diplomă şi o sumă de bani, îmi zic. apoi gândesc că e vorba de valoare acilea, carevasăzică fruncea literaturii române.
însă ia să văd cine alcătuieşte juriul?
5 critici: dan cristea, horia gârbea, antonio patraş, ovidiu pecican şi vasile spiridon.
or fi oameni cumsecade, nu zic, dar ia să le căutăm valoarea critică. şi m-apuc să investighez pe google după niscaiva criticisme:


dan cristea
greu de găsit pe google, în favoarea lui daniel cristea enache, pare-se mult mai celebru online.
dar am găsit în revista luceafărul opinia sa despre viaţa lui kostas venetis - pe care l-am citit şi eu şi despre care am scris o scurtă impresie tare amatoristică aici.
dar, afară de povestirea întâmplărilor romanului, demnă de orice puştan pasionat întrucâtva de lectură, "originalul" se lăfăie la final:

poveştile lui octavian soviany, reci şi uşor demonstrative, ficţionale de dragul fic­ţiunii, amorale şi excesive, sugerează predispoziţia pentru căutarea unei libertăţi de obţinut prin mijloacele preponderente ale distrugerii. mai simplu, există în scriitor o înclinaţie anarhică, o fascinaţie pentru formele distructive care îl împing pe autor să scrie un roman original, nescris încă.

nu prea am înţeles precis - romanul are vreun merit? e prost? e mediocru? e de citit sau de aruncat? ce ne spune, ce ne învaţă până la urmă criticul, care - spune dan cristea aici, - este un specialist. vrem, nu vrem, el rămâne un specialist al lecturii.
sincer, de la un tip cu doctorat în literatură comparată luat la university of iowa, n-ar trebui să ne-aşteptăm la mai mult?

dar iată ce ne spune - tot în luceafărul aici - domnul critic despre un alt roman, necitit de mine, omul care aduce pipi, romanul lui toma roman jr. (probabil există şi un toma roman sr.):

e vorba de autoironie, de băşcălia de sine, mai bine zis, pe care toma roman jr. o depozitează în contul personajului narator. acesta devine uneori victimă din rolul de cuceritor, precum în această situaţie povestită hazos:

„acum vreo patru ani mă iubeam sincer cu domnişoara corina, mare om, mare caracter la propriu şi la figurat. făcuse sport de performanţă şi se lăsase, aşa că era înaltă şi oarecum pătrată. în plus, cum spune un loc comun‚‘detesta minciuna‘. mai clar, era teribil de geloasă. îmi ardea câte un pumn în ceafă de fiecare dată când mă uitam mai lung după cineva sau mă surprindea vorbind la telefon ceva mai mult cu câte o colegă de redacţie“.

hazos indeed! şi criticul conchide aşa:

cu un stil alert şi cu un limbaj care nu evită buruienosul şi argoticul, păstrându-se totuşi în limitele suportabilităţii, toma roman jr. debutează în proză cu o fantezie erotică surâzătoare, în care ficţiunea îşi are partea ei de contribuţie.  

v-aţi prins ce e cu romanul, nu? "fantezie erotică surâzătoare, în care ficţiunea îşi are partea ei de contribuţie."

va urma

caii şi câinii deltei

la letea cică sunt cai sălbatici. dintre care unii sunt ameninţaţi să fie transformaţi în salam.
dar acolo sunt sute de oameni poate mai sălbatici. dintre care mulţi mor de alcoolism şi de sărăcie. ameninţaţi deci să fie transformaţi în pământ. pentru ei nu ţipă nimeni, n-auzim nimic, nici o organizaţie naţională sau internaţională nu are un proiect aplicat pentru oameni.

în deltă sunt mii de localnici ce nu trăiesc decât din braconaj, din care îşi cumpără votcă, apoi mor repede. mă îndoiesc că medicii spitalelor de-acolo pot face ceva - ei n-au bani de medicamente. printre ei, mafia caviarului prosperă nestingherită, iar cea funciară la fel, după jafurile pesediste din trecutul apropiat. aţi auzit despre astea vreo judecătoare cu vreo sentinţă definitivă pân-acum? cel mult, şade beată la volan, ca să fie degrabă eliberată pe bază de trusă.

pe fondul tragediei oamenilor, pentru care un milion pe cal tăiat înseamnă nu altceva decât câteva sticle de votcă, tragedia cailor sălbatici mi se pare doar o latură a unei realităţi sinistre, infernale, într-un peisaj dorit de toţi ca unul paradisiac. protejat, cică, de unesco.

mi-e ruşine că-s român.