(post)modernitatea lui Aristofan

micul meu creier îşi permite să-l contrazică pe marele baudelaire care spune: vai celui care caută în antichitate şi altceva decât artă pură, decât logică şi metodă în general. plonjând prea adânc în trecut, el pierde din vedere prezentul şi renunţă la valorile şi privilegiile oferite de circumstanţe. pentru că toată originalitatea noastră provine din pecetea pe care timpul şi-o pune pe sentimentele noastre. (ap. matei călinescu) îl contrazic oferind ca exemplu opera lui aristofan, în care nu e doar artă pură, logică şi metodă în general. e-adevărat, scrisul său ia rigorile genului, însă conţinutul...

vorbesc despre două piese care mi-au plăcut mult, a căror inteligenţă surclasează mii de romane de succes de astăzi.

cea mai tare mi s-a părut broaştele, în care dionysos împreună cu sclavul xantias coboară în infern pentru a descoperi cine anume de-acolo este mai bun - eschil sau euripide (nietzsche probabil că a fost greu influenţat de aristofan când şi-a concluzionat naşterea tragediei). drumul până în infern, întâlnirea cu "muzicantele" broaştele, frica zeului de monştri, apoi duelul plin de miez între cei doi dramaturgi sunt aşa de minunate, că ţi-e greu să-ţi închipui c-au fost scrise acum peste două mii de ani.

mişto-ul despre zeităţile oficiale - pentru care mă mir că n-a fost condamnat ca socrate -, râsul de "minunăţiile" societăţii contemporane lui, dar mai ales geniul jucăuş cu care foloseşte instrumentele artei sale pentru a stârni amuzamentul mi se par extrem de postmoderne. tot ceea ce-l face mai puţin modern este credinţa în anumite valori - bunul simţ şi valorile vechi.

de pildă, în norii - care devin, după socrate, noii zei în locul celor vechi - aristofan râde de noua filozofie / mentalitate (la fel ca nietzsche), folosind chiar instrumentele acesteia. dar asta nu în mod gratuit - întru plăcerea simţurilor, ar spune postmodernii -, ci pentru restaurarea valorilor vechi.

raţionamentul cel drept, într-un duel cu raţionamentul cel nedrept spune:

Greşeşti, comiţi vreun adulter, te prinde soţul cu pricina;
Te-ai dus, când nu ştii să vorbeşti.
Pe când la mine dacă-nveţi,
Zburzi, râzi, faci ce pofteşti, că nu-i nimica de ruşine.
Iar de te-a prins cumva bărbatul în adulter, o să-i răspunzi
Că n-ai făcut nici un păcat.
Apoi pe Zeus zvârle vina,
Că doar şi el, cât e de zeu, e-n vins de-amor şi de femei,
Darmite tu, un muritor, cum poţi fi decât el mai tare? (p.400)

Dac-ai să faci precum îţi spun
Şi n-ai să uiţi de sfatul meu,
Tu vei avea un piept puternic
Şi umeri largi, pielea curată;
Dar dacă tu o să te iei
După moravurile de-azi,
O s-arăţi la faţă palid
Şi o să ai umeri înguşti
Şi pieptul mic, pipernicit,
O limbă lungă, fesa slabă... :))
Şi vei întinde ca pelteaua
Interminabile decrete;
Ba, după spusa lui ajungi
Să iei drept bine şi cinstit
Tot ce e astăzi ruşinos,
Şi de ruşine, ce-i cinstit,
Iar pe deasupra, îţi va da
Scârbosul viciu muieratic,
Pe care-l are Antimah. (p.397)

dar să mă-ntorc la primul citat din baudelaire, la faptul că valorile şi privilegiile modernităţii sunt oferite de circumstanţe. nu ştiu dacă este bine sau este rău, dar în mod clar, din punct de vedere al valorii, nu sunt sunt de acord şi deci deloc modern. şi, pentru că este vorba de aristofan, nu mă refer la valorile ultimelor secole de cultură occidentală creştină, ci valorile "perene", de mii de ani, de la paleolitic încoace.

ps. deplâng inexistenţa unor ediţii complete, eventual critice, ale operelor literare ale antichităţii clasice. în afară de eschil, euripide, vergiliu, horaţius şi a încă câtorva puţini, nu există la noi ceea ce au alţii - francezii, englezii, de pildă, au ediţii complete de buzunar. nu ştiu, poate pentru că cititorii românii nu gustă aşa ceva, preocupaţi să lectureze bestselleruri la modă...

din aristofan ştiu traduse doar şase piese: acestea patru, adunarea femeilor (lysistrata) de al. miran şi plutos de şt. bezdechi în 1944.

din 11 piese!

aristofan, teatru (pacea, păsările, broaştele, norii), editura pentru literatură şi artă, bucureşti, 1956, traducere de eusebiu camilar şi h. mihăescu; demostene botez şi ştefan bezdechi, 430 p.

blogărul saramago renunţă?

pe lângă că-i va apărea noul roman cain, al cărui trailer îl anunţă ataraxia, saramago anunţă că renunţă la blog.

apel pentru cei ce ştiu portugheză: este aşa, sau e doar o pauză, înţeleasă de mine greşit?

pictură livrescă

hanna sidorowicz, două personaje. de aici.

una veselă şi una tristă

(despre volumul anterior aici)
volumul acesta este dintre cele mai faine de pân-acum, mai întâi se deschide cu câteva snoave, dintre care mi-a plăcut una:

cele trei dorinţe
se spune că pentru arabii foarte credincioşi există noaptea putinţelor atotputerii, când aceştia primesc îndeplinite 3 dorinţe. într-o noapte de ramadan, un om, înainte să le primească. se sfătuieşte cu nevasta ce anume să ceară.

nevasta se gândeşte şi evident, cere o mătărângă "cu asupra de măsură". dar aceasta e, desigur un incovenient atât pentru nevastă care o ia la fugă înfricoşată de ce vede, cât şi pentru bărbat care "de da să se culce trebuia să se scoale, iar de da să se ridice trebuia să se culce."

aşa că a doua dorinţă este deci să se izbăvească de danie şi de acest necaz. dar deodată nu mai are nici urmă - povestea spune că o avea ca a unei fetiţe... nevasta iar sare şi-l ceartă că "a lipsit-o pe veci de bunul ei."

ca urmare, a treia şi ultima dorinţă este să fie ca la început. aşa că omul îşi iroseşte toate dorinţele din cauza nevestei şi a încălcării proverbului trebuie să te multumeşti cu ceea ce ai.

povestea lui khalif cel sărac
această poveste mi-a amintit unul dintre cele mai întristătoare texte pe care le-am citit, volumul doi din don quijote, mai precis cel în care bogaţii se distrează pe seama nebuniei sale.

aici, un om sărac, khalif cel sărac (sic!), are tot felul de ghinioane, spre amuzamentul celor cu huzmeturi şi huzururi, care se-ndură de el, ce-i drept, dar fac mişto cu toptanul. din pricina asta, a sărăciei şi a inocenţei, se-nfurie foarte des şi devine ridicol. nu-ţi e permis să râzi de cel sărac pentru că e inuman, zic eu, în răspăr cu şeherezada. care, chiar şi dacă în cele din urmă îi sorteşte noroc şi trai bun, nu şterge catarzisul.

oricât ai fi de bogat, nu eşti Allah să te joci cu viaţa oamenilor... dar politicienii cred altfel...

***, cartea celor o mie şi una de nopţi, vol. 8 (povestea floarei-de-granată şi a lui zâmbet-de-lună), ed. minerva, bpt, 1973, trad. h. grămescu, 412 p

povestea tatălui nebun dar învingător

dacă nu-mi era recomandată, după copertă sau după titlu, nu-mi cumpăram cartea în veci. dar acum, mă bucur c-am citit-o.

totul începe când un moş văduv se decide s-aducă din ucraina o femeie mai tânără cu care să se căsătorească pentru trupeşenia, dar mai ales pentru ţâţele ei siliconate. însă moşul are două fiice care există pentru a-l salva pe moş. şi motor! acţiunea începe.

scrisă cu telent şi mai ales cu umor (am râs deseori!). cu nostalgia trecutului. şi mai ales cu o scurtă istorie a tractoarelor.

ce se-ntâmplă cu moşul, ce păţeşte el de pe urma ucraineencei - bătăi, persecuţii ş.a. - cum se termină totul, e teribil!

iaca şi două fragmente (unul vesel, altul serios):

boită. căţea. târfă vulgară. femeia asta, care i-a luat locul mamei mele. îi întind mâna şi-mi dezvelesc dinţii într-un zâmbet.

- bună, valentina. mă bucur să te cunosc, în sfârşit.

mâna ei într-a mea e rece, inertă, fără reacţie. unghiile lungi îi sunt vopsite cu sidef roz-bej, în ton cu buzele. mă privesc prin ochii ei: mică, slabă, negricioasă, bust zero. nu-s o femeie adevărată. îi zâmbeşte lui mike - un zâmbet moale, viclean.

- place votca? (p.96)

nu-şi dă seama că timpul şi amintirea stăpânesc totul? nu-şi dă seama că odată ce o poveste a fost spusă într-un anume fel, ea nu mai poate fi repovestită altfel? nu-şi dă seama că unele lucruri trebuie ascunse şi îngropate, astfel încât faţa lor ruşinoasă să nu păteze generaţia următoare? nu - e tânără şi pentru ea totul e posibil. (p.350)

marina lewycka (foto), scurtă istorie a tractoarelor în limba ucraineană, editura polirom, iaşi, traducere fraga cusin, 380 pag.
coperta de adriana rotaru

ps: cartea e la 10 lei la promotia polirom

omg, pulp fiction!

nu văzusem pulp fiction pân-acum. pentru că m-au plictisit primele cadre. pân-acum. căci m-am înarmat cu răbdare şi atenţie şi m-am tot dus... până la final.

nu-mi place de travolta nicicum. dar aici face un rol ge-ni-al. când conduce drogat sau când vorbeşte cu amanta bossului său prin interfon...

de reţinut:

friptură bloody as hell...

serialul fox force five...

"so... you're gonna go out there, you're gonna say goodnight and I've had a very lovely evening... walk out the door, get in the car.... go home, jerk off... and that's all you gonna do."

decorul alb-negru şi mişcător din spatele taxi-ului esmeraldei vila lobos: this is america, honey, our names don't mean shit.

dacă eşti killer, nu citeşti pe budă - oricât ai fi de travolta.

who's zed? zed's dead!

cine e fonzie???



nu vreau s-ajung vreodată în l.a....

ur-orbitor

doar visul îmi mai rămăsese de citit din proza lui mircea cărtărescu, debutul în proză din 1989 (nuvele), premiat atunci cu premiul academiei române, reluat mai apoi ca roman în zeci de ediţii, inclusiv cele internaţionale, sub titlul diferit de nostalgia (roman).

am făcut rău că l-am citit înaintea orbitorului, pentru că nu mi s-a părut la fel de bun, de pildă ca aripa stângă (după mine, cel mai bun roman de după '90). pentru că am descoperit teme comune - dublul, descoperirea puerilă a sexualităţii, moara şi blocul din ştefan cel mare, dunărea îngheţată, actul sexual ca intersectare a mai multor dimensiuni etc. - acelaşi stil, aceleaşi obsesii, aceeaşi viziune.

totuşi, mi-a plăcut mult volumul, poate şi aflând aici nuvele, ce-i drept, cu legături firave între, dar fiecare câte-o capodoperă mică, fericit apărută - în ultima ediţie de la humanitas - separat.

piesa de rezistenţă a volumului, după mine, e REM. Realitatea frustă – un tânăr ajunge în garsoniera unei babe să se acupleze cu ea – trece încet în (i)realitatea onirică, jucăuşă a lumii REM – alephul lui cărtărescu, camera lui sambo – din amintirile din copilărie ale babei.

dar favorita mea a fost organistul, despre un arhitect ce reia, fără s-o ştie, istoria muzicii universale, la o orgă montată într-o amărâtă de dacie, pe ştefan cel mare. povestirea super-ironică, cu rezonanţe kafkiene ia proporţii nebănuite, şoseaua ştefan cel mare devine centru al lumii, ba chiar al galaxiei, arhitectul fabricilor de ulei devine arhitect al unei noi galaxii armonice.

ceea ce îl face pe cărtărescu un scriitor mare, după mine, sunt două lucruri:

1. îşi construieşte propria lume pe care o dăruieşte celorlalţi, formată din obsesiile, amintirile, şocurile, dragostele şi urile proprii, lume reală şi ireală, căreia-i conferă adevăr şi coerenţă (îşi construieşte propriul, unicul şi irepetabilul inimitabil limbaj privat, ar spune rorty). se poate vorbi îndreptăţit despre un univers cărtărescian la propriu, care-şi întinde aripile şi-şi scutură peste lume solzii de cuvinte (cine şi ce aş fi fost dacă n-aş fi scris niciodată: o javră urlând în cor cu javrele - scrie în jurnal).

2. cărtărescu spune ceea ce simte, aşa cum simte – deseori obscur, pentru că simte/visează obscur (visele nu pot fi interpretate întotdeauna) – şi se canoneşte să răspundă la întrebările-scop ale romanului (după kundera): „ce este existenţa omenească şi unde-i este poezia – pentru care începe, ca un păianjen, să-şi ţeasă poveştile atât de des suprarealiste şi acaparatoare: „totul are un înţeles... visele tale şi jocul tău, împletite între ele, alcătuiesc plasa ta de păianjen, ţesută de tine nu ca să prinzi ceva, ci ca să fii prinsă, îi spune alungitul egor nanei/svetlanei.”

*

offtopic:

nu înţeleg şi pace de ce românul priveşte cu invidie când spune cărtărescu: la scriitorul care câştigă bani din scris (de parcă i-ar fura), la legătura lui "ocultă" şi “conspiraţionistă” cu "boierul minţii" liiceanu, la succesul "comercial" al volumaşului de ce iubim femeile ("jenant", după unii), la bârfe şi cancanuri politice şi personale. cu alte cuvinte, cărtărescu trezeşte rea-credinţă şi nicidecum admiraţie sau măcar ceva critică.

puţini sunt cei care-au trecut măcar o dată prin trilogia orbitorului, nu mai zic de celelalte volume de poezie, jurnale şi eseuri. şi-mi pare rău că opera lui cărtărescu nu e mult citită şi mult comentată - probabil încă nu şi-a găsit comentatorul în românia - ca de obicei, aprecierea e în altă parte... de pildă, afară de marius chivu cu prea scurta şi insuficienta sa recenzie, nu ştiu vreun critic care să se poziţioneze nesuperficial faţă de conţinutul prozei lui cărtărescu. (şi tare-aş vrea să ştiu – paul cernat? terorista?).

o opinie despre gemenii, aici, iar despre începutul orbitorului, aici.

mircea cărtărescu, visul, ed. cartea românească, buc, 1989, 290 pagini
coperta dan stanciu

săptămâna tarantino la cinesseur

cinesseur găzduieşte tarantino week, până pe 4 septembrie, data premierei inglourious basterds
- un omagiu adus regizorului. orice contribuţie este binevenită, pe blogul lui sau pe ale voastre.

eu promit că voi scrie despre pulp fiction, pe care-l voi vedea pentru PRIMA oară! (dont shoot)

că tot vorbeam de coperte...