după fib

la final, chiar vreau să fac abstracţie de faptul că seara de ieri, din cauza conţinutului cărţilor citite, a fost tristă şi deloc dinamică - s-a discutat despre teroarea istoriei asupra scriitorului.
pentru a rezuma un eveniment unic la noi, cel puţin:

1. în condiţii de criză, când toată lumea se aoleşte ca să nu facă nimic, trei oameni - oana boca, bogdan stănescu şi vasile ernu (ultimul nu mai lucrează la polirom) - au continuat proiectul de anul trecut, şi numai cei ce au organizat un eveniment ştiu cât e de greu. (să ne mai punem şi în locul lor...)

2. au fost abandonate "şuetele" de anul trecut şi s-a trecut la lecturi publice din partea autorilor. mi-ar fi plăcut totuşi să ascult fragmente mult mai lungi în limbile originale...

3. nu mai ţin minte cum a fost anul trecut, dar mi s-a părut interesantă ideea introducerii şi a altor evenimente artistice româneşti (teatru, cinema, concert), deşi spectatorii au fost puţini...

4. a crescut interactivitatea, cel puţin în prima seară întrebările au fost dintre cele mai bune; anul trecut intervenţiile au fost aproape inexistente. semn că şi publicul s-a mai educat puţin în comportament.

5. aşa zisele gazde de la cele trei reviste culturale - suplimentul de cultură, dilemateca şi observator cultural - au venit degeaba, ba unele au fost chiar enervante (ieri, de pildă, carmen muşat s-a simţit şi ea la un moment dat scriitoare şi a vrut să răspundă la o întrebare :))...

eu le mulţumesc celor trei organizatori că mi-au oferit trei seri faine, îi felicit şi aştept o ediţie mult mai bună la anul!

alte opinii mai critice decât ale mele, la pantacruel aici, la costi aici, la gabi aici, pe metropotam aici.

poza e de pe metropotam.

filb, ziua doi

această a doua seară a fost mai faină nu pentru că am câştigat o carte (foxtrot xx) pentru o-ntrebare, ci pentru că cele 3 puncte minus de ieri au fost neutralizate. şi pentru că s-a ridicat în mine sentimentul naţional, ascultând texte mult mai bune la autorii români, ce au stârnit mult mai multă admiraţie dina partea spectatorilor:

matei florian a citit peltic memoriile unui pitic peltic de poveste. radu pavel gheo a citit o povestire despre vizionările tv de filme porno la ţară. iar răzvan petrescu un text nostalgic despre bunici. toate textele mi-au adâncit hotărârea de a citi mai multă proză scurtă. românească.
mi-a mai plăcut lectura expresivă a traducătorului bulgar în română stylian deyanov din cartea lui alek popov.
iar filmul duios constantin şi elena a încheiat seara.

per ansamblu, a fost şi mai ok seara, deşi întrebările din public au fost mai puţine. felicitări organizatorilor!

puncte minus:
organizatorii nu i-au spus simonei sora că publicul vine la astfel de evenimente să vadă, să asculte şi să întrebe scriitorii, nu să asculte elucubraţii fastidioase de teorie literară şi descoperiri livreşti de pe bloguri (culmea!) sud-americane. întru disperarea tuturor.

gabi macovei a twitterit din nou aici (pe #hashtagul #filb).

cum a fost la filb

ziua întâi a fost mişto.

m-aşteptam la lume mai multă, dar a fost destulă. evident, atracţia serii au fost cei doi scriitori străini:

zahar prilepin a citit foarte fain, cu patos. a avut o prezenţă impresionantă - solid, cu un parpalac de piele, ras în cap, ziceai că vine de pe o scenă rock, nu din rusia şi cecenia... despre romanul din care a citit - netradus în românia - sankya, editorul alexander ivanov a zis că ar cultiva speranţa, printre revoluţie şi război, dar din micul fragment citit - şi bine scris - nu s-a văzut. a, şi păcat că nu ştie engleză.

josé luís peixoto a fost o prezenţă foarte plăcută a discutat despre pessoa, despre persoana cititorului, despre jurnalism, iar la sfârşit, la autografe, a stat cu fiecare în parte la o scurtă discuţie şi a pupat toate fetele. pe lângă un scriitor bun, a ieşit la iveală un foarte bun relaţionist! eu, de pildă, am aflat că viziunea sumbră din nici o privire a trecut după nouă ani :)

pentru mine a fost interesant fragmentul citit de vasile ernu din noua lui carte. la fel fragmentul lui radu aldulescu, despre o femeie emigrantă ce trece graniţa. nu mi-au plăcut mini-povestirile lui iaru (la care lumea a râs).

au fost întrebări mai mult din partea publicului - unele bune - şi răspunsuri la fel. n-au fost timpi morţi, lucrurile au părut fireşti.

în general, ideea lecturilor (până la urmă, e un festival de literatură) mi s-a părut foarte bună - în locul discuţiilor sterile şi banale de anul trecut. la fel, reprezentaţia teatrală.

şi ca să scriu şi de puncte minus:
1. nu s-au dat (sau cel puţin eu n-am aflat) cărţile promise drept premiu pentru întrebările cele mai bune (eu n-am pus întrebări).
2. cockteilul de final anunţat a însemnat pentru participanţi de fapt nişte covrigi tari :(. dar înţelegem. e criză.
3. tema anunţată - new ways for the old literature - n-a avut nici o treabă cu discuţiile, sau a fost ceva prea subtil...

dar pe ansamblu, a fost un eveniment livresc excelent!

ionuca a scris aici, jane aici, gabi macovei a twitterit aici (pe #hashtagul #filb).

azi începe filb

îi voi vedea azi pe josé luís peixoto, zahar prilepin. îi voi revedea pe radu aldulescu, vasile ernu si pe florin iaru. având în vedere că vor fi multe lecturi din cărţi, sper să fie mai bine decât anul trecut. :)

pe când şi pe la noi ceva de gen?

mal costumbre

până pe la 18 de ani, nu m-apucam de citirea altei cărţi până n-o terminam pe cea în curs. apoi nu ştiu unde am citit şi despre cine că citea mai multe cărţi odată. aşa că citit şi făcut.

dar acum am vreo cinci cărţi "grele" - începute şi neterminate. ba chiar sunt ispitit să încep altele... şi mi-e teamă că nu le voi termina niciodată. îmi tot zic că de-abia după ce o voi termina pe cea în curs, mă voi reapuca de alta. dar timpul trece, cheful, şi el...

hm. şi voi faceţi la fel?

în doamna grasă, despre literatura pentru copii

am scris nu demult în revista studenţilor la litere, doamna grasă, despre literatura pentru copii, aici:

prima mea carte pentru copii a fost una teribil de groasă: basmele românilor a lui ispirescu. evident, nu ştiam să citesc, aşa că mâzgăleam ilustraţiile şi marginile albe ale paginilor. Le adnotam. nu erau cărţi „interactive” pe-atunci, aşa că-i parazitam postmodern pe clasici.
când am început să citesc, am prins drag de cărţile mari, cu planşe ilustrate color. nu conta, ce-i drept, scrisul; înţelegeam din ilustraţii. dar însemna că citeam. apoi au urmat benzile desenate, pifurile, rahanele şi unele cărţi nemţeşti, cu indieni şi cowboy.

evident, nu erau uitate volumele de buzunar cu poveşti nemuritoare citite-recitite-ferfeniţite, apoi un roman mărgica albastră, de o scriitoare poloneză, maria kruger, tare mă supăram de fiecare dată când mărgica albastră – simbol al planetei? – după ce ţinută în plamă pe tot parcursul romanului, făcea minuni de mai mare dragul, se topea pe ultimele pagini ca un bob de rouă...

acum ofertele livreşti pentru copii sunt impresionante, la concurenţă cu jocurile video şi internet. ţi-ţi trebuie o mulţime de strategii şi jocuri (şi bani) să-i mai convingi pe cei mici să citească mai mult de zece minute. şi dacă m-ar întreba cineva, da, aş începe cu literatura, pe care n-o înveţi niciunde, nici măcar la şcoală. cunoştinţe ţi se toarnă, slavă domnului, dar nu te învaţă nimeni să te gândeşti de ce spânul îl uzurpă pe harap alb, de ce se aliază acesta din urmă cu ochilă, de ce tiranicul împărat era tocmai roşu şi ce sunt de fapt banii din punguţa cocoşului... evident, toate sunt potriveli. sau nu.

mega-uau! saramago, marquez şi faulkner la un loc!

poate că e o lumină înlăuntrul oamenilor, poate e limpezime, poate că oamenii nu sunt făcuţi din întuneric, poate că certitudinile sunt o adiere înlăuntrul oamenilor şi poate că oamenii sunt certitudinile pe care le posedă.(p.159)

aşa spune unei femei un cufăr vorbitor, în cartea scriitorului portughez josé luís peixoto, de 26 de ani când a scris-o. despre o lume în care cuvintele nu sunt cuvinte, în care frazele curg pe făgaşul firesc al frazelor, fără să dea peste bolovani. despre o lume mitică. în care fiecare personaj e dus de destin, fără voie şi fără cuvinte. în care raţiune nu există, iar dacă există, e inversă.

nu Dumnezeu conduce lumea, ci diavolul; nu natura e supusă omului, ci omul se supune naturii; nu copiii se supun adulţilor, ci adulţii se supun copiilor; nu pietre sunt pe drum, ci stele, iar drumul e aura de întuneric din jurul lor; clipa nu e trecătoare, ci eternă; omul nu caută certitudinea profunzimii pe care n-o găseşte niciodată, ci certitudinea contingentului - iar toate acestea alcătuiesc, sub peniţa tăcută a autorului, o lume perfect coerentă.

soţia mea. m-a privit într-o zi în faţă. în seara aceea, acum un an şi ceva, l-am făcut pe fiul nostru şi am crezut că aşa îşi găseau oamenii perechea. venea cineva, de nicăieri, fără motiv să vină sau cu un motiv care nu era de înţeles, şi se oferea altei persoane, iar acelei persoane i se părea totul firesc, căci aşa făceau toţi oamenii ca să-şi găsească pe cineva, şi acela era momentul însemnat în care amândoi se dăruiau unul altuia pe viaţă, căci, începând cu acel moment însemnat, toată viaţa avea să fie aşa, firească, inexplicabilă şi grandioasă. ca n-am ştiut e că ceea ce într-o clipă înseamnă lumea întreagă, ei bine, nu va fi lumea întreagă pentru totdeauna. înainte să mă însor, oamenii de pe stradă o strigau târfă. hei, ce mai faci, târfă? o strigau curvă. ce mai face curva? după ce m-am însurat, au încetat să o mai strige târfă sau curvă. ce mai face soţia ta? şi se gândeau târfa, curva. ne-am căsătorit şi nevasta mea n-a mai plecat niciodată de pe munte. nu-i cunosc zâmbetul, mi l-am închipuit de atâtea ori şi de atât de mult timp mi-am pierdut speranţa să-l mai văd. nu-i cunosc atingerea mâinilor, poate e moale, poate e aspră, dar mi-am închipuit-o de atâtea ori! nu-i cunosc bucurie, oricât ar fi de ascunsă, de scurtă, şi de-atâta timp mi-am pierdut speranţa s-o mai văd. (p. 99-100)

un sat. câteva personaje, două generaţii. un păstor, un hangiu, o bucătăreasă, un tâmplar. doi siamezi, o prostituată oarbă, un uriaş, un bătrân, copii. şi universul în jurul lor şi în ei. gânduri şi fapte, câteva priviri. deloc vorbe...
nici o privire. de fapt privirea lui peixoto asupra lumii. ce nu ne va aparţine niciodată. dar pe care murim de curiozitate să o privim.

am retrăit admiraţia din '98-'99 când l-am descoperit pe saramago. norocoasă portugalia: după saramago, apare firesc, iată, josé luís peixoto. vine miercuri la festivalul internaţional de literatură.

josé luís peixoto (foto), nici o privire, editura polirom, iaşi, 2009, traducere de clarisa lima, 259 p
coperta de carmen parii

ps:
- traducerea clarisei lima mi s-a părut foarte bună
- coperta mi se pare super naşpa (dacă n-auzeam de autor, nu cumpăram cartea)
- altă opinie despre autor, aici
- blogul lui josé luís peixoto, aici.

copilăriei în comunism, cu simpatie

un roman excelent pentru adolescenţii viitorului care nu au prins cozile ceauşismului. care pot vedea/simţi ceea ce se petrecea atunci, cu ochi/simţuri de copil.

pentru mine, romanul nu mi-a spus prea multe, nu a fost mai mult decât un remember a copilăriei mele, de care am cam uitat. şi nu pot să nu admir propoziţiile scurte, simplitatea cu care e scris romanul, mai rar azi pe la noi.

în fine, să spun ce mi-a plăcut mai mult: o imagine a unei mulţimi de mâini (din românia, dar poate fi de oriunde) care cu bani în ele, vrea să cumpere nişte amărâte de tacâmuri:

în jurul decupăturii, zeci de mâini ţinând strâns banii de hârtie se agitau haotic ca şi cum cei cărora le aparţineau erau gata să se înece. erau fel de fel de mâini înnebunite: mâini fine, cu degete lungi, osoase, mă gândeam că sunt de profesori, mâini groase cu cârnaţi în loc de degete, pumni micuţi de femei şi pumni groşi, munciţi, ca ai lui nea marin. mâinile lungi şi subţiri erau cele mai calme. ţineau banii întinşi către cer căutând parcă o gură de aer de respirat. mâinile groase cu cârnăciori erau cele mai înverşunate. dominau marea de mâini şi păreau că muşcă aerul şi-l biciuiesc cu hârtiile ţinute strâns în pumn. (p.169)

mi-au mai plăcut încercările literar-poetice ale profesorului georgescu, descrise cu multă ironie ascunsă - exemple flaubertiene de kitsch literar.

cam atât. din păcate, nu pot încadra romanul în vreuna dintre cele două categorii ale blogului meu în care s-ar situa - nici de citit pe budă, nici carte excelentă.

dragoş voicu, coada, editura cartea românească, bucureşti, 2009, 174 p

coperta, cu autor neprecizat (deşi cu imagine de goya), nu mi se pare inspirată.