primăvara cu don quijote (2)

cervantes, un pierre menard mai concis

îmi place că, supărat, cum spuneam, pe acela care-i continuase aventurile volumului unu din don quijote, autorul cervantes vrea să câştige mai mult simpatia cititorilor, scutindu-i de amănunte plictisitoare, care, bunăoară pe balzac sau thomas mann îi încântă de să te urci pe pereţi.

aci zugrăveşte povestitorul toate amănuntele casei lui don diego, înfăţişându-ne astfel tot ce cuprinde conacul unui cavaler avut de la ţară; dar tălmăcitorul acestei povestiri a găsit cu cale să le treacă sub tăcere, aşa cum a făcut şi cu alte mărunţişuri, fiindcă nu aveau nici în clin, nici în mânec cu firul adevărat al poveştii, care-şi află tăria în adevăr, iar nu în ocolişuri lipsite de viaţă. (p.828 - 829)

şi îşi poate permite, căci de fapt el (cervantes) povesteşte, la mâna a doua, după cide hamete benengeli, care cu volumul său întâi are mare faimă în chiar realitatea volumului doi. şi toate astea înainte ca pierre menard să scrie un don quijote mai fain, "infinit mai bogat", în realitatea ficţională a lui borges. apoi să vin eu să scriu despre, în (i)realitatea blogului meu.

cervantes, don quijote de la mancha, editura pentru literatură universală, 1965, traducere de edgar papu, 1350 p
desenul este de pablo picasso.

alte quijotisme aici şi aici.

niţel folclor fain

de-aseară la buybooks

cei de la buybooks şi metropotam au organizat aseară în rooms o mică petrecere, cu cocktailuri şi jocuri. localul a fost ospitalier şi deşi nu a fost nimic dansant, nu au lipsit jocurile. literare. care au reuşit să topească "scorţoşenia" de început a celor câtorva scriitori prezenţi, transformându-i în jucători redutabili.

iată-mă pe mine neghicind personajul necitit de mine habarnam. am avut noroc că nu mi-a picat cetăţeanul turmentat sau zdreanţă.

până la urmă, am făcut şi-o poezie - a doua la viaţa mea - în stil dadaist. iat-o, spre râdere:

voi mai veni, a fost funny!

pozele metropotam şi dragoş novac.

ziua cărţii.

chestii livreşti pt twitter [twittering the dead]

urmează o groază de discutii pe teme literare intre mine şi tlönieni. ei ar prefera evident să vorbim de altele – gen orfanii din Irak, sau buttsex – dar tout est littérature, lumea e o carte, aşa că discutăm literatură.

pornim de la fundamente: fiecare zice care-s, pt el, Cărţile Esenţiale, si care-i povestea lor.

[dragos c]

odiseea: un tip, in ciuda amantelor, se-ntoarce acasa

Don Quijote: chiar si nebun, tot gasesti un Sancho Panza

contele de Monte Cristo: desi suntem crestini, speram cu totii sa gasim comori si sa ne razbunam

timpul regasit de Proust: ce mai ramane dintr-o viata – umorul

orbirea: unde se vede ca oricat ai fi de savant, tot cu servitoarea te insori

mos goriot: un student refuza avansurile unui tip care-i promite puterea. gaseste in schimb, in alt roman, femei bogate

faust [vol 2]: cum Elena din Troia face victime si printre diavoli

capetele schimbate [nuvela de Th Mann]: nici zeii indieni insisi nu pot crea barbatul perfect [si frumos si destept]


[Strelnikov]

Biblia de God: "i didnt so much like the latter part of the book, which is more like ol' preachy talking. i liked the parts where these old yahoodies tolchock each other and then drink their hebrew vino, and getting onto the bed with their wives' handmaidens. that kept me going.”

razboiul peloponesiac de Tucidide: atenienii demoleaza o cetate mica. aia intreaba: bai de ce ne atacati, nu v'am facut nimica. asa e, raspund atenienii, dar si voi ati face la fel in locu nostru, chiar daca acuma, ca sunteti mititei, visati numa la pace la dreptate, pofta vine mancand, viata e paradoxala, crapati odata, gura mica. ["..este evident ca atat omul, cat si Zeii, oriunde dispun de putere si'o exercita dintr'un invincibil impuls al firii. si voi, ca toti ceilalti, ati actiona exact ca noi, daca ati avea o putere egala cu a noastra."]

Povestirile lui Poe: "cutremurate de nevroze ereditare innebunite de coree morale creaturile lui nu traiesc decat prin nervi, femeile, Morella sau Ligeia, zdrobite de imensa eruditie asfixiate de ceturile filozofiei germane de misterele cabalistice ale vechiului Orient, cu piepturi baietesti inerte de ingeri, complet asexuate!"

150 de ani de la naşterea lui cehov

sărbătorite la taganrog, oraşul de naştere.





evident, medvedev :)

ambasadorul, romanul românesc contemporan superb

dacă vă doriţi să citiţi un roman românesc nemaicitit în ultima vreme, deschideţi această carte, trudiţi-vă puţin la început - orice experienţă presupune o iniţiere, nu-i aşa? - şi vi se va deschide o altă lume (una din întrebările postmoderne "clasice" conturată şi aici este câte lumi există).

auzisem de acest roman în postmodernismul românesc al lui cărtărescu iar când l-am găsit la anticariat m-am îngrozit de cât de urât arăta, de cât de prost era tipărit, aşa că l-am lăsat pe raft, nu vroiam să-mi "stric" biblioteca. cu totul altfel e ediţia ce s-a lansat vineri, coperta e minunată!
din blogul autorului am aflat apoi că locuieşte în ploieşti - locul naşterii mele - şi pe lângă faptul că e muzician (cât de fin estetician este se vede în carte), mai e şi artist fotograf şi realizator de film premiat (în japonia). deci nicidecum filolog, ceea ce şade bine pentru proză şi pentru mine de asemenea.
am participat apoi la lansare, unde am găsit un tip modest şi timid, ceea ce şade iarăşi bine (şi apropo de lansare, o părere obiectivă aici şi una negativă aici).

dar să trec repede la roman. inspirat de nicolae milescu, personajul principal alexandru, tânăr de 35 de ani, ajunge la curtea ţarului boris mihailovici, care îl trimite ca ambasador în china. după multe peripeţii mistico-filozofico-politice, alexandru ajunge să stea de vorbă cu împăratul kangxi, deşi nicolae milescu, nu. apoi se întoarce. şi ajunge bătrân.

nu vreau să dezvălui finalul foarte bun (de obicei, finalul se ratează), ci doar să atrag atenţia repetitiv că piatra de încercare a romanului e prima parte. dacă reuşiţi să treceţi de primele 50 de pagini, vi se va dezvălui frumuseţea. vor apărea poveşti de dragoste, intrigi de curte-mpărătească moscovită, locuri tenebroase, dialoguri jucăuşe despre filozofia de ev mediu, călătorii, simboluri - toate în contrapunct. nu vă spun ce este presonreria, care erau perversiunile împăraţilor, cine a afafia ce tot bântuie mintea lui alexandru, ce caută în roman antonio vivaldi sau hardouin-mansart. iar dacă cineva mi-ar fi spus că o carte le poate conţine pe toate acestea la un loc, şi încă într-un roman românesc, i-aş fi râs în nas neîncrezător. dar când şi stilul e desăvârşit şi te ţine în suspans, cum să nu iubeşti această carte?

cineva îl cuprinde din spate, încolăcindu-şi braţele peste pieptul său şi-l trage în jos. se prăvălesc amândoi pe pardoseala mozaicată în motive geometrice arabe. o răsuflare fierbinte şi dinţii muşcându-i buzele şi nici despre aceasta nu i se spusese nimic, apoi degetele fierbinţi ale unei mâini mici, catifelate mângâindu-i pântecul şi strecurându-se cu încetineală mai departe şi pielea fierbinte a sânilor tresărind din răstimpuri. şi dogoarea în care pătrunde cumva cu mirare şi ţipătul slab, terminat în suspin şi toate acestea în întuneric şi nici despre asta nu i se spusese nimic, după care rostogolirea şi zbuciumul în şoapte neînţelese, într-un dialect parcă al acelei limbi, necunoscut lui şi din nou dinţii muşcând, durere vie împăştiindu-se reverberat, în surd ecou, în sângele său încins ca de vâlvătaia unui foc de vară, noaptea, pe dealuri la moldova, amintire ce păruse să se fi şters din memoria sa şi tremurul trupului acela străin, pe care din nou îl pătrunde, năvălind ca o ploaie fierbinte de vară, cum ea mai apoi încearcă să descrie, înşirând fraze limpezi, îmbinate cu şoapte de neînţeles. e parcă rănit de arderea pielii şi de răsuflarea aceea umplându-i plămânii, ca o rafală scurtă de vânt, ca o boare caldă răscolind în memorie amintirea unei flori sau unei frunze sau mirosul pământului: pajişte, fân cosit, cana cu lapte băut dimineaţa, ploaia şiroind pe geam, cu încetineală de miere, scurgându-se molcom şi iarăşi o surdă durere, venită în valuri dinspre confuze imagini desenate în memorie. (p.15)

aş putea să continui aşa, nu mă pot opri, şi dacă veţi crede că totul e numai erotism poezie amintire, nu-i aşa, e filozofie, matematica, mistica şi multămultămultă muzică, cum spuneam autorului îi place să se joace, te face şi pe tine să te joci, şi n-are nevoie de referinţe din realitate, ca umberto eco, nu e kitsch, personajele şi-ajung lor înşile, ficţiunea e coerentă, de drag să te cufunzi cu mintea şi să-noţi prin ea.

acum nu mă mai vait că n-avem şi noi un eco, saramago sau kehlman.

ioan mihai cochinescu, ambasadorul, editura cartea românească, bucureşti, 2010, 382 p
coperta de radu răileanu

saitul autorului aici.

primăvara cu don quijote (1)

una dintre cărţile mele dragi este don quijote. romanul romanelor, după mine ca şi după alţii, ediţia mea e una bibliofilă, într-un volum, stil pleiade, cu foi de ţigaretă, o minune (vezi coperta)!

când l-am citit prima dată, pe la 18 ani, stiu că mi-a plăcut mai mult partea a doua, aşa că m-am gândit s-o recitesc acum, c-a venit primăvara.

am găsit aici un don quijote mult mai înţelept, deşi tot fără doage, probabil că cervantes îmbătrânise şi era supărat că altcineva îi continuase deja volumul unu, aşa că şi-a aşternut cântul de lebădă.

mă oftic când aud despre don quijote că e un idealist nebun, înnebunit de lectura romanelor cavalereşti, probabil că aceia care afirmă aşa ceva ori au citit cartea în copilărie în variante prescurtate, ori au învăţat de pe undeva această idee. în mod cert, n-au citit romanul. don quijote este un om normal, obişnuit care are un ţel. nebunia nu este a lui, ci a celorlalţi, care nu-l înţeleg şi care trăiesc în altă lume, în altă vreme. oare, fără aura dumnezeirii, isus cristos nu e şi el tot un don quijote? nepotrivit lumii acesteia, isus propovăduia o împărăţie din altă parte, aşa cum quijote propovăduieşte (şi trăieşte) lumea cavalerismului.

această parte a doua mi se pare o operă tragică, mult mai profundă decât prima, aşa cum mi se pare şi partea a doua din faust. deci să purcedem la lectură.

...văzut de vladimir zamfirescu